fbpx

Simona Somacescu – Despre dans, poezie, hartuire sexuala, curaj si nostalgii

de

Se spune despre dans ca este poezie tacuta… Atat de tacuta, incat povestea Simonei Somacescu nu a fost vreodata spusa mai raspicat decat in cele ce urmeaza… Principiile au tinut-o departe de compromis, rapindu-i pentru totdeauna scena, aplauzele si transformandu-i cariera. Poezia Simonei a continuat sa ramana tacuta si sa se astearna peste sufletul ei si al tuturor celor care, daca au aplaudat-o o data, n-au mai putut-o uita! A plecat din Opera din prea multa tinerete si din prea multe principii… Prea putini au aparat-o atunci! Poate nimeni… La ani distanta s-a intors, la carma companiei de balet. Era alta – o femeie cu experienta, stapanire de sine si putere de decizie. Simona Somacescu n-a parasit vreodata lumea dansului. Este acolo, gata oricand sa ofere ajutor, daca cei din pozitiile de decizie isi vor aminti povestea ei. Poveste pentru care unii ar trebui sa-si ceara iertare si ceilalti s-o iubeasca neconditionat!

In anii ’80, in perioada cea mai cumplita a comunismului, eu am trait intr-o alta lume, in lumea teatrului, a personajelor, a costumelor, a decorurilor, a spectacolelor…

