Am batut la usa Irinei Nistor cu neastimpar si curiozitate. Traieste singura intr-o casa frumoasa, ticsita cu filme, carti si amintiri duioase. Ii tin companie doar prietenii, motanul Ritz si satisfactia izbinzilor profesionale. Mi-a vorbit cu nesat, cu vocea ei – vocea atitor filme pe care le-am vazut cu totii – despre cariera. Si are cu ce se fali. S-a impotmolit numai la detaliile ce-i compun viata personala, caci nu gaseste usor momente proaspete, vrednice de pomenit.
Probabil ca am avut ceva important de facut pe lumea asta, caci am fost intoarsa la viata
Ne-am intilnit pentru interviu la doua saptamini dupa ce si-a inmormintat mama (in 2007, n.r.). Am stat de vorba acasa la ea, printre poze cu familia, afise de film si mormane de dictionare. Telefoanele ne-au frint de citeva ori discutia, laolalta cu lacrimile si mihnirea Irinei Nistor. „Neavind frati, familie si nici rude apropiate, am avut noroc, totusi, ca m-am inconjurat de oameni de foarte buna calitate“, spune probind un zimbet.
S-a nascut pe 26 martie 1957, intr-o maternitate mizerabila unde s-a imbolnavit de toxicoza, o boala grava. „M-au botezat la 13 zile, in spital, ca sa nu mor nebotezata. Doctorii ii spuneau mamei ca nu prea aveam sanse, fiind prea mica, si mai bine ar face alt copil, decit sa-si spuna sperantele in mine. In perioada aceea, foarte multi copii sufereau de acesta boala si multi mureau din cauza ei. Au supravietuit doar doi copii: eu si Madalin Voicu. De fapt, datorita familiei lui Madalin Voicu am supravietuit, pentru ca el fusese bolnav cu cinci ani inaintea mea si matusa si bunica lui i-au spus mamei mele ce trebuie sa faca, pas cu pas, ca sa ma salveze. A durat trei luni pina sa fiu in afara pericolului. Probabil ca eu si Madalin am avut ceva important de facut pe lumea asta, caci am fost intorsi la viata.“
A ramas singura la parinti, pentru ca, in urma nasterii, mama ei a pierdut un rinichi, ceea ce a dus la complicatii si la imposibilitatea de a mai avea copii. Dar s-a bucurat de o copilarie frumoasa, in casa in care locuieste si astazi si pe care nu si-a luat-o cu banii de pe casetele video, cum banuiesc multi, ci a mostenit-o de la bunic. A mers la gradinita putin timp, pentru ca o hepatita afurisita a tintuit-o la pat. A facut apoi scoala „Emil Racovita“, unde a invatat limbi straine. „Sintem pe sfert francezi din partea mamei. Niste francezi s-au stabilit in România, Joben ii chema, ei au introdus cuvintul joben in dictionare, si aveau un magazin de palarii pe linga Libraria Cretulescu. Tot din partea mamei, sintem si putin albanezi.“
La scoala a fost, cum ii zicea mama, „o loaza“, nu se intrecea cu invatatul. „Insa, spre uimirea tuturor, am inceput sa performez la examene, am intrat la liceul «Sfintul Sava». Bunicii mei erau chimisti amindoi si sperau sa fac si eu chimie, sa ma ocup de parfumuri, numai ca eu n-am suportat mirosurile. Ma daduse mama la fabrica «Farmec», timp de o vara, ca sa lucrez acolo, dar degeaba.“ Dupa un an, s-a mutat la un liceu de italiana, din cauza unor corigente la fizica. „N-am intrat la clasa de italiana, ci doar la una de uman, unde eram vazuta foarte bine, deoarece colegii mei nu erau prea studiosi. In toata aceasta perioada, aveam vacante frumoase cu parintii mei, mergeam la Busteni, la mare, ieseam la teatru foarte mult, la cinema, in fiecare saptamina, eu, parintii si bunicii, dupa ce statea bunicul la niste cozi de bilete infernale, la Sala Palatului.“
Intr-a zecea, a renuntat la meditatorul care-i provoca doar sentimente de inferioritate si nereusita, ce i-au declansat intr-un final o astenie ca la carte, si a inceput sa studieze franceza cu mama sa. „Am intrat la Franceza-Engleza, pe vremea aceea luai examenul foarte greu, am fost sapte pe un loc. Apoi l-am cunoscut pe profesorul Suchianu, care mi-a vorbit mult despre filme si am ajuns sa-mi dau si licenta pe cinema. Vedeam foarte multe filme atunci. Intr-a douasprezecea, chiar gasisem un doctor care imi dadea scutiri, pentru ca nu voiam sa pierd vreo premiera.“
