N-am avut niciodata un iubit bogat. De exemplu actualul meu partener, Iulian, e primul care are masina – si simt nevoia absurda sa ma scuz eu ca are el masina. Nu-mi fac o virtute de tip socialist din relatiile cu barbati care-si numarau banii, dand din buze ca un calcan, inainte de a-mi comanda o cola. De cele mai multe ori imi achitam singura sucul – si lor le juram ca ador plata nemteasca. Acum pot sa va spun la ureche: n-o adoram, fie si pentru ca sunt inca tributara galanteriilor medievale. Dar nu voiam ca tipii sa se pungeasca de jena ca nu-mi pot asigura ei un minim confort in esofag.
Am facut mereu pe viteaza si am declarat, cu o demnitate care cerea cel putin doua testicule in dotare, ca am bani, ca eu castig peste medie si ca nu vreau cadouri de la barbati. Dar recunosc abia acum: cu cativa ani in urma, cand de ziua mea unul mi-a daruit o bricheta de inox – si mai si pleznea pancreasul in el de mandrie (an conditiile in care eu nici nu fumez) – n-am stiut daca sa-mi fie mila de mine sau de el.
Sperante de bani gata
Nu stiu cum mi-ar fi functionat glanda mofturilor daca as fi fost foarte frumoasa. Intuitia imi spune insa ca stilul pagubos e mostenit genetic, nu iscat de vicisitudinile fizice. Ai mei n-au fost niciodata practici. Si cadourile pe care le primeau erau in consecinta. Toata lumea stia ca suntem o familie de poeti care detestam luxul gretos, drept care ne-am obisnuit sa multumim cu caciula-n pamant pentru fiecare ziar pe care-l primeam de pomana. Daca totusi primeau ceva mai consistent, bunicii si parintii mei se revansau dublu, periculos de costisitor, iar nobletea lor ne costa pe toti restrictii pe lista de cumparaturi casnice.
Bunicul meu a fost primarul Buzaului. Pentru ca nu era capabil sa fure, a murit la acelasi stadiu material la care se nascuse: cu o casa obisnuita, o gradina cu petunii si-un trecut fara pete dificile. Asa se face ca si azi ma fac caramizie daca primesc un cadou scump. Nu reusesc sa ma bucur, pentru ca intru in panica si ma intreb cum ma pot revansa. Nici in relatia cu barbatii din viata mea n-am stiut sa intind mainile inainte.
Prima mea iubire, din liceu, era din familie instarita, cu tata director de intreprindere si mama adjuncta. Zece mii le intrau lunar in casa. Fast, revelioane princiare, icra neagra, fiecare membru al familiei cu deodorantul lui – pufpufpufaiala care la ora aia reprezenta un dezmat.
Tipul (recunosc) ma fascina cu aceasta prosperitate occidentala. De ziua mea, mi-a dat un stilou chinezesc de 90 de lei, cu penita suflata cu aur de 14 k. Consider ca-l furase de prin sertarele maica-sii, fiindca in ciuda opulentei lor, nu prea-i dadeau craitari de buzunar. Desi mi l-a dat pe strada, fara ambalaj de staniol si fara flori, mi se parea un cadou fermecator.
Il pipaiam ca pe lampa lui Alladin si dormeam cu el sub perna, pana m-a intrebat mama daca am vreo problema nervoasa si scutur plaivazul cand am draci, ca toate fetele sunt improscate cu cerneala. Am folosit acel stilou ca sa-i scriu lui scrisori de dragoste, cand era in armata la parasutisti. El imi raspundea cu pixul si mi-amintesc ca scria „vei fii (sic!) iubita mea mereu“. In schimb era bun la matematica si i-am iertat ortografia de bani gata.
Tipuri de iubiti si bipuri de zgarciti
Tot ce-a urmat a fost de acelasi calibru. Sumele investite in mine au ramas aceleasi, doar cauzele s-au schimbat. Viata mea a intrat in zodia iubirilor cu punga stransa. Un iubit de referinta de-al meu efectuase deja doi copii la viata lui, iar pensia alimentara ii jumulea salariul, asa spunea. Iar eu frisonam de compasiune, in timp ce-mi cumparam singura coniac, la barul unde ne torceam dragostea.
Un altul era maestru in confectionarea unor conversatii de neuitat, de care devenisem dependenta, intr-o vara, la mare. Din cand in cand, in chip de combustibil pentru o asa napraznica pasiune, mergeam singura la barul hotelului si-mi mai luam cate un suc natural, scump si cuprinzator. Uneori il intrebam si pe el ce sa-i aduc si el imi spunea sincer – nu m-a mintit niciodata: Bloody Mary fara piper, cu doua cuburi de gheata, Tutu.
Romanticul asta era foarte bogat, dar nu recunostea nici sa-l pici cu ceara de epilat, aduna fiecare leut ca un hamster senil care strange rumegus, desi stie ca tot orez decorticat o sa manance. Iar pe mine nu ma enerva ca nu-mi facea mie cinste sau ca nu-mi dadea bani, ei, fleosc – ci ca nu-si dadea nici lui!