Eveline Pauna: Povestea ta in universul dansului a inceput atunci cand aveai cativa ani si te jucai de-a „v-ati ascunselea” intr-o tufa de trandafiri. La un moment dat, ai avut impresia ca ai ajuns intr-o lume minunata, pe un taram minunat si ca, prin jurul tau, dansau ingeri. Asa credeai tu, la varsta aceea. De fapt, te aflai la studioul de balet al dnei Nina Simian, iar ingerasii erau copiii care faceau balet. Ai fost foarte impresionata, iar mama ta a reconstruit traseul pe care i l-ai povestit si ti-a spus ca ai fost intr-o sala de balet. O vreme ai facut balet pe ascuns – mama nu stia nimic. Doamna Simian te aprecia atat de tare incat te-a incurajat sa mergi spre Coregrafie. Parintii nu au fost de acord… Atunci, sora ta Adina, si-a luat angajamentul ca te va duce ea la balet. Ea era mai mare, era in clasa a XI-a, in timp ce tu erai doar un prichindel. De ce nu a vrut mama sa faci balet?
SIMONA SOMACESCU: Mama nu s-a opus, in sensul ca „nu erau de acord”. Dar totul a fost atat de neasteptat! In familia mea nimeni nu a avut preocupari artistice, ca sa-si aleaga o profesie in domeniul artistic. Tatal meu este inca inginer, mama a fost desenator-proiectant intr-un institut important de proiectari din Bucuresti. Fratii mei mai mari isi alesesera domenii stiintifice, cum ar fi medicina si, dintr-o data, eu… in domeniul artistic. Este adevarat ca, aflandu-ne in Cotroceni, in stanga era spatiul de joaca, care includea si casa doamnei Nina Simian, iar in dreapta era Opera Nationala Bucuresti. In acest sens… mama a fost putin surprinsa. La insistentele doamnei Simian de a ma duce la Liceul de Coregrafie, sora mea care urma, in acea perioada, Liceul Balcescu, actualmente Colegiul Sf. Sava – foarte aproape de Liceul de Coregrafie a spus ca ma duce ea la scoala. Asa s-au legat lucrurile, de fapt. Familia nu ne-a impus ce sa alegem in viata sau, in urma unor alegeri facute de noi, nu s-a opus. Ne-a sustinut in toate alegerile pe care le-am facut noi, toti cei patru frati. Si, daca le era ceva neclar, atunci cereau mai multe detalii si se documentau, incercau sa se intereseze, dar nu am avut acest raport cu parintii… sa se opuna.
E.P.: Dar ce ai simtit atunci cand ai descoperit baletul?
SIMONA SOMACESCU: Am avut exact senzatia aceasta – ca am strapuns cu capul norii si m-am trezit, dintr-o data, inconjurata de ingeri. Mai era si muzica, care canta… totul era parca intr-o realitate paralela. A fost foarte straniu si a avut un impact teribil pentru mine. Ulterior, stii ce s-a intamplat!…
E.P.: Dar de ce nu i-ai spus mamei despre cursurile de balet?
SIMONA SOMACESCU: Nu este vorba de faptul ca, in acel moment, am luat hotararea sa nu-i spun mamei. Acum mi-e foarte greu, la o distanta de atatia ani, sa inteleg ce gandeam cand eram copil! Sincer marturisesc ca nu-mi mai amintesc foarte bine, dar ceea ce este important este faptul ca acela a fost momentul de gratie si prima persoana, cu adevarat importanta, care mi-a determinat destinul, a fost doamna Simian.
E.P.: Si sora ta…
SIMONA SOMACESCU: Si sora mea care m-a dus la Scoala de Coregrafie.
E.P.: Daca nu era Adina, sora ta, te-ai mai fi facut balerina?
SIMONA SOMACESCU: Nu cred. Nu cred! Nu numai ca ea m-a dus sa dau examen, dar dupa aceea, aproape doi ani ma ducea pana in fata usii de la scoala si, dupa aceea, ma si lua de acolo. Mi-a insotit primii pasi si ii sunt profund indatorata!
E.P.: Ce inseamna Scoala de Coregrafie pentru un copil? Modeleaza sau deformeaza copilarii? Cei mici sunt obisnuiti cu un program strict, cu responsabilitati, cu exigenta…
SIMONA SOMACESCU: Cat ma bucur ca-mi pui aceasta intrebare! Chiar in ultima perioada ma gandeam cat de norocoasa am fost pentru ca am avut si am in continuare aceasta mare pasiune care ma insoteste toata viata! Pana voi inchide ochii voi iubi dansul… E foarte important daca Dumnezeu alege sa-ti dea o pasiune pentru ceva anume, inca din primii ani de viata, pentru ca ti-o imbogateste! Locul meu de joaca, mai tarziu, l-a reprezentat Opera Nationala Bucuresti. Asta a facut ca, in anii ’80, in perioada cea mai cumplita a comunismului, eu sa traiesc intr-o alta lume, in lumea teatrului, a personajelor, a costumelor, a decorurilor, a spectacolelor…era o lume feerica!
E.P.: Ai fost incurajata in acest domeniu?
SIMONA SOMACESCU: Absolut. Cariera unui artist nu se datoreaza exclusiv perseverentei sale, calitatilor cu care s-a nascut. Toate acestea sunt necesare, dar pe drumul unui artist sunt oameni importanti care, la un anumit moment, au investit in el. Nu vreau sa pierd ocazia sa amintesc de doi profesori exceptionali, pe care i-am avut in scoala si cu care am si absolvit. Pe vremea mea Liceul se numea Liceul de Arta George Enescu, sectia Coregrafie. Am absolvit la clasa de studii a reputatei maestre Anca Mandrescu si la clasa de repertoriu a maestrului Constantin Marinescu, respectiv a prim-balerinului Stefan Banica, profesori cu vocatie, in cel mai pur sens al acestei expresii.
E.P.: In strainatate se practica moda de a-i incuraja pe cei mici, inca de la o varsta frageda… O avem si noi? O aveam?
SIMONA SOMACESCU: Este vorba despre un lucru extrem de important pentru educatia copiilor. Asa cum ii antrenam in scoala, asa ii vom avea ca oameni maturi. Am avut un proiect pe care l-am gandit, l-am creat, l-am promovat, l-am organizat si l-am desfasurat impreuna cu Accademia Teatro Alla Scala. Pe parcursul a doi ani am fost la scoala de balet din cadrul Academiei. Primul lucru care m-a impresionat extraordinar de mult si pe care incerc sa-l fac public a fost faptul ca, intr-o zi, asistand la o lectie de balet a unor copii de 11-12 ani, unul dintre ei a reusit sa faca un element de tehnica cu grad de performanta foarte inalt. Primul care a aplaudat a fost profesorul si imediat intreaga clasa, 25-30 de elevi. Atunci am inteles acest lucru – acei copii, de mici sunt educati, stimulati, invatati sa aprecieze valoarea pe care o intalnesc langa ei. Dand filmul inapoi, mi-am adus aminte de lucruri pe care, fie le-am trait personal, fie la care am asistat. Colegi de-ai mei, mai mari sau mai mici, sau chiar si eu… Atunci cand faceam un lucru mai deosebit, nu ti se spunea „Bravo! Ai facut bine.” Auzeam dupa colt, sau in locuri unde nu eram prezenta, „Nu-i spune bravo, ca si-o ia in cap. Isi ia nasul la purtare.” Este o educatie foarte negativa si nu duce nicaieri, sau duce, eventual, la ceea ce asistam astazi: oamenii maturi nu au fost educati sa aprecieze si sa aplaude valoarea pe care o intalnesc langa ei.
E.P.: In copilarie, te-a durut atunci cand nu ai fost aplaudata in fata clasei?
SIMONA SOMACESCU: Nu, nu m-a durut. Eram aplaudata pe marile scene ale lumii pentru ca, sa nu uitam, eu la 15 ani am dansat pe scena Teatrului Mare din Moscova si am fost laureata acelui concurs. Revenind.. nu, nu am fost aplaudata niciodata atunci cand ma antrenam in clasa, langa colegii mei. Nu puneam intrebarea „E bine? Nu e bine? Ma doare, nu ma doare…” era un dat, asa erau lucrurile. Numai cand ajungeam in fata unei sali cu spectatori, reuseam sa castig publicul sau nu. Deci, educatia noastra a fost de tipul acesta. Si vedem efectele astazi. Este trist ca, atunci cand cineva reuseste o performanta in domeniul sau… Nominalizat la premiul Nobel, Mircea Cartarescu… Ar trebui sa ne ridicam cu totii si sa aplaudam acest lucru. Nu sunt critic literar sa judec „ E bine? E interesant? E pe drept? Nu e pe drept”. Simplul fapt ca a reusit sa atinga aceasta performanta ar trebui sa ne faca pe toti sa fim mandri, sa ne stimuleze sa incercam si noi in domeniile noastre sa facem performanta.
E.P.: Pentru ca tot ai amintit de episodul acela de la Moscova, cum a fost sa fii selectionata pentru acel eveniment?
SIMONA SOMACESCU: Am fost un grup de balerini romani pentru ca, la epoca respectiva, se chema „Concursul International al Solistilor de Balet”. Eu am participat cu dispensa de varsta, eram cea mai tanara concurenta din concurs si a fost absolut extraordinar. Trebuie sa spun ca, de altfel, toata copilaria mea, eu am fost antrenata pentru concursuri si asta m-a sculptat ca si caracter, ca si fel de a fi intr-un fel anume, cu ideea de competitie, de intrecere, de viata foarte stricta, de cantonament, cu o disciplina foarte dura. Si ma bucur din suflet ca s-a intamplat asa. Nu poti construi nimic daca nu poti sa te aduni, sa te focusezi, sa te concentrezi, sa stii exact la ce anume sa renunti din viata ta pentru a obtine un lucru pe care consideri ca trebuie sa-l atingi ca sa poti evolua.