In timp ce traduceam, se auzea suierat de gloante
In ultimul an de facultate, a inceput sa colaboreze cu televiziunea, dar n-au angajat-o din cauza incapatinarii ei de a nu deveni membra de partid. Profesorul Suchianu a recomandat-o lui Tudor Caranfil si, din vara lui ’80, s-a pus pe tradus filme. „Aveam foarte multa rezistenta si o oarecare detasare, puteam sa traduc in conditiile in care nu exista casca si nu-mi pierdeam firul, ma puteam concentra. In televiziune erau niste comisii carora le traduceam, ca sa aprobe varianta mea.“
La terminarea facultatii, si-a luat repartitie in Moldova, in satele Piatra Soimului si Poieni. „Acolo se preda limba rusa, iar eu stiam doar franceza si engleza, dar mi-au spus ca o sa invat rusa odata cu copiii. Noroc ca am gasit subterfugiul concediului fara plata si mai suna din cind in cind Tudor Vornicu ca sa ma scuteasca. In cartea mea de munca, primii trei ani sint un concediu medical continuu. Dar, dupa asta, a venit un nou director la Televiziune, Ilie Radulescu, care a hotarit sa ma angajeze, cu o leafa foarte mica, de 1700 de lei. M-au angajat cu pila, evident. Fata lui Petru Groza, Mia Groza, a dat un telefon si s-a rezolvat. Eram un soi de administrator, adica trebuia sa stau la camera, sa intorc niste cartoane pe care scria «Tezaur folcloric» sau alte minuni. Dar n-am facut asta niciodata. Aveau nevoie de mine pentru traduceri.“
In 1985, cind au aparut si la noi videoplayer-ele, a inceput sa traduca de pe casete video, in garsoniera inginerului Zamfir care avea toata aparatura necesara. „In televiziune, era un sef de corp de pompieri, care m-a recomandat lui Zamfir, pentru ca avea nevoie de cineva care sa traduca foarte repede si la prima vedere. Eu am cerut 100 de lei pe film, pentru ca la cinemateca, unde lucrasem o perioada, luam 60 de lei impozabili, iar el mi-a dat 200 de lei. Pentru mine a fost o sansa extraordinara, desi el scotea mult mai multi bani din casetele astea, pentru ca le vindea in multe copii. Mi-au spus apoi multi ca s-au imbogatit de pe urma mea, ca vindeau casetele, iar eu habar n-aveam, nici video n-aveam acasa, ai mei si-au luat abia dupa ’90. Oricum, am vazut o multime de filme, am avut senzatia de utilitate, pentru ca mi-a facut mare placere ca mi-au spus multi ca se obisnuisera cu vocea mea, ca datorita mie le-a fost mai usor sa treaca peste anii aceia. Pe la sfirsitul lui ’89, am inceput sa fac si niste emisiuni cu Liviu Tudor Samuila. Intre timp, plecase Viorica Bucur din televiziune si preluasem rubrica ei de desene animate.“
In primele zile de dupa Revolutie, Irina Nistor muncea de zor in televiziune, traducea desenele animate care erau difuzate in pauzele dintre declaratiile revolutionarilor. „Am tradus si «Ferma animalelor» si mi-a convenit ca in regie era Silviu Brucan, un comunist convins, care trebuia sa suporte asta, mai ales ca el deja bombanea ca prea se dadeau multe colinde la televizor. Zilele acelea au fost foarte stresante, au costat-o pe mama un diabet, era extrem de speriata de cite ori plecam de acasa, pentru ca, in timp ce traduceam in direct, se auzea suierat de gloante, am si acum cartusul gol de la glontul care mi-a tiuit pe la ureche. Atunci fiecare avea impresia ca poate sa fie sef, incepind cu niste soldati care venisera la metrou si profitau de ocazie ca sa te perchezitioneze. Cind veneam la televiziune, in fiecare zi, trebuia sa trec cu minile la ceafa, era foarte neplacut. Satisfactia cea mai mare a fost atunci cind am calcat in picioare tablourile lui Ceausescu. Unii se temeau foarte mult, altii se gindeau sa consemneze tot, ca sa scoata carti mai tirziu, ceea ce s-a si intimplat. Citiva stateau acolo zi si noapte, ca stiau ca da bine sa fii vazut acolo. Era o dezorganizare tipic româneasca, nu era asa de impresionant cum s-ar crede, noi, acolo, nu aveam impresia ca am scapat total. In mod bizar, solidaritatea dintre colegi parea mult mai mare pina in 1989, desi probabil ca se turnau unii pe altii. Din cind in cind, securistul din televiziune ma mai