Putine lucruri m-au facut mai fericita ca momentele cand am daruit! Rareori am facut daruri pentru ca „asa se cuvine” sau „asa se obisnuieste”. Uneori am daruit din impuls. Ma enerva ingrozitor privirea unui interlocutor agatata indelung de un pix, o bijuterie, un obiect vestimentar – ceva ce aveam si nu ceva ce eram!
Ma opream din discurs si ii daruiam mult-ravnita mea posesiune. Am daruit in chip ritual. Dupa fiecare despartire am imprastiat toate darurile primite de la „fostul”, unor cunostinte indepartate, astfel incat sa le revad cat mai rar (daca se poate, deloc!).
Darul, un sacrificiu catre zei
Cu cata frivolitate am daruit uneori! Si astazi bratari senzuale mai zangane incolacite de incheieturile unor barbati care m-au uimit cateva nopti cu splendoarea lor! Am daruit mai ales din iubire: timp, suflet, ganduri, in ultimul rand obiecte pretioase, acelora ce mi s-au parut, la un moment dat, esentiali in viata mea. In adancul sufletului am pretuit fiecare dar, chiar daca, uneori, mi s-a intamplat sa arunc pe geam bijuterii, ceasuri sau chiar cheile unei case.
Ne nastem cu trei impulsuri care ne definesc existenta si actiunile: cel de hranire, cel sexual si cel ascensional. Darul este intim legat de toate trei. Originea darului este sacrificiul: un ritual religios in cadrul caruia un obiect i se ofera unei divinitati pentru a stabili, a mentine sau a reface relatia corecta a fiintei umane cu ordinea sacra. Sacrificiul catre zei este apoi legat cu obligatia de a fi generos fata de semenii mai putin norocosi, astfel incat la evrei sau la greci reminiscentele jertfelor sunt impartite copiilor si saracilor.
Odata descoperit, mecanismul daruirii pare a se extinde: romanii fac daruri imparatului si asteapta favoruri in schimb, iar vasalii medievali isi impodobesc suzeranul in speranta ca o mica bogatie cedata va aduce participarea la cat mai multe razboaie care vor creste simtitor averea.
Pe masura ce societatea umana evolueza, darul se distanteaza de originea lui de ritual al adoratiei si se cufunda in meschinaria schimbului: incepem sa masuram in bani si dimensiuni cadourile pentru a sti ce inapoiem. Obiectul de cult devine produs de schimb, altarul se metamorfozeaza in piata, iar relatiile spirituale sunt convertite in raportari la obiecte.
O seama intreaga de cercetatori arata ca nici macar in privinta darului nu se poate pune semnul egalitatii intre barbati si femei. Femeile sunt programate sa daruiasca: grija fata de prunc, efortul pentru conservarea mediului familial, iubirea – toate acestea sunt daruri pe care le facem instinctiv. Nu asteptam ceva in schimb – oferim din suflet, din trup, din spirit si nu pretuim nicicum efortul nostru.
Totusi, americanii au masurat daruirea: daca s-ar atasa valori financiare efortului facut gratuit de femei in fiecare zi, Produsul Intern Brut ar creste cu 40%! Rezultatul e valabil pentru orice natiune de ambe sexe. Prin structura fizica, masculii se percep ca „dotati“. Pentru ei, posesiunea e ceva firesc. Fie ca vorbim de bani, cunostinte sau putere, toate acestea sunt prelungiri falice. Li se cuvine sa primeasca mai mult, sa acumuleze. Femeia contine. Ceea ce pocalul are in interiorul lui trebuie expulzat in lume, daruit, ca un gest de abandonare, nu de negociere pentru schimb.
Diamante in forma de inima
I se atribuie unei femei inventia darului. Parte a Babylonului in care origineaza majoritatea elementelor civilizatiei moderne, Semiramida a debutat ca prostituata intr-un bordel din orasul natal. Cand a devenit regina si-a schimbat numele in „Sammur-amat“ – „darul marii“, iar biografia – in legenda unei fecioare nascute din spuma marii anume pentru iubirea cu regele Nimrod. Se spune ca ea a ordonat taierea, impodobirea copacilor si daruirea lor cu prilejul nasterii mostenitorului la tron (gurile rele l-au numit „bastard“, iar regele a platit cu viata ca i-a ascultat). De atunci incoace istoria celor mai uluitoare daruri e legata de marile povesti de iubire.
