In copilarie a renuntat la vioara pentru a nu sacrifica viitorul fratilor sai – parintii nu-si puteau permite sa-i sustina financiar pe toti cei trei copii. Daca familia ar fi avut o bruma de bani in plus nu s-ar fi despartit niciodata de instrumentul care i-a calauzit primii pasi in muzica. A avut, in schimb, o vioara sarmana, in corzile careia s-au strans toate visele Feliciei. A indurat umilinte pentru a primi vize sa cante peste hotare, dar nu si-a abandonat niciodata crezul ca e „a Romaniei”. Si-a gasit Marea Dragoste pe scena, s-au casatorit intre doua repetitii si si-au asumat un destin fara prunci, de teama ca un copil ar fi fost chinuit de prea marile lor pariuri in fata vietii… Felicia Filip este atat „Doamna care a cantat cu Iris”, cat si cea mai frumoasa Violetta Valéry a amintirilor despre Opera!
EVELINE PAUNA: Datorita valorilor pe care le are Romania, tara noastra are inca o sansa in fata viitorului si motive de a avea incredere in prezent. Credeti ca e o utopie?
FELICIA FILIP: Nu, este adevarat! Iar eu am spus intotdeauna cu mandrie ca vin din Romania, traiesc in Romania si reprezint Romania!
E.P.: Sunteti un brand pentru muzica noastra, mai cu seama ca, de multe ori, in discutiile despre dvs, se aude superlativul „Filipissima”. Povestea care v-a adus pe scena este, insa, cu totul emotionanta. Ati descoperit muzica in copilaria de la Slatina, alaturi de sora si fratele dvs. Parintii, deci, v-au indrumat in drumul acesta…
FELICIA FILIP: Parintii mei, amandoi, au voci foarte frumoase. Au cantat si canta cu mare placere! Mama, daca si-ar fi cultivat glasul, ar fi fost o foarte buna soprana de coloratura, iar tata – bariton. Dar in casa se cantau de placere marile slagare, in special romante. Ca orice parinti care se gandesc la viitorul copiilor, si parintii mei s-au gandit ca poate ar fi cazul sa incerce si aceasta parte a vietii – arta.
E.P.: Dar ei ce profesie aveau?
FELICIA FILIP: Tata – contabil, iar mama – functionara. Apropo de faptul ca tata este contabil, eu si fratii mei suntem nascuti la diferenta de 13 luni unul fata de celalalt. Calculele au fost perfecte!
E.P.: Dar calculele aveau sa fie si pentru viitorul dvs. Parintii au dorit sa va dea la vioara…
FELICIA FILIP: Asa este. Eu si sora mea am ales sa studiem vioara. Sora mea, in clasa a VIII-a a renuntat, eu am continuat cu ajutorul profesorilor care m-au iubit si m-au sustinut. Parintii m-au lasat pe mana profesorilor, care au faurit pentru mine un drum care m-a ajutat pentru mai tarziu.
E.P.: Destinul avea sa va forteze sa renuntati la vioara, pentru ca stiu ca declarati candva ca parintii nu-si permiteau sa va cumpere un instrument bun…
FELICIA FILIP: Pana la urma eu am luat hotararea ca nu trebuie sa-i sacrific si pe fratii mei… ca nu trebuie sa sacrific toata familia pentru a putea avea cu adevarat un instrument pe care sa studiez si sa pot face muzica cu adevarat. In plus, era vorba si de partituri, apoi de pregatirea speciala pentru ca, inainte de 1989 locurile de la Conservator erau atatea cat sunt degetele de la o mana. In anul in care am dat eu la Conservator au fost 7 locuri si am fost peste 100 de concurenti.
E.P.: Dar daca in anii aceia de inceput familia dvs. ar fi avut mai multi bani v-ati fi despartit de vioara?
FELICIA FILIP: Cred ca nu. Vioara era, intr-adevar, una cu mine. Acea vioara cu care am absolvit liceul era daruita de prima mea profesoara, Elena Simescu. Era instrumentul pe care studiasera si alti elevi… Nu era intr-o stare prea buna, nu era pentru performanta.