intreba si pe mine de sanatate. Abia prin 1995, mi-am dat seama ca nu avea de ce sa imi fie teama, de fapt in toate tarile foste comuniste se intimplase la fel. L-am cunoscut pe omologul meu dintr-una din tarile baltice, care mi-a spus ca pentru a nu se afla cine era, traducea toate filmele cu un cleste pe nas, ca sa-si modifice vocea. Eu sint sigura ca securistii stiau de existenta mea. Dar ei nu cunoasteau limbi straine si le era si lor comod sa auda filmele traduse. Era ilegal ce faceam, dar ma lasau sa-mi vad de treaba. Au mai miriit cind am tradus «Isus din Nazareth», dar, daca ar fi vrut, sint sigura ca m-ar fi oprit.“
Pe video nu exista cenzura, ca atare nu scapam niciodata ocazia de a spune „comunist imputit”
Dupa Revolutie, a vrut sa calatoreasca cit mai mult si chiar sa se stabileasca in strainatate. Si-a depus actele la primaria din Paris, desi avea dubii legate de practicarea meseriei ei acolo. A plecat cu masina, cu un prieten, care urma sa o prezinte cuiva care avea nevoie sa-i faca rezumate pentru diverse filme si traduceri. Chitita, la inceput, sa ramina, s-a intors, totusi, dupa cinci saptamini, din slabiciune si dor. A vazut la CNN demonstratia „golanilor“ de la Universitate, care stateau in genunchi si cereau eliberarea lui Marian Munteanu, si a ajuns, nechibzuit si categoric, la concluzia ca sintem un popor minunat. La intoarcere a avut parte de o surpriza, era sa fie data afara din televiziune, pe motiv ca a lipsit inexplicabil de la serviciu, concediul ei neacoperind atita amar de vreme. N-au concediat-o pina la urma, au mutat-o doar de la sectia Film la Productie film, unde a facut rubrica Videofil, apoi Video ghid, documentare despre anii 1957, ’58, ’59, un portret Toma Caragiu, un film despre impactul „Dallas“-ului asupra României si diverse pelicule pentru TV5. S-a transferat dupa aceea la departamentul Cultura si a lucrat cu Iosif Sava. „Prima data cind am intrat in direct a fost sinistru, erau acolo si Nicolae Manolescu, si Iosif Sava, iar eu nu puteam sa ma abtin sa inghit mereu in sec. Acum nu mai am nici un fel de emotii, am transmis in direct Cesar-urile, Oscar-urile, unde mereu poate aparea ceva neprevazut. Se mai intimpla, evident, la prima vedere cind traduci, sa spui gogomanii. Celebra a ramas expresia din «Socanta Asie» cind am spus ca «mortii sint arsi de vii». Sau poti sa te bilbii si sa omori un personaj, care apare doua clipe mai tirziu. Am patit si asa ceva. Pe vremea comunismului, nu traduceam injuraturile pentru ca nu mi se parea necesar, mie nu-mi place nici un fel de vulgaritate. Pe video nu exista cenzura, ca atare nu scapam niciodata ocazia de a spune «comunist imputit». La televiziune, erau tot felul de interdictii pina in ’89, nu aveai voie sa spui Dumnezeu, ci Cel de Sus, nu spuneai Craciun, ci Sarbatori, nu preot, ci pastor, nu Mos Craciun, ci Mos Gerila sau Mosul.“
In ’99, s-au facut restructurari in Televiziune, iar numele Irinei Nistor nu lipsea de pe lista. „Am uimit pe toata lumea ca mi-am luat ajutorul de somaj si lefurile compensatorii, a fost o perioada foarte grea pentru mine. Mi-au spus ca pot ramine daca si cit mi se aproba proiectul, emisiunea, dar dupa aceea ce faceam?! Apoi mai era o problema, nu trebuia sa am peste 40 de ani si eu aveam 43 atunci. Mi-a fost foarte greu sa-mi gasesc ceva. Eram vazuta ca un potential pericol, toti se temeau ca pot fi angajata ca sefa a lor, ca pot veni sa le iau locul.“ Intre ’95 – ’98, a fost director de program la Romsat, o firma americana de cablu, apoi a tradus peste 50 de carti, la editura „Curtea Veche“, a lucrat si la „Privirea“, dupa care si-a scos hirtiile de liber profesionist ca sa trudeasca pe cont propriu, sa faca traduceri de carti, emisiunea „Vocea filmelor“ de la Radio Total si Alpha TV, sa tina cursuri. A tradus piese de teatru, a scos o carte despre profesorul Suchianu, „Magistrul“, face multa jurizare, da meditatii la limbi straine si petreceri pentru prieteni, asculta Aznavour, merge la Ateneu, calatoreste si vizioneaza filme.