Nu prea s-a intamplat sa nu fiu cea mai buna

E.P.: Plangeai atunci cand nu erai cea mai buna?
SIMONA SOMACESCU: Pai, nu prea s-a intamplat sa nu fiu cea mai buna. Nu stiu cum va suna asta in urechile oamenilor, dar e bine ca mi-ai pus aceasta intrebare. Trebuie sa spun ca, pe tot parcursul scolii si acest lucru poate fi confirmat de profesorii mei, am fost intotdeauna in frunte si selectionata sa merg la toate concursurile. Acest lucru mi-a creat o perceptie vizavi de valoarea mea. Eu, cand am absolvit liceul, stiam cine sunt, ce potential am, deja confirmat in concursuri si care este tinta pe care trebuie sa o ating.
E.P.: Dar nu ai obosit sa fii mereu cea mai buna?
SIMONA SOMACESCU: Eu nu mi-am pus problema niciodata sa fiu cea mai buna. Problema mea era sa arat cat pot sa fac de bine si cat de mult imi place mie sa dansez. Nu gandeam in termenii „vreau sa fiu cea mai buna ca sa nu fie x.” Nici nu ma interesa. Eu concuram cu mine insami, nu ma interesa sa fiu cea mai buna dintre ceilalti, ci ma interesa sa fiu cea mai buna cu mine insami. Asa gandeam in perioada de scoala.

La acel moment nu mai exista in istoria Operei Nationale Bucuresti ca unei tinere absolvente de liceu, de 18 ani, sa i se incredinteze o asemenea responsabilitate