Am sansa sa am langa mine un om cu care impartim alegerea de „a fi” si nu de „a avea”
E.P.: Atunci v-ati hotarat sa faceti un pariu cu viata si sa va promiteti ca, intr-o zi, veti avea bani incat sa nu va refuzati muzica? A fost acela un moment in care ati vrut sa deveniti „cineva”?
FELICIA FILIP: M-am gandit la bani numai cand a fost vorba de sacrificiul din partea familiei mele, numai atunci cand s-a pus problema investitiei in mine. In rest nu m-am gandit niciodata sa castig bani, important era sa castig in fata mea, sa ma conving pe mine insami ca am ales drumul cel bun. De atunci si pana acum, – sper sa fie asa si in restul vietii – a fost o competitie cu mine, cu ideile pe care le am in a ma redescoperi, in a ma reinventa. Am vrut mereu sa adaug inca ceva la darurile pe care Dumnezeu, prin parintii mei, mi le-a oferit. Niciodata nu m-am gandit la partea materiala. Am sansa sa am langa mine un om cu care impartim alegerea de „a fi” si nu de „a avea”.
E.P.: Sa ramanem, in lupta noastra cu timpul, in anii de inceput ai carierei dvs. Cum se face ca ati ajuns la canto clasic? Cine a decis acest pas?
FELICIA FILIP: Programa scolara a ales pentru mine, in acel moment. Aparuse de curand in programa liceului, canto la pianisti. Toti ceilalti, de la celelalte instrumente, cochetam cu aceasta noutate. Existau concursuri si pentru canto, iar eu, ca violonista, am ales sa particip la un concurs de acest fel. Toti profesorii au ramas pe ganduri si apoi mi-au spus, chiar insistent, sa iau in serios aceasta latura a mea. Pentru ca eram un copil educat, le-am promis acest lucru si mereu ma intrebau „cum merge”. Asa ca am fost „obligata”, pana la urma, sa ma inscriu la Scoala Populara de Arta din Pitesti, unde faceam liceul. Am terminat in 3 luni o programa de 3 ani. Apoi am luat legatura cu o profesoara din Bucuresti si usor-usor am inceput sa iau acest lucru in serios. Acea profesoara, Elena Saghin, in momentul in care m-a ascultat pentru prima data, si-a notat in agenda asa : „Felicia, tu ai in gat un bulgare de aur. Tine minte si vom vedea ce o sa se intample”. Se pare ca a avut dreptate. Dupa ce am absolvit liceul nu am intrat din primul an la Conservator, pentru ca nu eram destul de pregatita. Am luat legatura cu o pianista, o mare artista, Doina Micu, m-am pregatit cu ea si anul urmator am intrat la Conservator. A doua din cele doua locuri de concurs. De atunci a inceput o minunata poveste ghidata si luminata de Dumnezeu.
E.P.: Aveti acum o vioara acasa?
FELICIA FILIP: Da. Este aceeasi vioara pe care nepotii mei au „chinuit-o” si ei. O pastrez pentru ca a adunat in ea putin din viata mea si a profesorilor mei. De cate ori imi cad ochii pe ea ma incearca o emotie aparte. In acest an, de Paste, am incercat sa ma reapropii de vioara si le-am facut o surpriza iubitorilor muzicii culte prin faptul cp am incercat sa fac, din nou, suflet comun cu vioara.
E.P.: In „ Anotimpurile Feliciei”?
FELICIA FILIP: In „ Anotimpurile Feliciei”, asa este. Multi mi-au spus „ glasul tau este glasul unei viori”…
Felicia si fauritorul de Opere
E.P.: Simbolul viorii v-a urmarit, iata, peste timp. Dar eu stiu ca primul titlu de opera pe care l-ati interpretat a fost Rigoletto, pe scena Teatrului Muzical din Brasov – cum se numea atunci – Opera din Brasov de astazi.
FELICIA FILIP: Asa este…
E.P.: Cum se face ca destinul v-a adus in acest oras? Sotul dvs. are atat de multe in comun cu Brasovul….
