fbpx

Fiice triste, tati pierduti

de

Despre tata… mai nimic.
N-am stiut niciodata cat de greu este sa scrii despre tata. Despre parintele care ti-a dat numele si care, in felul lui, te-a adus pe lume. De obicei, marile opere literare, melodiile cele mai emotionante si filmele cele mai dramatice au in prim plan figura mamei.

Despre ea s-a scris in versuri sau in proza, s-a cantat, s-a vorbit in toate limbile pamantului si a fost prezentata in toate ipostazele: mama eroina, mama denaturata, mama sacrificata, mama iubitoare, cea chinuita sau cea implinita. Dar despre tati… mai nimic.

El – absent, eu – singura cu mama

Aproape intotdeauna, tatii sunt personaje secundare, tirani sau ingeri (in sensul de morti), ori simpli declansatori de drame pentru copii si mamele lor. Singurul chip patern din arta lumii, care imi vine in minte acum, este cel intruchipat de Roberto Benigni in "La vita e bella". E tatal pe care orice copil si l-ar fi dorit, e tatal care, poate, autorul insusi si-ar fi dorit sa fie. Cand vedem acest film radem si plangem, ne impresioneaza imaginea idilica a unui barbat care face tot ce e omeneste posibil ca sa-si tina copilul departe de ororile razboiului, care-si sacrifica viata pentru a pastra inocenta copilului sau.

In realitate o fi la fel? Sau, in cazul asta, filmul bate viata? Am auzit vorbindu-se mereu despre relatiile speciale dintre tati si fiice si dintre mame si fii. Eu si tatal meu am avut mereu o astfel de relatie. Foarte speciala. In cateva cuvinte: el – absent, eu – singura cu mama. Dar n-a fost alegerea niciunuia dintre noi. Viata, culturile diferite (tatal meu nu este roman) si in primul rand politica (cea care mutileaza nu doar trupuri, ci mai ales suflete) au separat drumurile parintilor mei.

Tara in care tatal meu se nascuse era un camp de razboi in care familia noastra nu-si putea prinde radacinile, iar Romania, tara mamei mele, n-a acceptat ca tatal meu sa se stabileasca aici decat prea tarziu, dupa ce el incepuse sa aiba un rost intr-o tara civilizata din Occident. Iar eu am ramas undeva, la rascruce de drumuri, privind in departari, la linia orizontului, care parea a-i aduce impreuna. Era numai o iluzie.

Am fost intotdeauna mandra de tatal meu. Un om frumos, puternic, inteligent, dar a carui prezenta o simteam doar prin scrisori sau la telefon. Imi amintesc intregul ritual pe care-l aveam atunci cand ii scriam, cu litere de tipar (la varsta aceea doar asa puteam sa scriu): imi dadeam cu ruj pe buze si sarutam foaia de hartie, ca pecete de netagaduit a dorului si iubirii pe care le aveam in sufletelul meu de copil.

O relatie tata – fiica prin corespondenta. El – in tari straine, aducatoare de pace si liniste, eu – in tara mea, aducatoare de zbucium launtric si neputinta. Erau acele vremuri in care nu puteam sa ne parasim tara fiindca eram considerati tradatori, iar cei care ramaneau in urma noastra ar fi platit pe nedrept pentru o asemenea fapta. El, fiind din alte zari, si-a urmat calea, noi – eu si mama – am ramas aici.

Text de Nouria Nouri

Articolul integral il poti citi in numarul din octombrie al revistei Tango.

 

Tag-uri:
· · ·
Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.