Dupa ce ca nu eram membra de partid, mai eram si divortata!
La 30 de ani, s-a maritat pentru ca isi dorea foarte mult sa fie mireasa. „Casnicia parca a durat mai putin decit divortul, atit de antipatic a fost. Sase luni am stat impreuna. Apoi despartirea a picat destul de prost pentru ca, atunci, in ’87, dupa ce ca nu eram membra de partid, mai eram si divortata! A fost foarte greu, dar nu-mi pare rau, pentru ca nunta a fost foarte frumoasa, am mers prin oras cu o masinuta de epoca, galbena, imbodobita cu garoafe si m-am bucurat ca am primit multe cadouri.
Mi-au placut pungile de plastic colorate, nu de-alea de un leu, in care au venit darurile. Mi-aduc aminte ca aveam un balon pe care scria «just married», asa, ca-n filme, pe care il legasem la masina decapotabila. Am mers putin cu masina si ne-a si fluierat un militian, care ne-a pus sa dam jos balonul, nu intelegea ce scria pe el.“
Nu dragostea nebuneasca a impins-o spre altar, fiind, de fapt, indragostita de altcineva atunci, cu care, insa, nu se putea marita. „S-a demonstrat ca si el avea pe cineva“, spune just, „deci eram chit. Dar nu asta a fost motivul divortului, nici nu aflasem atunci unul de infidelitatea celuilalt. M-a cerut in casatorie intr-o seara, cind a venit sa ma ia de la Zamfir. In cel mai nonconformist mod cu putinta. A intins palma si mi-a zis:
«Da-mi banii!». Eu am zis: «Care bani?». «Banii pe care i-ai cistigat azi.» «Pai, de ce sa ti-i dau? Sint banii mei.»
«Ba nu, de acum sint banii nostri, de acum impartim tot.» Am acceptat, pentru ca deja aveam 30 de ani si nu voiam sa ramin fara nunta facuta, fara sa fiu mireasa.“
Dupa divort, n-au mai preocupat-o relatiile legalizate. „Dupa aceasta trista experienta, am inchis acest capitol, pentru multa vreme. Intre timp, am inteles ca e foarte complicat sa te intelegi cu cineva si, decit sa-ti maninci zilele alaturi de el, mai bine sa fii singur. Dar, desi nu am pe cineva, nu ma simt singura, am cinematograful, am prietenii, am lumea mea interioara, nu pot sa spun ca sint singura, nici macar acum, dupa moartea mamei.“
Copii si-a dorit toata viata. „Imi plac copiii, nu am, dar poate voi avea unul de acum incolo. Poate iau unul, nu chiar acum, ca e prea aproape de inmormintarea mamei, dar putin mai tirziu. Cu sotul nu am vrut copil, pentru ca atunci eram in ’87 si am spus ca sub comunisti nu fac nici un copil. Poate ca voi adopta unul acum, desi raspunderea e destul de mare si presupune un cistig stabil. Dar cineva de sus va veghea si va decide.“
interviu realizat in 2007
