Regizorul spectacolului “Bal Mascat” care a avut premiera la început de aprilie 2017 pe scena Operei Naționale București, a lăsat în urma sa o impresie puternică, de fermitate artistică și de eleganță, și un spectacol robust, clasic și modern deopotrivă, în care muzica stă pe primul plan, iar regia o susține cu elemente atent alese.
Cât de importantă este pentru dumneavoastră colaborarea cu dirijorul?
Grischa Asagaroff: Eu apreciez foarte mult atunci când dirijorul este alături de mine de la începutul proiectului, când lucrăm împreună spectacolul. De-a lungul carierei mele au fost și situații în care n-am avut contact deloc cu dirijorul, dar ideal este să discuți și să colaborezi de dinainte de producție. Acum am lucrat foarte bine cu Marcello Mottadelli, el este foarte strict și foarte alert, conduce orchestra cu multă energie și asta îmi place foarte mult. În plus, și eu îmi fac temele foarte strict, citesc cartea, studiez partiturile și vreau să respectăm împreună indicațiile lui Verdi, care e foarte specific, felul în care trebuie să sune vocile e bine stabilit, dacă e piano sau pianissimo, dacă e crescendo, trebuie respectat.
Ați mai regizat Bal Mascat și altă dată?
Grischa Asagaroff: Nu, a fost prima dată, aici la București, iar asta m-a bucurat foarte mult. Tot recent am făcut prima dată în viață și Traviata și sunt foarte fericit că am avut ocazia asta, sunt atâtea opere pe care le-am făcut de foarte multe ori și îmi place enorm să lucrez ceva nou. Eu am lucrat mulți ani și pentru a repune în scenă celebrele producții ale lui Jean-Pierre Ponnelle, apoi am avut câteva poziții fixe, am fost director artistic al Operei din Zürich, lucrând alături de Alexander Pereira, apoi am plecat ca director artistic al Festivalului de la Salzburg unde am stat până anul trecut și, ocupând asemenea poziții, n-am montat prea mult, de aceea sunt foarte fericit acuum că m-am întors la lucru.
Cum ați lucrat cu colegii din România, cum vi se pare opera noastră?
Grischa Asagaroff: Românii sunt foarte talentați, știam asta de foarte multă vreme, căci am lucrat cu mari soliști români, probabil că cel mai mult cu Elena Moșuc, pe care am întâlnit-o din 1991, dar i-am cunoscut și îi admir și pe Maria Slătinaru, profesoara Biancăi Mărgean, pe Liliana Nichiteanu, pe Agache, românii au voci superbe și sunt foarte aproape de stilul italian și francez, iar asta se vede și în felul în care vorbesc cu ușurință limbile străine, aici am vorbit cu toată lumea și în engleză, și în italiană, asta nu prea ți se întâmplă când mergi la Sofia sau ajungi în Rusia…
Dincolo de voce, trăim vremuri în care soliștii de operă sunt selectați în funcție de cum arată, de potrivirea cu personajul, trebuie să fie supli, frumoși…
Grischa Asagaroff: Într-adevăr, sub influența regiei de film, și în operă s-a ajuns la asemenea cerințe, eu, însă, ca regizor, știu foarte bine că, în operă, vocea și personalitatea depășesc atributele fizice. Eu în cei cincizeci de ani de când sunt regizor am lucrat și cu cântăreți grași cu voci excepționale, contează cum se mișcă pe scenă, ce transmit. Toți știm că Jessye Norman nu are măsurile standard, iar Luciano Pavarotti era fascinant și se misca minunat pe scenă, abia târziu, când a început să aibă probleme cu genunchii nu s-a mai putut mișca. Sigur că nu era potrivit să interpreteze roluri de tânăr latin lover, dar nu toată lumea trebuie să fie o frumusețe, cântând bine, e de ajuns să fii viu și interesant. Una dintre cele mai mari cântărețe pe care le-am întâlnit în viața asta, Astrid Varnay, nu era deloc frumoasă în sensul clasic, dar când era ea pe scenă nici decor nu-ți mai trebuia, n-aveai nevoie de mobilă, ea era de ajuns. Și am văzut și tineri care arată foarte bine, dar care sunt plictisitori…
Au fost două distribuții, destul de diferite…
Grischa Asagaroff: Într-adevăr, au diferit destul de mult soliștii, ca stil, ca înfățișare, ca voce, de aceea, eu cred că spectacolul trebuie văzut în ambele distribuții, așa că vă aștept la “Bal Mascat” de mai multe ori și sper să vă placă de fiecare dată.