E.P.: Perioada in care, pe cartea ta de vizita, scria prim balerina a fost intre 1987 si 2003. Ce a insemnat sa fii balerina intr-o tara precum Romania, care are conceptiile sale, sau mai bine zis, preconceptiile sale, despre aceasta categorie profesionala?
SIMONA SOMACESCU: Nu a fost un drum linear. In ciuda unui debut unic in istoria Operei Nationale Bucuresti. Trebuie sa amintesc acest lucru – eram proaspat absolventa a Liceului de Coregrafie si, conform „regulii de aur” a teatrului, trebuie sa faci parte neaparat din ansamblu, la inceput, indiferent de ce ai demonstrat tu pana atunci. Trebuie sa faci ansamblu! Nimeni nu tinea cont de faptul ca, poate tu atunci, la 18-19 ani, trebuie sa faci performanta! Baletul este o meserie pentru oameni tineri, nu e pentru 30-40 de ani. Drept urmare, primele luni am fost distribuita in ansamblul de balet. Sansa a fost ca maestrul Ioan Tugearu sa puna in scena, in toamna acelui an, „Imblanzirea Scorpiei”, (la acel moment a fost obligat sa foloseasca celalalt nume al traducerii piesei lui Shakespeare, respectiv „Femeia Indaratnica”, ca sa nu se faca o trimitere la Elena Ceausescu). Dumnealui m-a solicitat, la un moment dat, sa vin si sa asist la repetitiile prim-solistilor si solistilor pentru ca, in actul al III-lea, era o variatie de 30 de secunde. Nu se punea problema sa fac un rol de anvergura, amplu, de desfasurare pe nu-stiu-cate acte.
E.P.: Dar te remarcase in corpul de balet!
SIMONA SOMACESCU: Ma stia din scoala. Ma stia toata lumea pentru ca eu am trait in Opera si copil fiind. Erau distribuite toate prim-balerinele, erau vreo 3-4 distributii. Eram si eu intr-un colt cu Tiberiu Almosnino, priveam, eram foarte atenti la repetitii, la explicatii, vorbeam intre noi, invatam din ochi. Nu puteai sa te ridici si sa-i incomodezi pe cei cu state adevarate de solisti. Dupa vreo luna, intr-o seara, dupa ce s-a terminat toata repetitia, mai ramasesera maestrul Ioan Tugearu, impreuna cu pianista Erika Yullman, consultantul dumnealui pentru muzica. Doamna Yullman probabil ca mai vazuse ce mai facusem noi, eu si Tibi Almosnino, prin coltul noatru, in timpul repetitiilor si ii spune maestrului Tugearu: „Hai sa-i vedem si pe aia doi, din spate, macar 10 minute”. A insistat in timp ce maestrul strangea lucrurile. Mai ramasesera si inca vreo 2-3 solisti. A pus muzica si ne-a dat un fel de proba. „Haideti, faceti Bataia din actul II!”. M-am uitat la Tiberiu Almosnino, nu am avut vreme sa ne punem de acord in niciun fel, a fost doar o privire de 30 de secunde. S-a dat drumul la muzica, s-a facut liniste, maestrul Tugearu nu a zis absolut nimic, doamna Yullman avea un zambet pana la soare. Noi doi eram speriati pentru ca, neexistand nicio reactie, nu am inteles daca a fost bine, daca a fost prost… Maestrul Tugearu a cazut pe ganduri si a spus: „Da, da, multumesc frumos pentru repetitia de azi. Ne vedem maine”. Oricum, domnul Tugearu este foarte elegant cand lucreaza cu dansatorii, are o anume tinuta si cand este foarte enervat sau obosit si isi ia la revedere, este la fel de elegant. Intamplarea a facut ca, a doua zi, ducandu-ma dintr-o sala in alta, sa ma intalnesc chiar cu maestrul Ioan Tugearu, nas in nas. Trece de mine, se opreste dupa cativa metri si imi zice: „Te rog frumos, diseara sa incepi sa inveti rolul principal, Katherina, sa te uiti la el . Da?”. Eu parca-L apucasem pe Dumnezeu de picior. I-am spus repede si lui Tiberiu Almosnino si am stat si am repetat. La acel moment nu mai exista in istoria Operei Nationale Bucuresti ca unei tinere absolvente de liceu, de 18 ani, sa i se incredinteze o asemenea responsabilitate pentru premiera unui spectacol. Am ajuns cu o saptamana inaintea premierei, a izbucnit un intreg scandal, evident, solisti, solistute, prim-soliste ofuscate, deranjate… Drept urmare, timp de o saptamana, dimineata-seara, dimineata-seara, eu a trebuit sa dau vizionari cu reprezentanti de la Consiliul Culturii de la acea vreme, 1988. Inchipuiti-va, timp de o saptamana, zi de zi, de doua ori pe zi, eu faceam premiera.
E.P.: Cred ca atunci te-ai si calit, psihologic.
SIMONA SOMACESCU: Nu, eu eram antrenata! M-a tinut toata copilaria mea de concursuri si competitii! Atunci s-a vazut asta, pentru ca am fost foarte tare! Nimic nu m-a dat la o parte. Am fost foarte curajoasa. Acelasi lucru s-a intamplat si cand s-a montat „Lacul lebedelor”, in regia si coregrafia lui Gheorghe Iancu. Optiunea lui pentru premiera a fost pentru un cuplu de 19 ani. Acesti copii au refuzat, de frica. Revenind, mie nu avea de ce sa-mi fie frica. Eu asta asteptam, deabia asteptam! Stiam ca este sansa mea. Plus ca eu am avut avantajul sa am un numar de ani de concursuri si competitii pe cele mai importante scene.
E.P.: Si atunci a fost pasul spre prim-balerina? Ai intrat in linie dreapta?
SIMONA SOMACESCU: Am intrat in linie dreapta, dar cariera mea nu a fost deloc una lineara. Sa nu va inchipuiti ca, dupa ce demonstrezi ca esti foarte bun…
E.P.:… esti si lasat sa fii!
SIMONA SOMACESCU: In niciun caz! Totdeuna am patit acest lucru – dupa un mare succes, foarte putini din breasla… nu era atat vorba sa recunoasca, cat sa ma lase sa-mi continui cariera.
E.P.: Spune-mi ce a urmat ca sa ajungi balerina indragita de atatia oameni din Romania si nu numai?!
SIMONA SOMACESCU: Primul coregraf care mi-a dat rolul principal in care am debutat ca prim-balerina, cu mare succes, a fost d-l Ioan Tugearu. A doua persoana importanta in cariera artistica propriu-zisa a fost doamna Ileana Iliescu. Dumneaei a preluat conducerea Companiei de balet a ONB, in 1993. Ii datorez intreaga mea cariera. Din punct de vedere profesional nu a facut rabat niciodata. Avea simpatii, dar nu le facea evidente. Daca erai foarte buna, recunostea acest lucru. Asta am invatat de la dumneaei: atunci cand este vorba de meserie, trebuie sa uiti de alegerile subiective si sa girezi cu numele tau. Ulterior, cand eu am devenit seful Companiei de balet a Operei Nationale, am avut-o in fata ochilor mei pe doamna Ileana Iliescu, ca exemplu. Indiferent ce as fi gandit in mod subiectiv, sau care ar fi fost alegerile private, cand era vorba de profesie, decideam, alegeam si promovam dupa criteriile pur profesionale.