FELICIA FILIP: Se spune despre el, deja, ca este un „fauritor de opere” pentru ca, prima data, a fost director la Teatrul Liric din Constanta, pe care l-a facut „Opera”, apoi a pasit spre Brasov, la Teatrul Muzical, pe care si pe el l-a facut „Opera”. Destinele noastre s-au unit pe scena Operei Nationale din Bucuresti, in „Povestirile lui Hoffmann”, desi ma vazuse inainte la Conservator, la auditiile studentilor profesoarei Georgeta Stoleriu.
E.P.: Destinul i-a fost complice. Stiu ca avea niste caiete in limba germana, atunci cand invata aceasta limba… si toate propozitiile din exercitiile de gramatica contineau numele „Felicia”. Se intampla inainte sa va cunoasca!…
FELICIA FILIP: Asa este. La un moment dat, incercand sa fac ordine in LP-urile si in caietele lui de cronica muzicala, am rasfoit un caiet ratacit printre ele si mare mi-a fost surprinderea sa vad ca, in temele pe care le avea de facut la limba germana, numele proprii erau mereu „Felicia”. Si asta cu mult timp inainte de a ma cunoaste. Destinul a batut la usa lui prin muzica acestui nume…
Inghetam pe scarile Militiei asteptand un domn, zile de-a randul. El trecea, impiedicandu-se de mine si imi spunea, cu satisfactie, “nu, nici azi nu aveti viza”
E.P.: Astazi va bucurati de aplauzele romanilor si nu numai, de dragostea noastra. Dar, drumul spre muzica nu a fost lin. Va reamintesc de momentele in care incercati sa obtineti viza pentru a participa la concursuri in afara Romaniei.
FELICIA FILIP: Erau cele mai grele momente. Altele, la fel de grele, erau cele de la spectacolele din timpul iernii, in care, inbracati in materiale sintetice, inghetam pe scena, iar spectatorii din sala erau imbracati cu paltoane si caciuli. Noua, artistilor, ne ieseau aburi pe gura si pe nas… La fel inghetam si pe scarile Militiei asteptand un „domn”, zile de-a randul. EL trecea, impiedicandu-se de mine si imi spunea, cu satisfactie, „nu, nici azi nu aveti viza”. Sunt momente care nu se pot uita si care nu pot fi intelese de generatia tanara, decat daca sunt traite. Marea lupta pentru a ajunge la un concurs in strainatate era obtinerea vizei. Vizele… le primeai, pana la urma, in bataie de joc, cand stiau ca nu-ti mai folosesc, ca oricum nu mai poti ajunge la concurs.
E.P.: La primul concurs de peste hotare aveati numarul 8 de intrare pe scena, dar ati intrat ultima. 200 de artisti au cantat inaintea dvs….
FELICIA FILIP: Nu am putut lua viza la timp. A fost un lucru extraordinar… pentru ca am tinut legatura telefonic cu cei de la Barcelona, unde era concursul, si-mi spuneau mereu ca ma asteapta. Era prin octombrie 1983. Dintr-un grup de 30 de solicitanti de viza pentru diferite concursuri am fost singura care am obtinut-o, prin tenacitatea mea de olteanca, insistand pana in ultimul moment. Nu aveam posibilitati materiale sa pot calatori cu avionul si stiau ca pentru calatoria cu trenul trebuia sa obtin toate vizele pana ajungeam in Spania… Le-am obtinut pe toate in a treia zi de desfasurate a concursului. Ultima! Stiam insa ca trebuie sa ajung la acest concurs si asteptam cu valiza facuta de zile in sir. Consiliul de familie si profesoara mea, Georgeta Stoleriu, au pus bani mana de la mana si astfel am putut cumpara un bilet de avion. Numai de dus, pentru ca stiam ca, daca merg, voi castiga si voi avea banii cu care sa ma intorc. Lupta cu vizele o castigasem, dar eram foarte obosita, nu ma pregatisem pentru concurs asa cum trebuia. Cei de la concurs asigurau cazarea concurentilor pana in etapele la care erau eliminati si fratele meu avea numarul de telefon de acolo ca sa tina legatura cu mine pe parcursul etapelor de concurs. Daca as fi fost eliminata, fratele meu trebuia sa ia legatura cu Ministerul de Externe pentru a putea reveni acasa. Nu a fost cazul. A fost un moment comic, amintindu-mi acum: fratele meu mergea la Palatul Telefoanelor, dupa fiecare etapa, pentru ca numai de acolo se putea vorbi cu strainatatea. Ultima oara a iesit din cabina telefonica foarte rosu la fata. Era fericit pentru ca-i spusesem ca am castigat si, cand s-a dus sa plateasca contravaloarea convorbirii, doamna de la ghiseu l-a felicitat. Dovada clara ca se stia, ca se ascultau telefoanele celor care erau plecati din tara. Si m-am intors cu contravaloarea in bani a drumului si cu doua premii, premiul concursului si unul din premiile speciale, Premiul „Mozart”.