Trei ani la rand l-am vazut purtand aceeasi jeansi si-aceeasi geaca. Avea genunchii scosi de credeam ca are artrita, cand colo asa erau blugii, bombati de la atata purtat. Era miliardar, dar isi gaurise pingelele pe litoral, in cautarea unor tigari mai ieftine si-a chilipirurilor de talcioc. N-a vrut sa dea banii pe un fierbator din magazin, din Constanta, a luat unul de la niste rusi de la taraba si i-a pocnit la primul ness, de era sa ramana chior. A doua zi s-a dus la rus si i l-a trantit in cap, dupa care a cerut altul, tot de la rus.
Si inca o particularitate a neasemuitei noastre idile: acest barbat al viselor mele imi dadea bipuri, ca sa-l sun eu pe celular. De altfel, avea trei celulare, fiecare cu cate doua tipuri de abonamente, ca sa aiba cele mai bune deal-uri indiferent pe cine ar fi catadicsit sa sune – de obicei, pe nimeni. Dupa un an in care i-am acordat tot felul de scuze in sinea mea (asa cum fac de cate ori ma indragostesc de cate-un ciudat), m-a prins odata cu capsa pusa si l-am intrebat de ce dracu imi da bipuri.
Mi-a spus ofuscat ca a crezut ca eu am telefonul decontat de redactie! Si tot el s-a suparat, ca nu i-am zis mai devreme ca eu platesc celularul si ca el acuma se simte ca de doi lei – sau de doi centi pe minut, ma rog. Si-am ajuns tot eu sa-mi cer scuze si sa-l consolez… Din ziua aia, nu mi-a mai dat bipuri sa-l sun inapoi. Dar nu prea mi-a mai dat nici telefoane. Relatia noastra s-a stins din cauza necrutatoarei economii de piata si-a societatii de consum.
Vreau contract prenuptial!
M-am jurat ca n-o sa-mi scriu memoriile decat cu putin inainte ca bataiala senectutii sa-mi rapeasca aceasta placere. Dar aschii din amintirile mele se vor imprastia prin Tango de cate ori am ocazia, ceea ce spune mult despre setea mea de spovedanie fara repercusiuni.
(Eu la biserica nu m-am spovedit niciodata, fiindca mi-e frica de ce afurisenii am sa aud. O prietena mi-a spus ca, dupa ce-a ascultat-o un ceas si s-a deconectat cu evocarile ei suculente, preotul a refuzat s-o spovedeasca si s-o impartaseasca, a spus ca duduia are prea multe pacate la activ si ca mai intai trebuie sa tina un an de post, dupa aia mai discutam. Asa ca prefer sa ma spovedesc public decat sub un patrafir intransigent si subiectiv).
Am savarsit aceasta paranteza ca sa ma scuz ca, la un subiect care trateaza importanta banilor intr-o relatie, eu am vorbit mai mult despre zgarcitii din viata mea. Par doua subiecte diferite, dar bifurcatia nu e certa, exista multi factori comuni.
Si-n ziua de azi tipul cu bipurile ma mai intreaba de ce nu l-am putut iubi. Nu-i pot spune ce-i in creierii mei, pentru ca risc sa inteleaga cu totul altceva. Incearca sa-i explici unui zgarcit ca defectul lui e poreclit in popor „moartea pasiunii“. El te va cataloga drept profitoare, interesata ordinara, daca nu chiar escroaca sentimental. In atare conditii, nu ma lupt cu ideile preconcepute, ar fi o tranta caraghioasa si ineficienta.
Da, banii sunt importanti intr-o relatie, doamnelor, dar nu ca sa circule intre parteneri ca intre doua banci cu dobanzi promotionale, ci pentru a face din fiecare in parte un exemplar eligibil. E important ca eu sa am banii mei, ca sa pot sa-mi fac parul meu rar sa arate ca un par des. Din pacate, coafeza cere bani pentru magia asta alba. E important sa am crema de piele, haine moderne, peisaj inghinal epilat si unghii pictate artistic.
E important ca iubitul meu sa aiba bani, nu ca sa-mi ia mie flori – desi cred ca nu m-ar indigna acest gest – ci ca sa aiba el o stare buna, sa nu stea c-o circumvolutiune spre mine si cu restul spre grijile financiare. Saracia e nedreapta, pocita, si daca nu mai ai 18 ani, sa stea orice sac pe tine ca pe Seherezada, numai banul repara alunecarile de teren soldate cu celulita si alte cratere colaterale.
Stiu ca suna ipocrit, dar n-am nevoie sa-mi dea nimeni bani. Am vazut destule filme ca sa stiu ca exista si dragoste neconditionata. Si, asa cum de multe ori iubesc cate un barbat chiar si dupa ce aud ca m-a inselat, cu atat mai mult il pot iubi si cu portofelul clapaug, aflat in stare de necesitate. Daca un barbat sarac se impaca bine cu propria saracie, eu il pot iubi dezlantuit, chiar daca il vad un an cu-acelasi tricou, din ce in ce mai pastelat de la atatea spalari. Dar daca el e genul pe care complexele materiale il fac morocanos, atunci imi doresc atroce sa aiba o capita de bani.
Eu ador contractele prenuptiale. Daca as avea vreodata un sot mai instarit ca mine, jur ca i-as propune chiar eu un contract prenuptial. Pentru ca, in ziua in care am sa ies din viata lui dupa divort, cu aceeasi valiza cu care am venit, sa stie tampitul ca l-am iubit cu adevarat.