Nu am parasit niciodata acest domeniu

E.P.: Simona, ai facut cele mai importante roluri pe scena Operei Romane. Pastrez inca programele de sala care te aveau in rolurile principale si stiu foarte bine ca multe fete care au mers pe calea acesta a baletului voiau „sa se faca” Simona Somacescu. Nu ti-e dor de balet? De aplauze, de scena?
SIMONA SOMACESCU: Nu are cum sa-mi fie dor, pentru ca nu am parasit niciodata acest domeniu. In cadrul acestui domeniu artistic al dansului, in raport cu varstele pe care le parcurg, ma ocup cu lucruri care fac parte din acest univers.
E.P.: Dar nu ai nostalgia anilor in care iti prindeai parul inainte de a intra pe scena, sau iti pregateai poantele, sau primeai flori la cabina?
SIMONA SOMACESCU: Pot sa raspund sincer? Nu-mi pot permite sa am nostalgii, trebuie sa privesc intotdeauna numai inainte. Nu-mi pot permite, emotional.

Nu am fost educata sa accept compromisul! Compromisul nu este in grad de „mai mare” sau „mai mic”. Compromisul… il faci sau nu-l faci!

E.P.: Mai cu seama ca zborul tau a fost frant de decizia unui om…
SIMONA SOMACESCU: Da, asa este.
E.P.: Erai cea mai buna balerina a Romaniei, la vremea aceea, asa spuneau criticii de specialitate. Erai o femeie foarte desteapta, o femeie foarte puternica care, la acel moment de varf al carierei sale, a renuntat la tot, pentru ca s-a impotrivit la o atitudine mai „prieteneasca” a managerului institutiei, care a uitat de birou, care a uitat de eticheta, care a uitat de pozitie…
SIMONA SOMACESCU: Da. Tine de lucrul specific educatiei pe care am primit-o in familie, in sensul ca, orice specializare intr-un domeniu public, social, orice meserie ai face, in realitate, scopul este ca tu sa te construiesti ca individ…
E.P.: Principiile, atunci, ti-au curmat cariera!
SIMONA SOMACESCU: Deci, in momentul in care cineva a atentat la acest lucru, la demnitatea mea, eu nu puteam sa fac acest compromis! Nu am fost educata sa accept compromisul! Compromisul nu este in grad de „mai mare” sau „mai mic”. Compromisul… il faci sau nu-l faci! Or, mi-as fi negat toata educatia mea, toata existenta mea de pana atunci…
E.P.: Pentru acel moment…
SIMONA SOMACESCU: Sigur. Putin a fost ca in povestea lui Faust, a lui Goethe – iti vinzi sufletul, dar ti l-ai vandut si nu mai esti tu! Iar parintii mei mi-au spus, in acel moment: „caracterul este testat in momentele cele mai dificile din viata, acum dai tu proba, ce vei face in acest moment?!”. Ce am facut!? Mi-am continuat studiile si am intalnit un om exceptional, doamna Mihaela Tonitza Iordache, care mi-a devenit, ulterior, si profesor coordonator al tezei de doctorat, am debutat ca si coregraf…
E.P.: Practic, ai plecat din Opera.
SIMONA SOMACESCU: Da, nu se mai putea!
E.P.: Ti s-a spus ori pleci, ori ramai in anumite conditii? Ai fost data afara, de fapt?
SIMONA SOMACESCU: Nu, nu aveam cum sa fiu data afara. Cand te hartuieste cineva sexual, nu te da afara, dar te impinge pana in situatia in care tu…ori, ori!
E.P.: Toata lumea stia de aceasta anumita „simpatie” a directiunii fata de tine. Cine te-a sprijinit, in momentele acelea? Pentru ca toata lumea stia dar nimeni nu a avut curajul sa-ti tina partea…
SIMONA SOMACESCU: In primul rand, aceasta meserie este foarte limitata in timp, fata de alte domenii artistice, Nu se poate sa ai o cariera de balerin pana la 60 de ani, Statistica arata ca, in jurul varstei de 40 de ani, se termina! Competitia este mai acerba decat in orice alt domeniu. Imaginati-va ca au respirat foarte usurate cateva colege…„Bun, a plecat, acum este momentul sa-i iau locul!”.
E:P.: Peste timp… Omul… si-a cerut iertare?
SIMONA SOMACESCU: Intre timp s-a prapadit!
E.P.: Ati apucat sa vorbiti dupa decizia ta de a pleca din Opera?
SIMONA SOMACESCU: Nu. Ar fi fost imposibil.