E.P.: Sunteti singura soprana din lume care are toate Premiile „Mozart”.
FELICIA FILIP: Asa este. Un alt concurs „Mozart” a fost la el acasa, la Belvedere-Viena. De acolo m-am intors cu premiul concursului, cu premiul publicului si doua contracte pe care nu le-am putut onora pentru ca cei de aici si-au dat seama ca sunt valoroasa acasa si, daca ma duc acolo, poate nu ma mai intorc.
E.P.: V-ati gandit vreodata, atunci, in anii gri ai Romaniei, sa fugiti din tara? Nu sa plecati, sa fugiti!
FELICIA FILIP: La un moment dat am avut aceasta idee, dar m-am intors. Desi eram foarte stapana pe mine, in acel moment am simtit ca ma rup de ceva ce nu pot gasi acolo si nu voi avea sprijin. Se pare ca este vorba de acea prana pe care omul o gaseste… o are… numai in locul in care se naste. Am vazut apoi ceea ce se intampla cu cei care au plecat si s-au realizat foarte bine si totusi sunt neimpliniti pentru ca s-au rupt de locul natal. Dupa anul 1990, cand lucrurile in cariera mea au fost fulminante, am fost primita peste tot cu bratele deschise si aveam toate argumentele sa ma stabilesc foarte bine in strainatate. Nu am facut acest lucru nici atunci. Mereu am spus ca vin din Romania, ca traiesc in Romania, ca ma intorc in Romania si reprezint Romania. De fiecare data, ca solista a Operei Nationale Bucuresti am facut totul ca sa-mi onorez locul de munca aici si in afara tarii, la nivelul la care merita aceasta.
Noua regina a Traviatei este romanca: Felicia Filip!
E.P.: Faptul ca sunteti a noastra, a romanilor, a fost scris intr-o cronica la Toulouse, cand ati intrat in ultimul moment in spectacol, inlocuind solista titulara. Presa consemna astfel: „Regina Traviatei este romanca”.
FELICIA FILIP: Da, titlul exact a fost „ noua regina a Traviatei este romanca: Felicia Filip”.
E.P.: Cum a fost momentul acela, cand ati intrat in spectacol in doar cateva minute?
FELICIA FILIP: Nimic nu este intamplator. Pe atunci inca nu aparusera telefoanele mobile. Eu, dupa cum probabil stiti, fac vocalize in fiecare zi si atunci aveam spectacole si la Basel si la Toulouse. Primele spectacole trebuiau facute cu o alta distributie in care nu eram eu. In ziua respectiva imi facusem vocalizele la teatru si, pentru ca in acea zi venise si sotul meu, i-am propus sa mergem sa-i arat orasul. A inceput sa ploua si, trecand pe langa hotelul nostru, ne-am dus sa luam umbrela si sa mergem „cantand prin ploaie”. Am deschis usa si, ca intr-un film, suna telefonul. Am primit un anunt foarte scurt: „Doamna Filip, va rugam sa veniti la teatru, intr-o jumatate de ora trebuie sa fiti pe scena”. M-am dus la teatru fara probleme pentru ca-mi facusem vocalizele. M-am costumat, am fost machiata si am patruns pe scena in timp util. La finalul primului act, la sfarsitul ariei Violettei, cu supra-acuta si caderea pe scenA, din culise, regizorul imi striga sa nu ma misc pentru ca aplauzele erau extraordinare, au durat minute in sir. In urmatoarea mea productie de la Coven Garden acest regizor a fost invitatul surpriza pe care l-am avut.