Sophia Villani Scicolone l-a intilnit pe marele producator de film Carlo Ponti cand avea saisprezece ani. Fusese Sophia Lazarus. Avea sa devina Sophia Loren. Conform filmului ei autobiografic, cand a primit in dar de la barbatul casatorit, si mai mare ca ea cu peste douazeci de ani, o bratara din aur masiv, aceasta a fost sursa unei teribile drame de familie, dar si semnul ca vor ramine impreuna tot restul vietii.
Liz Taylor a primit de-a lungul vietii felurite daruri; nici unul nu se compara cu acelea de la Richard Burton: o brosa de smaralde si diamante – pentru logodna, un splendid colier de smarald cu prilejul casatoriei, cercei, bratara si inel din acelasi set istoric, apartinand unei mari ducese a Rusiei. Sa mai mentionez diamantul in forma de inima, care poarta numele perechii lor nebune?! Mai bine va spun despre diamantul galben, la origine, un dar din 1621 al sahului Jahan catre sotia sa favorita, Mumtaz Mahal.
Daca sonoritatea numelui va duce gandul catre Taj Mahal, nu gresiti! Mumtaz Mahal inseamna „podoaba adorata a palatului“. Frumusetea, generozitatea si modestia ei au cucerit nu numai inima iubitului de o viata, ci si pe cele ale supusilor. Dupa nouasprezece ani de casnicie fericita, in timpul carora si-a insotit barbatul in campanii militare, dar si la mari sarbatori, a murit in timpul celei de a treisprezecea nasteri. Sahul s-a cufundat in doliu un an, iar cand a reaparut era de nerecunoscut: garbov, albit si ridat, el a purces de indata la ridicarea unui monument al iubirii lor, in gradina ei favorita din Agra, construind de-a lungul a doua decenii Taj Mahal-ul.
Exista si in Europa daruri celebrand iubiri nemuritoare! Situata in Italia centrala, in provincia Lazio, la 68 de kilometri de Roma, gradina Bomarzo celebreaza iubirea contelui Vicino (Pier Francesco) Orsini pentru sotia sa, Giulia Farnese. Conceputa de un celebru arhitect al secolului al saisprezecelea, gradina nu a fost creata ca sa incante, ci ca sa uimeasca. Sculpturile monumentale din interiorul ei, de la Sfinx la unul dintre elefantii lui Hanibal, par amplasate intamplator, doar „pentru eliberarea inimii“, cum spune un vers incrustat intr-un obelisc. Totusi, de la Jean Cocteau la Salvador Dali, multe minti luminate au incercat sa dezlege misterul acestui dar tarziu, care inca se doreste descifrat.
Contemporana cu nobilele familii italiene este Gabrielle d’Estrée, ducesa de Beaufort si Verneuil, marchiza de Monceaux, amanta oficiala a lui Henric al IV-lea al Frantei, dar si partenera lui, consilierul si ambasadorul cel mai de incredere al monarhului legal casatorit cu Margareta de Valois. Henric i-a daruit titluri, mosii si sigiliul sau regal. In cele din urma, darul sau au fost funeralii nationale, demne de o regina, pentru cea care pierise incercand sa dea nastere celui de-al cincilea fiu regal.
Recent s-a desfasurat in Anglia una dintre cele mai mari campanii de strangere de fonduri, sub genericul „Copii care au nevoie de sprijin“. O mica fundatie a facut prajiturele si omuleti de turta dulce si a donat circa o suta de mii de lire. Cam aceeasi suma a venit si din partea unor mari companii. Al cui dar a fost mai mare? Pomana e un dar, ca si mostenirea. O inima pe care o primesti, atunci cand a ta nu mai functioneaza, e tot un dar. O strangere de mana e, uneori, un dar mai insemnat decat un castel. O floare e o mica bucurie. Ceea ce cred ca ii implineste si pe daruit si pe daruitor este sa fie sprijinul cuiva in drumul lui catre a-si implini visele. Atunci darul capata parfum de viata.