Nu am zacut, nu m-am oprit in drum si nu am inceput sa ma plang in dreapta si in stanga

E.P.: Dar l-ai iertat?
SIMONA SOMACESCU: Iertarea nu tine de mine, tine de Dumnezeu si sunt un om credincios. Acel episod face parte din biografia mea, dar nu consider ca am o frustrare. Mi-am continuat studiile, lucru pe care nu l-as fi putut face altfel. Am inceput sa scriu critica de specialitate, am avut curajul sa incep sa creez ca si coregraf, lucruri foarte importante in viata mea. Nu am zacut, nu m-am oprit in drum si nu am inceput sa ma plang in dreapta si in stanga!.
E.P.: Ce ai gandit atunci cand ai plecat din Opera, dupa ultima repetitie, stiind ca poate nu te vei mai intoarce niciodata acolo?
SIMONA SOMACESCU: Nu e genul meu sa gandesc in termenii acestia. In general, privesc inainte si am mare incredere in mine, in ceea ce am primit ca educatie, in valorile spirituale si morale pe care le-am primit si pe care le-am dobandit, ulterior, eu ca om matur, in viata.
E.P.: Deci tot raul a fost spre bine…
SIMONA SOMACESCU: Absolut. Mai mult, mi-a deschis o perspectiva la care nici nu ma gandeam, in ceea ce ma priveste. Nevoia de a ma exprima in continuare m-a adus in situatia sa incep sa creez coregrafii.
E.P.: Ce bijuterii ai creat?
SIMONA SOMACESCU: Am o lucrare la care tin foarte mult, se cheama „Cuvantul nerostit” pe muzica Mariei Tanase – era foarte pe sufletul meu si pe starea mea, „Studiu subiectiv” pe muzica lui Giuseppe Dorelli, „O zi prea calda”, pe muzica lui Louis Amstrong… Ulterior, cand m-am intors in Opera, am pus in scena „Arald” dupa muzica compozitorului Nicolae Bretan, sau cele doua tablouri coregrafice de la „Hansel si Gretel”.
E:P.: Nu te-ai suparat atunci pe Romania, sa vrei sa o parasesti si sa dansezi intr-o alta tara?
SIMONA SOMACESCU: Asta este o copilarie! Ca si cum zici „ma supar, imi iau jucariile si plec”. Nu gandesc in termeni de genul acesta. Pe de alta parte, eu iubesc la modul cel mai profund aceasta tara, aici se afla parintii mei, aici este casa, locul copilariei, locurile in care am crescut, unde m-am format. Nu este asa de simplu. Poate ca, daca as fi avut o alta meserie – economist, IT-ist… pentru un artist este foarte greu sa fie dezradacinat si pus intr-o alta cultura, cu alta istorie… Artistul exprima aspectul sensibil al vietii cotidiene, in raport cu alte persoane. Eu, intotdeauna, si cand dorm, si cand imi rod unghiile, o fac in cel mai pur stil romanesc. Sigur, ma educ, incerc sa-mi fac o cultura si cu cat invat mai mult despre culturile nationale ale altor popoare, imi dau seama cum sa ma raportez la ceilalti. Dar cred ca este cumplit sa fii obligat sa-ti parasesti tara. Este groaznic. Nu esti o bucata de lemn pe care o muti dintr-o camera in alta…

Prima calitate a unui sef – indiferent ca este seful unei companii sau al unei institutii – este sa aiba capacitatea de a vedea acolo unde ceilalti nu vad. Iar eu am vazut acolo unde ceilalti nu au vazut!