E.P.: Daca intrebam romanii ce stiu despre Felicia Filip, cei mai multi ar avea emotia spectacolului „Traviata”…
FELICIA FILIP: Asa este.
E.P.: Ce inseamna acest titlu pentru dvs.?
FELICIA FILIP: Este rolul care a construit personalitatea „Felicia Filip”. Dupa titlul „Rigoletto” cu care am debutat, urmatorul rol a fost in „Traviata”, rol care m-a urmarit, m-a iubit si ma iubeste pana astazi. Este rolul care mi-a oferit cele mai frumoase succese, cele mai frumoase intalniri cu parteneri extraordinari, cu regizori de marca, cu dirijori de exceptie. Fiecare montare a fost un vis, o mare incercare, o competitie cu mine insami.
E.P.: Este si rolul care va marcheaza cel mai tare, care va consuma cel mai mult, emotional vorbind….
FELICIA FILIP: Da, este rolul care cuprinde, de fapt, patru personaje, patru fiinte intr-una singura. Din punct de vedere dramatic, dar si muzical, fiecare din aceste patru ipostaze reprezinta incercari ce te ard, ce te consuma si care, apoi, lasa urme.
E.P.: Cei care v-au vazut in acest rol aproape ca nu-si pot imagina o alta interpretare. Ati ramas ca o intruchipare perfecta a Violettei Valéry, pentru foarte multi ani, pentru cei care iubesc opera. Va imaginati despartirea de acest rol?
FELICIA FILIP: Sigur ca da. Viata trebuie sa mearga inainte, viata este o evolutie, nu poti ramane legat de un personaj. Personajul ramane in tine, el se transforma si te transforma benefic. Exista o trecere prin viata, o maturizare. Trebuie sa intelegi ca fiecare rol isi are varsta lui si de aici se trage multa experienta. Un rol precum Violetta din „Traviata” reprezinta experienta pe care, apoi, in cunostinta de cauza, poti sa o dai tinerei care aspira la el.
E.P.: Exista roluri de care v-ati despartit, roluri pe care ati hotarat ca nu le veti mai interpreta?
FELICIA FILIP: Sigur, la fel cum exista si sunt roluri noi pe care le-am abordat. Dupa cum fiecare rol isi are varsta lui, tot asa si fiecare voce isi are rolurile varstei. Este o evolutie a vocii, o coacere a vocii si acest lucru vine si de la intelepciunea artistului instrumentist. Asa cum o piesa instrumentala trebuie sa-si aiba timpul sau de insusire, de memorare si de maturizare ca sa devina interpretarea ta, sa-ti apartina, tot asa se intampla si cu rolurile vocale. Sunt momente in care trebuie sa spui, cu intelepciune, cu parere de rau si cu multa dragoste, la revedere unui rol. Asta in aparenta, pentru ca, de pe locul de solist, treci pe cel de profesor si incepi sa dai din tainele acestei profesii celor care asteapta miracolul muzicii. Asa ca nu te-ai despartit de rolul respectiv. De fiecare data te intalnesti cu el la o alta varsta, la un alt grad de intelepciune si un alt nivel de iubire.