E.P.: Te-ai intors in Opera la carma baletului. Te-ai intors sa demonstrezi ca esti si foarte desteapta, ca nu mai esti fata tanara, care a plecat din prea multe principii si prea multa tinerete. Te-ai intors o femeie matura, cu experienta de viata. Unii au spus ca ai venit sa te razbuni…
SIMONA SOMACESCU: Fiecare il judeca pe celalalt dupa cum este el construit. Daca cineva gandeste despre mine ca eu ma intorc ca sa ma razbun, probabil ca asa gandeste, asa ar simti daca ar fi in locul meu.
E.P.: Asa au suierat culisele!
SIMONA SOMACESCU: Este foarte bine. In lumea artistica, atunci cand nu se vorbeste despre tine, chiar daca sunt niste minciuni sfruntate, e rau! E foarte bine sa se vorbeasca. De aceea niciodata nu m-am grabit sa lamuresc lucrurile. Vorbiti, ghiftuiti-va bine cu subiectul Simona Somacescu… ca nu ma deranjeaza. Eu nu m-am intors in functia de sef al baletului ca sa demonstrez ceva sau ca sa ma razbun.
E.P.: Se schimbase directiunea…
SIMONA SOMACESCU: Da… De multi ani. Chiar si acum am colegi care nu au nicio retinere sa declare public, pe postul national de televiziune, ca noi nu avem dansatori, ca noi nu putem… Ca nu putem… din diferite motive – ca nu avem bani, ca nu sunt oameni talentati… Prima calitate a unui sef – indiferent ca este seful unei companii sau al unei institutii – este sa aiba capacitatea de a vedea acolo unde ceilalti nu vad. Iar eu am vazut acolo unde ceilalti nu au vazut! Am vazut potentialul companiei de balet a Operei Nationale din Bucuresti exact acolo unde nimeni nu miza! Si pentru ca am vazut acest potential, am vrut sa-l arat! Si l-am aratat!
E.P.: Te-ai intors prin concurs pe acest post…
SIMONA SOMACESCU: Da. A fost un concurs foarte dificil. Comisia a fost formata din 11 persoane, dintre care un invitat din strainatate – directorul baletului Operei din Rin, Bertrand Dat. A trebuit sa sustin in fata comisiei un proiect de management artistic al companiei pe cel putin 5 ani. Dupa ce l-am sustinut, fiecare membru al comisiei m-a pus in fata unei situatii ipotetice conflictuale extreme careia trebuia sa-i gasesc rezolvare intr-un minut si jumatate cat aveam timp de gandire. 6 ore a durat acest concurs. In acea zi cred ca am slabit 3 kilograme. 11 oameni au hotarat ca acel proiect trebuie sa fie implementat, ca in Romania trebuie sa ajunga cele mai importante lucrari ale marilor coregrafi care se danseaza pe scenele tuturor Operelor din Europa.
E.P.: Un proiect pe 5 ani, asadar…
SIMONA SOMACESCU: Pe putin 5 ani!
E.P.: Ce ai apucat sa faci din acest proiect?
SIMONA SOMACESCU: 2 ani! Am apucat sa aduc pentru prima data in Romania doua lucrari ale fondatorului baletului american, respectiv George Balanchine, am apucat sa aduc o bijuterie a coregrafului Jiri Killian – cel mai mare coregraf de dans modern din Olanda. Am adus lucrarea „Falling Angels” si deja avusese loc realizarea castingului pentru premiera in Romania a spectacolului lui William Forsythe, „In The Middle, Somewhat Elevated” sau „Step Text” – urma sa vedem. Aceasta premiera fusese chiar publicizata in toate materialele promotionale ale Festivalului George Enescu, editia din 2011. Desi personal m-am ocupat si i-am adus directorului Catalin Ionescu Arbore sponsorizari ale acestei premiere… Discutand cu William Forsythe si explicandu-i ce oprelisti am din partea directorului meu general care nu voia… Coregraful William Forsythe a spus sa-i transmit directorului ca, daca sustine ca nu sunt bani si ca nu se poate din aceasta cauza – nu are pretentia sa i se plateasca drepturile de autor in anul 2011, acestea putand fi negociate pentru 2012. Deci s-a facut tot ce era omeneste posibil, Opera trebuind sa plateasca doar drumul si cazarea directorului de repetitie, respectiv doamna Laura Graham. Iar domnul Catalin Ionescu Arbore, in ciuda publicizarii acestei premiere, in ciuda faptului ca nu platea nimic din ceea ce presupunea productia, a spus nu. A spus nu, dupa care nu mi-a mai prelungit mie contractul. Nu mi s-a dat nicio explicatie. Se poate verifica acest lucru. Ultimul consiliu artistic a fost pe data de 3 iunie. In mod normal, trebuie sa existe un proces verbal care sa ateste acest lucru, proces pe care eu l-am cerut ulterior. Era exact dupa premiera spectacolului de Jiri Killian. In cadrul acelui consiliu artistic am fost laudata, elogiata de catre toti sefii tuturor celorlalte departemante. Nu mi s-a adus niciun repros, nicio contestatie. Asta se intampla pe 3 iunie. Si, cu toate acestea, pe data de 1 iulie nu mi s-a mai prelungit contractul. Am si astazi hartia pe care spune „va multumim frumos pentru aportul dvs. in spectacolele de balet”. Pune-te putin in locul meu, ce am simtit eu atunci…
E.P.: Nu as vrea sa fiu in locul tau!
SIMONA SOMACESCU: Toata lumea era in concediu. Dar eu, de cand imi asumasem responsabilitatea conducerii baletului Operei Nationale din Bucuresti nu am avut concediu. Nu mi-am permis sa ma duc la pranz acasa, am muncit incontinuu cate 12-14 ore pe zi.

Faptul ca am demonstrat ca si noi putem – si putem foarte bine – a meritat tot efortul, tot sacrificiul, toata durerea si dezamagirea mea