E.P.: Spuneti-mi cateva momente din cariera dvs. in care ati primit minute in sir de aplauze. Povestiti-mi de cele mai importante teatre de opera, de intalnirea cu parteneri valorosi…
FELICIA FILIP: As incepe cu acea „Traviata” de la Toulouse… a urmat momentul „Il Pirata”, la Opera din Liege, unde publicul s-a ridicat in picioare si a aplaudat minute in sir , fiind prezenta si impresara mea, Luiza Petrov, care a venit in cabina mea, dupa spectacol, si-a scos de pe deget inelul si mi l-a daruit. Un alt moment remarcabil a fost la Frankfurt, unde am interpretat rolul Rosalindei din opera „Liliacul” si critica vremii, destul de pretentioasa, a vorbit despre Felicia Filip intr-un mod foarte elogios si cald. Tot la Frankfurt, pe noua scena, pentru ca cea veche a ars, am interpretat rolul Violetta in noua montare cu „Traviata”, spectacol la care au fost prezente personalitati remarcabile din cultura si politica. Alt moment a fost concertul de binefacere, tot pe scena Operei din Frankfurt, unde, pe scena, am fost acoperita cu trandafiri aruncati de spectatorii impresionati. Dintre partenerii de scena… as incepe cu Roberto Alagna, la Opera din Viena, apoi Juan Pons, Marcelo Álvarez, Monserrat Caballé, la Coven Garden, Axel Corti, John Cox, Jean Claude Auvray sau despre alti parteneri – Salvatore Fisichella, extraordinarul tenor cu care am cantat „Il Pirata” si apoi „I Puritani”… Mai tarziu a urmat „Rigoletto” la Barcelona, ne-am reintalnit acolo. John Fiore, Fabio Armiliatto… Sunt foarte multi, iar eu sunt pusa in dificultate pentru ca nu as vrea sa omit pe cineva… Printre marii artisti cu care m-am intalnit pe scena au fost si multi romani – Ruxandra Donose sau Eduard Tumagian, Mihaela Ungureanu… Sunt artisti, colegi de-ai mei cu care am impartit aplauzele si aducerile-aminte despre profesorii nostri, despre scenele din tara…
E.P.: Este bine acum peste hotare pentru artistii romani?
FELICIA FILIP: Cred ca intotdeauna a fost bine pentru artistii romani pentru ca au dus faima scolii romanesti! Fie ca a fost vorba de canto sau de instrumentisti pe care i-am intalnit la primul pupitru ca fiind concert-maestri sau responsabili de partida…
E.P.: Sunt artisti despre care noi, in Romania, nu stim prea multe lucruri…
FELICIA FILIP: Este adevarat. Se intampla un lucru… in momentul in care romanii pleaca in strainatate, intr-un fel, ii ia valul. Si daca se intampla si sa se fixeze undeva in strainatate, intr-un fel se rup de Romania. Isi aduc aminte din cand in cand, poate cand sunt sarbatorile religioase sau Sarbatoarea Nationala. Sau poate cand, la sfarsitul carierei, se retrag in Romania care ii primeste ca o mama ce le-a dus dorul si ii aduce acasa si ii rasfata.
Ne-am casatorit intre doua repetitii
E.P.: Poate ca cel mai fericit om din universul Feliciei este sotul dvs., Cristian Mihailescu, cel care va cunoaste asa cum sunteti in toate rolurile, dar si in viata de zi cu zi. V-ati casatorit intr-o pauza de spectacole…
FELICIA FILIP: Ne-am casatorit intre doua repetitii. Era repetitia de dimineata si apoi repetitia de seara pentru o premiera pe care o regiza el, si din distributia careia faceam si eu parte – „Micul Print”, iar eu eram Fluturele si Floarea. La un moment dat, a venit Ruxandra Sararu sa-i ia un interviu. Cristian tot nu avea timp sa-i raspunda. Si ea, cu vocea ei groasa, tot insista „Haide, Cristian, spune-mi doua vorbe!” – „Nu pot acum!” – „Haide, Cristian, dar ce ce nu poti?!”. Si tot insista, tot insista, pana cand i-a spus Cristian: „Nu pot pentru ca ma insor!”. Si cand Ruxandra Sararu a intrat pe post sa faca relatarea despre premiera a adaugat „si, in acest moment, Felicia Filip si Cristian MihAilescu spun «da» in fata ofiterului starii civile”. Noi, de fapt, i-am anuntat numai pe parintii si fratii mei si pe parintii lui Cristian. Si, de bine ce am dorit sa fie discret, a aflat toata lumea. Si ca sa fie si mai cunoscut… prietena lui Cristian, Luminita Vartolomei, a fost martor la casatoria noastra, Cristian nevand frati. Ea avea o emisiune seara, cu Iosif Sava, si, la un moment dat, Luminita Vartolomei a spus (daca cumva cineva a scapat emisiunea de la radio) „evenimentul cel mai important este ca, astazi, Felicia Filip si Cristian Mihailescu au devenit o familie”. Iar replica lui Iosif Sava a fost extraordinara… „iata, am devenit si agentie matrimoniala”. A fost frumos… chiar daca la ofiterul starii civile am fost de foarte multe ori sa reprogramam cununia, pentru ca nu aveam timp sa ne casatorim, din cauza repetitiilor.
E.P.: Este jumatatea dvs…
FELICIA FILIP: Da, si pot sa spun fara sa gresesc ca Dumnezeu ma iubeste foarte mult. In tot ce s-a intamplat cu mine, cu viata mea, s-a simtit iubirea lui Dumnezeu si aripa Sa ocrotitoare. Iar din punct de vedere al iubirii… a fost Miracol, pentru ca ne completam atat in profesie cat si in familie. El este „tenorul” de la Opera, iar, in momentul in care ne-am cunoscut deja era „regizorul” cu care ma completam pe deplin. Si pe scena, si acasa stie intotdeauna ce fac eu, iar intelegerea e reciproca, intr-atat incat se intampla, de foarte multe ori, sa spunem acelasi lucru in acelasi timp. Suntem doi oameni care „ne citim” unul pe celalalt si nu avem niciun fel de ascunzisuri. Suntem, cu adevarat, un intreg si traim acest miracol de peste 20 de ani! Suntem Soare unul pentru celalalt, ca in prima zi.
Poate, ar fi fost un copil presat de niste nume deja cunoscute, dar mai ales de pretentia parintilor. Bietul copil, spunem noi, ar fi fost chinuit
E.P.: Doi oameni facuti unul pentru celalalt. De ce n-a fost sa fie sa aveti si copii?
FELICIA FILIP: Cred ca… de multe ori am discutat, eu si sotul meu. Si cred ca bietul copil, daca ar fi existat, ar fi fost un copil nefericit pentru ca amandoi suntem persoane care dorim „foarte mult”. Si, pana la urma, am stat si ne-am gandit ca, din moment ce nu exista, inseamna ca a stiut Dumnezeu ce face. Pentru ca, poate, ar fi fost un copil presat de niste nume deja cunoscute, dar mai ales de pretentia parintilor. De la noi ne dorim intotdeauna mult si suntem critici cu noi insine extrem de des. Bietul copil, spunem noi, ar fi fost chinuit. N-ar fi fost, cu siguranta, un copil fericit. Dar am nepoti pe care i-am crescut de foarte mici… Exista o legatura extraordinara intre mine si sotul meu si orice copil… ne bucuram de prezenta lor si ne preocupa. Sustinem campaniile de ajutorare pentru copiii talentati, pentru a-i descoperi si a-i sustine. Imi place sa stiu ca tinerii simt ca exista cineva care, la momentul potrivit, ii sprijina. Asa cum s-a intamplat cu mine, la inceput de drum…
E.P.: Pentru asta exista bursele „Felicia Filip”!
FELICIA FILIP: Deja a trecut demult a zecea editie… este un proiect al profesoarei Georgeta Stoleriu la care s-au alaturat fostele studente ale dumneaei. Prin acest demers, un student sau o studenta de valoare de la Universitatea de Muzica din Bucuresti primeste, in fiecare an, o suma de bani pentru a se putea perfectiona. Mai exista si proiectul „Filipissima”, prin care am organizat spectacole in care am descoperit tineri talentati, pe care i-am sustinut si promovat. Am fost invitata, pentru a cincea oara deja, sa fiu presedinta juriului „Crizantema de Aur” de la Targoviste unde, de fiecare data, ofer un premiu care se cheama „Voce cu parfum de crizantema” – pentru o tanara voce pe care am remarcat-o si, aporoape de fiecare data, aceasta devine „Marele Premiu” al editiei urmAtoare.
E.P.: Iar copiii care, peste timp, pot deveni bursierii dvs. sunt asteptati la Opera Comica pentru copii, al carei director artistic sunteti… Ce inseamna aceasta noua functie?
FELICIA FILIP: Doamna Smaranda Oteanu-Bunea, directorul general, mi-a facut onoarea sa ma invite alaturi de dumneaei in a indruma sensibilitatea tinerilor, a copiilor, spre a-si descoperi caratele culturale. Am ocazia sa iubesc Copilul pe care m-ati intrebat daca l-am avut sau nu… Este o relatie formidabila intre mine si copilul-spectator. Sala noastra e intotdeauna plina de copii de la 3 ani in sus. Acestia iau foarte in serios spectacolul. Eu vin la fiecare inceput de spectacol si am o conversatie cu ei. Le explic ce inseamna spectacolul, ce inseamna sa aplaude, ce fac artistii… cat muncesc, cum se pregatesc si cu cata dorinta si nerabdare asteapta sa se intalneasca cu publicul.
Doamna care a cantat cu Iris
E.P.: Pentru tineri, mai aveti un chip. Sunteti „Doamna care a cantat cu Iris”! A fost o premiera pentru Romania, a semanat atat de mult cu duetul dintre Montserrat Caballé si Freddie Mercury. Asa ati pornit acest proiect? V-ati dorit aceasta comparatie?
FELICIA FILIP: A fost un „raspuns”. In momentul in care m-am intalnit cu Monserrat Caballe la Covent Garden si am cantat impreuna, am discutat si experienta ei cu Freddie Mercury si am simtit-o aproape. Mergand apoi cu sotul meu spre casa Il intrebam pe Dumnezeu cand o sa-l intalnesc si eu pe Freddie Mercury al meu, sa facem ceva asemanator. Si Dumnezeu mi l-a gasit pe Cristi Minculescu si ne-a pus fata-n fata: peste putin timp de la intrebarile noastre am primit un telefon de la Mike Godoroja, care m-a intrebat daca doresc sa cant cu Iris. Am acceptat pe loc si acest lucru l-a surprins pentru ca-si pregatise un arsenal de argumente. Dar eu am stiut ca acest proiect va fi special! In momentul in care am fost pentru prima oara in fata publicului – 7.000 de perechi de ochi care m-au intampinat pe mine alaturi de Iris… eu eram foarte integrata in momentul artistic si nu am simtit o clipa ca va fi altceva decat un mare succes. Am stiut ca voi fi primita cu mare dragoste!
E.P.: Succesul l-a reprezentat si faptul ca ati reusit sa aduceti acel gen de public in sala Operei si au descoperit ce inseamna si aceasta scena…
FELICIA FILIP: Veneau la casa de bilete a Operei sa intrebe cand canta „Doamna care canta cu Iris” si se duceau la balconul III, pe care-l umpleau si erau foarte atenti si cu mare piosenie urmareau spectacolul. Apoi veneau la cabina sa ma felicite si-mi spuneau „nici nu puteti sa intelegeti ce mare bucurie am avut cand am descoperit ca muzica de opera imi place atat de mult; va promit ca aduc cu mine, data viitoare, si alti colegi”… iar acestia din urma procedau la fel… si tot asa…
E.P.: Dar „Filipissima” cine v-a numit prima data?
FELICIA FILIP: „Filipissimo”… a fost o cronica in Liege. Dupa un spectacol de „Traviata” in care s-a spus „donna di prima fortza”, „Felicia Filip – extraordinaria”… si numai la superlativ. Nemaigasind o alta modalitate… a aparut „Filipissimo”. Si apoi a fost preluat de Cristi Minculescu, si tradus drept „Filipissima”.
Felicia Filip va asteapta, asa cum a declarat in interviul acordat lui Eveline Pauna la Money Tv, la „Craciunul Feliciei” – pe 15 decembrie, la Opera Nationala Bucuresti – un spectacol care se incadreaza in seria „Anotimpurile Feliciei”.
Un Om dedicat Binelui!
Ce înălțător!
Un om dedicat Binelui!
Ce înălțător!