E.P.: Simona, a meritat?
SIMONA SOMACESCU: Absolut!
E.P.: Ai face la fel?
SIMONA SOMACESCU: Indiscutabil! A meritat pentru ca publicul romanesc poate sa vada anumite lucrari dansate de dansatori romani. N-am mai stat sa vedem cum vin sa ne demonstreze trupe din strainatate… in timp ce noi ne plangem ca noi nu putem. Faptul ca am demonstrat ca si noi putem – si putem foarte bine – a meritat tot efortul, tot sacrificiul, toata durerea si dezamagirea mea. Daca as face la fel?! Bineinteles. Consider ca avem dansatori exceptionali – cu conditia ca cei care gestioneaza cultura in Romania sa inteleaga acest lucru si sa isi propuna sa faca ceva. Aici atingem un subiect care pe mine ma preocupa. Si, cred, ca pe toata lumea. Din pacate, statutul profesionistului, in general, in orice domeniu este complet discreditat. Si eu m-am intrebat de ce… Lucrurile baltesc cam in toate zonele societatii din cauza ca nimeni nu isi propune sa faca ceva. Daca iti propui sa faci ceva intr-un domeniu – nu are importanta care – in mod inevitabil ai nevoie de profesionisti. Intelegem tipul acesta de relatii: trebuie si x, si copilul, si sotia, si amanta. Diferenta intre noi si alte tari este ca, la un moment dat, aia se intreaba „dar treaba cine o face?!”. Societatea romaneasca nu a ajuns inca la acest nivel – sa-si propuna sa faca ceva. Eu as face la fel pentru ca eu imi propun ceva! In general, foarte greu ma hotarasc sa ma implic intr-un lucru si asta v-o pot confirma prietenii mei de-o viata, care sunt foarte putini.
E.P.: Acum, in ce te implici? Ce face Simona Somacescu acum in 2013.
SIMONA SOMACESCU: In 2013 depind foarte mult de cei care gestioneaza cultura in Romania, pornind de la cel mai inalt nivel, pana la nivel de director de institutie. Daca ei vor dori sa faca ceva an domeniul dansului… Nu este o declaratie lipsita de modestie. Faptele mele imi sustin declaratia. Daca se va dori sa se realizeze ceva in domeniul dansului, in mod normal, ar avea nevoie de un profesionist ca mine.
E.P.: Te-a sunat actualul manager al Operei Nationale Bucuresti? Ca s-a schimbat conducerea acum…
SIMONA SOMACESCU: Nu, nu m-a sunat.
E.P.: Astepti sa te sune?
SIMONA SOMACESCU: Eu am incercat sa il contactez. Nu se poate ajunge la dumnealui direct. Mi-a fost imposibil. Eu sunt Simona Somacescu, am fost seful companiei de balet timp de 2 ani, cu realizari despre care ti-am vorbit, dar nu am reusit sa ajung la dumnealui. In acest moment nu stiu sa va spun de ce, dar pot sa va asigur ca am incercat.
E.P.: Cand te-ai ridicat pe poante ultima data?
SIMONA SOMACESCU: …
E.P.: Fara sa te vada cineva!
SIMONA SOMACESCU: Ridicarea pe poante ma duce la ceea ce a reprezentat in istoria baletului – adica a te inalta. Si asta o fac zilnic!
E.P.: Simona, ce faci, in afara de a fi un om atat de dedicat dansului, atat de informat. Iubesti?
SIMONA SOMACESCU: Absolut! Ca toata lumea. Am indrazneala sa ma definesc in spatiul public exclusiv prin ceea ce fac in profesia mea. De aceea nu o sa fac nicio referire la viata mea privata.
E.P.: Ce inseamna „vedeta” in dans? Ajunge sa fii cel mai bun?
SIMONA SOMACESCU: Este foarte important de clarificat statutul vedetei in lumea teatrului liric – cea mai importanta scena dintr-o tara, cea mai elitista institutie culturala dintr-o tara: exista prim-solistul, prim-solista – care interpreteaza rolul principal intr-un spectacol, exista prim-balerina sau prim-balerinul – care are la activ cele mai multe premiere; coregrafi de genuri si stiluri diferite aleg acea persoana sa lanseze premiera spectacolelor lor, si exista vedeta, care, in plus fata de prim-balerini, se bucura de o expunere mediatica majora. Fara aceasta expunere, deci daca ne-am rezuma numai la spectacole si la numarul spectatorilor din sala institutiei, nu este suficient. Ceea ce te consacra este o expunere mediatica majora. In Romania, din nefericire, cand vorbim de artistii lirici – balerini sau cantareti, vedetele lipsesc cu desavarsire si ar trebui facut ceva in acest sens.
E.P.: Tu ai fost vedeta anilor in care erai prima pe prima scena lirica a tarii?
SIMONA SOMACESCU: Da, pentru ca eram prim-balerina si apaream si in mass-media, foarte des. Eu am profitat la maxim, in anii aceia, sa incerc sa aduc lumina despre ceea ce inseamna arta dansului.
E.P.: Daca cineva ar vrea sa-ti incredinteze o fetita care „sa se faca” Simona Somacescu, asa cum au visat foarte multe tinere balerine, ai vrea si ai avea timp sa o formezi, sa-i daruiesti din tot ce ai acumulta tu pana acum?
SIMONA SOMACESCU: Da, cu o singura conditie – sa nu semene in niciun fel cu mine. Important este sa se descopere pe ea insasi. Este valabil pentru orice artist.
E.P.: Se spune ca cine a apucat sa iubeasca dansul… nu mai poate trai fara el…
SIMONA SOMACESCU: Este foarte adevarat. Personalitatea mea se defineste in domeniul dansului, categoric. Si, chiar daca nu mai apar pe scena in mod public, in fiecare zi ma antrenez.

  • Credit: Paul Buciuta / Marea Dragoste
  • Title: Simona Somacescu

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *