fbpx

Irina Margareta Nistor: Legendele care ma inconjoara sunt nenumarate

de

Astazi a fost ziua ei! Irina Margareta Nistor, vocea filmelor care ne-au infrumusetat viata, a implinit 56 de ani. Este un om frumos si extrem de pasionat de profesia sa. Un interviu despre parcursul sau profesional, despre ilegalitate, iubire, dorinte si nostalgii…

E.P.: V-ati nascut pe 26 martie 1957, intr-o maternitate saracacioasa, din care ati luat si o boala foarte grava…cum a fost acest prim pariu al destinului?
I.M.N.:
Era o maternitate in Drumul Sarii si m-am amuzat dintotdeauna, pentru ca am urat sarea de cand ma stiu. Imi place gustul foarte iute, dar detest sarea… cred ca-mi era foarte bine acolo la mama, eram foarte ocrotita. Din povestirile mamei, a urmat o perioada extrem de dramatica, in care nimeni nu ne-a dat vreo sansa.
E.P.: …Medicii le spuneau parintilor sa-si ia gandul de la dvs…
I.M.N.:
Sa faca altul, alt copil, ca sunt tineri si pot face altul.
E.P.: Solutia salvatoare a venit de la familia lui Madalin Voicu, care trecuse printr-o experienta asemanatoare.
I.M.N.: Da, dar si din partea doctorului care s-a ocupat de mine. Familia Voicu stia deja ce medicamente trebuie sa se foloseasca, era o boala de spital care circulase de cativa ani si foarte multi copii murisera. Mama era buna prietena cu matusa lui Madalin Voicu si asa ai mei au putut sa afle ce trebuie facut ca sa ma salveze.
E.P.: Viata avea sa-i contrazica pe medici. Parintii dvs nu au mai avut alti copii, mama a avut o problema la rinichi…
I.M.N.:
Da, a pierdut un rinichi la un an de zile de la nasterea mea. Cum s-ar spune, nu i-am mancat ficatii, i-am mancat rinichiul.
E.P.: V-a spus mama ca si-ar mai fi dorit sa aveti frati?
I.M.N.:
Da. Din start ea si-ar fi dorit sa aiba un baiat, dupa care a regretat, spunand „Acum imi dau seama ca a fost bine ca a fost fata”. Eu recunosc foarte sincer ca nu mi-am dorit sa am frati, gelozia mea este una paroxistica. Cred ca eu am aranjat lucrurile asa, ca sa nu impartasesc afectiunea mamei, dar nici pe a tatalui, nici pe a bunicilor, nici pe a nimanui…
E.P.: Dar, sunteti inconjurata de oameni deosebiti. Imi amintesc de o declaratie de-a dvs: „Neavand frati, familie si nici rude apropiate am avut noroc, totusi, ca m-am inconjurat de oameni de foarte buna calitate.”
I.M.N.:
Da. A fost o sansa si, mai ales atunci cand iti este foarte greu, este surprinzator sa constati ca e multa lume in jurul tau si ca totul se petrece foarte rapid. Nici nu apuci bine sa-i anunti si iti sunt imediat alaturi. Asta a presupus si o triere si posibilitatea de a-mi alege prietenii, de-a lungul vietii, pentru ca, tocmai, cunosc multa lume, am prieteni facuti mai tarziu, altii facuti mai devreme, e asa un fel de „bagaj”, de trupa cu care iti continui intrega existenta. De fiecare data cand descoperi pe cineva cu adevarat interesant, in care merita sa investesti sentimental, este ceva special. Sa nu ne inchipuim ca nu am investit si in cine nu merita…
E.P.: Cine v-a dezamagit?
I.M.N.:
Au existat prietenii de-a lungul vietii care s-au rupt. De multe ori nici nu am inteles prea bine de ce. S-au triat.
E.P.: Toate lucrurile trebuie sa aiba un sfarsit?
I.M.N.:
Nu, eu cred ca au o continuitate, nu se tremina niciodata, ca la seriale.
E.P.: Si atunci, prieteniile acelea, ce s-a intamplat cu ele?
I.M.N.:
Cred ca au ramas asa, undeva, in urma si poate, cine stie, intr-o buna zi o sa se reia, cand te astepti mai putin. Sunt prietenii despre care poti sa zici „Da, am fost prieteni in tinerete si cum nu mai suntem”si dintr-o data sa te regasesti si sa uiti perioada pe care ai sarit-o. Eu cred ca totul este o continuitate.
E.P.: Cea mai buna prietena v-a fost mama.
I.M.N.:
Categoric.
E.P.: …care ne priveste si astazi din fotografii. Momentul despartirii a fost in 2006, cel mai greu moment?
I.M.N.: …a fost, categoric, momentul cel mai dificil, pentru ca, ne-am inteles, dintr-un moment in celalalt, de la inceput pana la sfarsit, foarte bine. Prin urmare, eu nu inteleg foarte bine filmele romanesti in care, tot timpul sunt conflicte intre mama si fiica. In 49 de ani nu am reusit niciodata sa ma cert cu mama. Noi am avut un scenariu frumos, fara sa ne certam. Aveam, in mare parte, si aceeasi meserie, mama era profesor de franceza. Imi amintesc ca am lucrat impreuna, chiar cu cateva luni inainte sa ne paraseasca, la un film la care a trebuit sa revedem traducerea in franceza. A trebuit sa o facem intr-o noapte si am lucrat impreuna.
E.P.: L-ati certat pe Dumnezeu pentru incercarea aceasta?
I.M.N.:
Nu. Cred ca mi-a dat suficienta intelepciune sa stiu ca este doar o pauza…

Sper s? nu fiu nevoita vreodata sa-mi vand casa

 

E.P.: O simtiti pe mama aici, langa dvs? Casa este, de fapt, casa in care ati copilarit.
I.M.N.: Da, este casa in care m-am nascut si sper sa raman in ea. Este un afis mare, afara, pe care scrie ca nu este de vanzare. Este casa care ar fi disparut daca mai traia Ceausescu 6 luni. Aici ar fi fost o parcare. Este casa in care am cele mai multe amintiri, este casa in care imi place sa ma intorc, este o casa in care lumea spune ca se simte asa, ca intr-un alt univers, exista asa un fel de ocrotire, este ca si cum ai intra putin intr-un film.
E.P.: „Casa parinteasca nu se vinde !”
I.M.N.:
Nu, nu se vinde. Sper sa nu fiu niciodata nevoita sa fac acest lucru. Este un loc in care m-am simtit intotdeauna foarte bine si, chiar daca am facut unele modificari, cand o visez, o visez tot ca in copilarie, pianul este in acelasi loc, nu unde este acum, este foarte amuzant, nu am nevoie de fotografii pentru a-mi aminti cum era casa inainte. In general, medici te sfatuiesc ca, atunci cand pierzi pe cineva, este bine sa mai schimbi cate ceva prin casa, asta ar ajuta.
E.P.: Amintirile dvs sunt foarte multe si pornesc de demult. Cand erati doar un copil si ati mers vreo luna de zile la gradinita, v-ati imbolnavit de hepatita si nu v-ati mai dus.
I.M.N.:
Da, nu am mai mers. Nu sunt o fire foarte sociabila, asa in general, desi am de-a face cu foarte multa lume. Ma simt la fel de bine si singura. Cred ca, atunci cand este multa lume in jur, e o sansa faptul ca, lumea stiindu-ma datorita meseriei, lumea vine la mine, nu eu ma duc, desi uneori asa ar fi normal. Un occidental asa ar face.
E.P.: A urmat apoi, o scoala generala in care nu ati excelat la invatatura.
I.M.N
.: Nu, absolut. Am luat un premiu I, in clasa I.
E.P.: Mama nu-si dorea sa fiti cea mai buna din clasa, sa aveti coronita?
I.M.N.:
Da, pe vremea ceea nu prea era cu coronita. Coronita am recuperat-o cand m-am maritat, la cununia de la Primarie. In vacante, cand mergeam la munte, la Busteni, la Piatra Neamt, mama imi impletea intotdeauna coronite de flori. Poate ca un psihanalist ar explica acest lucru ca mama si-ar fi dorit sa fiu premianta, mama a fost un elev stralucit.
E.P.: Dar, ati recuperat mergand la Liceul Sfantul Sava, cel mai bun din capitala.
I.M.N.:
Da, e adevarat, chiar in anul in care s-a intrat cu cea mai mare medie din istoria de pana atunci a liceului. Liceul se numea „Nicolae Balcescu”, pe vremea aceea. Dar, nu am stat foarte mult acolo, dupa un an de zile si o vara invatand la fizica, m-am mutat la Liceul Nr.39, la o sectie umanista, ceea ce la Sfantul Sava nu exista. Am trecut relativ superficial prin toti anii de liceu, pana cand a venit marea incercare, care a fost facultatea, pe ultimul moment. Existanta mea, in general, este construita asa, se rezolva pe ultimul moment.
E.P.: Engleza- franceza?
I.M.N.:
Nu, a fost Franceza-Engleza. De engleza m-am apucat foarte tarziu , la jumatatea clasei a XI-a, cand am constientizat faptul ca nu voi putea face medicina niciodata, ca ma depaseste. Atunci s-a cautat un refugiu, „Unde dam, totusi, copilul?”. La scoala faceam germana, dar m-am apucat tarziu. Mi-au luat repede o profesoara, stralucita si pe care am adorat-o, doamna Liliana Pamfil Teodoreanu si alti diversi profesori, profesori-colegi de-ai mamei si fiecare a investit in mine cate putin si asa am reusit sa intru, din prima, la facultate. Era greu, eram 7 candidati pe un loc.

Intre noi si Dumnezeu exista medicii

 

E.P.: Cine isi dorea medicina, dvs sau mama?
I.M.N.:
Nu mama, in mod special. Eu imi doream. Si acum sunt ferm convinsa ca intre noi si Dumnezeu exista medicii.
E.P.: Si ce specialitate ati fi ales?
I.M.N.:
Cred ca, in inconstienta mea, mi-ar fi placut sa fiu chirurg. Sa spun drept, pornea si dintr-o alta istorie a existentei mele. Citeam Pif-uri, pe care, cu greu, mi le gasea bunica, printr-o „pila” la un magazin de ziare, cu parfum, flori si farmec personal si in aceste reviste existau niste benzi desenate cu Doctorul Justice. Acesta era un personaj frumos, brunet, cu ochi albastri si care lucra la Organizatia Mondiala a Sanatatii si calatorea enorm. Apropo de calatorii, eu nu am vrut sa invat niciodata geografie, pe timpul lui Ceausescu, atata vreme cat nu ne lasa sa calatorim. Eu il urmaream pe Doctorul Justice care mergea prin toata lumea si aveam impresia ca pot sa fiu asa, un doctor Justice la feminin, un fel de „medicins sans frontieres”, sa salvez pe toata lumea…
E.P.: Acum, daca ar fi sa priviti retrospectiv si sa aveti sansa unei admiteri la Medicina, v-ati mai dori?
I.M.N.:
Nu, nu. Imi trebuie o doxa care mie imi lipseste pentru treaba aceasta. Trebuie foarte multa perseverenta si un anumit tip de inteligenta si de memorie. Nici nu cred ca as avea rabdarea si implicarea necesare. Mi-a placut, de cateva ori, sa ma joc de-a doctorul, in sensul ca, mama fiind bolnava, de cateva ori in spital, am stat langa ea, reusind sa-i pacalesc sa creada ca sunt studenta la Medicina, sa-mi pun un halat si sa ma lase la reanimare, la mama. In noptile respective am ajutat pe toata lumea si imi placea acest lucru., dar pentru cateva nopti, nu pentru o viata. Este o raspundere foarte mare.

La 2 ani am vazut primul film

 

E.P.: Dar, cand ati vazut primul film?
I.M.N.:
La 2 ani, din spusele mamei. L-am vazut la Cumpatul, unde era un cinematograf, dar nu stiu ce anume. Am gasit asta scris in jurnalul mamei, pe care l-am gasit dupa ce s-a prapadit si nu am mai avut cum sa o intreb despre asta. Stiu ca a fost foarte incantata ca am fost cuminte. Asta mi-a amintit ca, in tarile nordice, se merge cu copilul chiar si in carucior, exista un spatiu special unde sa pui caruciorul.
E.P.: Dar, primul film pe care vi-l amintiti?
I.M.N.:
Primul este „Alba ca Zapada”. De curand, am fost foarte incantata ca, si pentru ambasadorul Irlandei la Bucuresti, a fost tot „Alba ca Zapada”si probabil ca pentru foarte multa lume. Cred ca din aceasta cauza nu mananc mere, le urasc. La mine, totul este iubire si ura, nu este sentiment de mijloc. Nu exista nuante. Exista negru si alb, nu exista gri. Recunosc… Primul film pe care mi-l amintesc spactaculos a fost „Cleopatra”, cu Liz Taylor si Richard Burton. Liz era o mare pasiune si a mamei si a mea, era splendida. Mi-as fi dorit toata viata mea sa am ochii violet, ca ai lui Liz, sau albastri, ca ai mamei. Mai era si povestea de dragoste dintre Burton si ea, bijuteriile lor, revistele Paris Match in care apareau ei, Egiptul… stiu ca, dupa ce s-a prapadit mama, am vrut sa ma rup complet de tot si de toate, am plecat in Egipt, unde fusese si mama. Mi s-a parut ca este calatoria ideala.
E.P.: Nu va plac merele si nici muzica populara.
I.M.N.:
Nu. Si nici macrameurile, nici „mileurile”, nici pestii de sticla,  nici florile artificiale, nici crinii naturali pentru ca miros ingrozitor.
E.P.:  Dar, vreun viciu aveti? Fumati?
I.M.N.:
Nu, nu fumez, se intampla foarte rar. Nu stiu, oi fi avand vreun viciu, sunt afurisita, daca intra la vicii.
E.P.: Cheltuiti mult pe filme?
I.M.N.:
Da, da, imi place sa-mi cumpar filme, mai ales din strainatate… si carti pentru care dependenta este clara., chiar mai mult decat de filme.
E.P.: Cate sacrificii au fost ca sa vedeti filme? Si in liceu, atunci cand erati indragostita de premiere si de tot ce inseamna lumea de pe ecran, ati gasit un medic care sa va dea scutiri pe care sa le duceti la liceu si astfel sa puteti evada.
I.M.N.:
Da, e adevarat, pana s-au prins ai mei ca nu prea dau pe la scoala. Porneau de la ideea ca spun mereu adevarul, asa cum si eu am crezut, mult timp, ca oricine imi spune doar adevarul. Am avut o mare sansa cu doctorul care imi dadea scutiri pentru ca eu aveam niste migrene, o viata intrega le-am avut si le-am stapanit doar cu cafeaua, de la 14 ani. Tata era mare fumator, mama fuma doar daca intarziam eu si, atunci, m-ai lasat sa si fumez, mai bine sub controlul lor decat „Cine stie pe unde, sa mai dai si foc, ne mai pui si la cheltuiala”. M-a plictisit chestia asta ca, daca tot mi-au dat voie, a devenit neinteresant. Am mai fumat un pic pe la facultate si acum doar daca ma simt extraordinar de bine, sau ma enerveaza cineva foarte tare.

Eu nu am notiunea timpului

 

E.P.: Mama fuma cand intarziati. Dar, care erau motivele pentru care intarziati? exista o dragoste, in liceu, in facultate
I.M.N.:
Nu, nu, eu nu am notiunea timpului. Prin forta lucrurilor am invatat sa am notiunea timpului, dar pe vremea aceea nu aveam aceasta notiune. Nu existau celulare, deci nu aveau cum sa ma verifice, eu ieseam de la scoala si ma lalaiam, ma plimbam, mergeam cu colegii si stateam mult de vorba, cred ca asta este unul din pacatele mele si ajungeam tarziu acasa. Sigur ca mama se speria pentru ca intre casa mea si scoala era o singura strada si, in mod normal, trebuia sa ajung extrem de repede.
E.P.: Problema cu „descurcatul in viata”, asa cum va spuneau parintii, v-a mers?
I.M.N.:
A ajutat foarte mult. Imi amintesc ca eram foarte mica, aveam pana in 10 ani, cand m-au invatat sa merg singura cu tramvaiul, tata mergea la clasa a III-a a tramvaiului, iar eu mergeam la clasa a II-a  ca sa vada daca stiu unde trebuie sa cobor…am invatat foarte repede. Ma uit acum cu stupoare, sunt copii, baieti de 10, 14 ani care nu circula singuri. Ai mei au avut acest principiu ca trebuie sa ma descurc singura si bine au facut.
E.P.: Erati in facultate, in ultimul an, atunci cand a avut loc intalnirea cu Televiziunea Romana, o intalnire nu in acte, cum ar fi trebuit.
I.M.N.:
Nu era putin probabil sa fie in acte, in acea perioada, pentru ca eu terminam limbi straine…
E.P.: Nu erati membra de partid…
I.M.N.:
…nu eram membra de partid, automat venea o repartitie si trebuia sa stai trei ani de zile la locul cu pricina, sa-ti dai definitivatul in invatamant si abia dupa aceea puteai sa te muti intr-o institutie cum este televiziunea.
E.P.: Ati avut repartitia in Moldova, in satele Piatra Soimului si Poieni.
I.M.N.:
Mi-am luat singura repartitia dintr-o lista intrega.  Am luat acolo pentru ca il stiam pe un inspector scolar si o sa–mi puteam lua o negatie la repartitie. Dar, nu m-am interesat ca el nu mai era inspector, era o alta persoana. M-am dus acolo si am spus ca eu am repartitie pe franceza cu rusa si nu stiu ruseste. Mi s-a raspuns ca „Nu-i nimic, invatati odata cu copiii”. Erau doua sate extrem de izolate, se numeau, pe vremea lui Stefan Cel Mare, Calul-Iapa, pentru ca de o parte se tineau caii si de alta parte iepele, era o apa la mijloc si nu se putea ajunge acolo nici cu „Gazul”, adica Aro. Nici nu am ajuns acolo, nu am vazut scoala.
E.P.: Ati avut concediu medical trei ani.
I.M.N.:
Am avut ceea ce se chema concediu fara plata, la care s-a atasat si o  scutire medicala de la endocrinologie. Anual trebuie reinnoita chestia aceasta. Atunci, Tudor Vornicu dadea un telefon foarte dramatic la Inspectoratul Scolar de la Piatra Neamt ca sunt indispensabila aici la televiziune si impresiona pentru ca lumea il stia de la televizor. De fiecare data ma lasau. Pana intr-o buna zi, pe vremea cand Ilie Radulescu era director, am reusit sa ma pot muta la Bucuresti.
E.P.: Cand v-ati angajat la TVR, in cartea de munca scria cu totul alta functie decat cea pentru care ati fost admisa.
I.M.N.:
Eram regizor de platou, in principiu, ar fi trebuit sa schimb cartoanele la camera. Nu am facut asta pentru ca aveau nevoie de mine sa traduc pentru niste comisii ideologice, care vedeau filmul si spuneau „asta se taie, asta ramane…”. Deja in 1981 am inceput sa subtitrez filmele, adica scrisul de dedesubt. Era nostim ca multa lume spunea Irina Nistor, adica…si aratau cu degetele banda de sub imaginea filmului.
E.P.: Care ar fi cea mai frumoasa amintire pe care o purtati din acei ani de inceput?
I.M.N.:
Cred ca a fost momentul in care, in 1984, am fost invitata de Iosif Sava in emisiunea lui, „Serata muzicala”, sa ii fac un fragment cu filme despre muzica. Imi amintesc ca aveam niste margele foarte lungi care s-au rupt in timpul emisiunii si el a spus „Vedeti, este in direct!” A fost o experienta colosala, pentru ca intalneai niste oameni formidabili. Emisiunea in sine… sa o vezi din platou… era o sansa nesperata. Si faptul ca ma alesese tocmai pe mine. Stiu ca am mers cu un fragment din „Anonimul venetian”.

Sunt in ilegalitate

 

E.P.: Dar in perioada aceea, in care erati aleasa sa faceti lucruri importante la Televiziunea Romana, ati lucrat si ilegal?
I.M.N.:
Da, putin.
E.P.: Pentru casetele acelea care calatoreau prin tara…
I.M.N.:
Sigur ca da. Asta cu „am fost aleasa”, sa ne intelegem, nu m-a ales un sef, m-a ales Iosif Sava. In rest, faceam doar traduceri. Experienta cu Iosif Sava a fost foarte frumoasa pentru ca a venit dintr-o data si a venit exact de ziua mamei, pe 10 mai. Chiar de ziua regelui. A fost un concurs de imprejurari foarte frumos. Dar nu a durat foarte mult, pentru ca, dupa un timp relativ scurt, a disparut emisiunea domnului Iosif Sava si, rand pe rand, au disparut absolut toti prezentatorii din Televiziune, inclusiv Tudor Vornicu. Nu mai aparea nimeni, emisiunile nu mai erau semnate, sunt o gramada de lucruri pe care oamenii le-au uitat. Programul a ajuns de doua ore pe zi. A disparut Canalul 2. In aceeasi perioada a aparut video-ul. Pentru ca oamenii au cautat un refugiu. A aparut video-ul si sansa de a putea traduce niste filme, desigur, cum bine zici – ilegal. Sunt in ilegalitate, astept sa-mi dea cineva o pensie de ilegalist.
E.P.: Erati platita bine pentru aceste „colaborari” din afara?
I.M.N.: Nu as putea spune… toata lumea spune ca ar fi trebuit sa negociez mai bine. Eram platita cu 200 de lei filmul, in conditiile in care 50 de lei ar fi fost de la mine pana la Televiziune. Toata lumea spunea, la un moment dat, ca ar fi trebuit sa fiu platita in functie de cate se vand… Nu statea nimeni sa gandeasca asa. Eu ma bucuram foarte tare ca puteam sa le vad. Si faptul ca imi mai dadea cineva si niste bani… era cu atat mai bine. Dar nu erau suficienti bani cat sa pot sa-mi cumpar un video.
E.P.: Cand v-ati cumparat primul video?
I.M.N.:
In 1991. Nici nu se gaseau in Romania, trebuiau aduse din strainatate. Dupa Revolutie, in sfarsit, cu timpul… Televizorul color l-am luat la inceputul lui 1989, cu o pila, trecuta pe o lista… Adica nu asa, oricum.
E.P.: Nu vi s-a parut nedrept?
I.M.N.:
Ba da. Sunt foarte multe lucruri care mi s-au parut nedrepte, de-a lungul timpului. In privinta televizorului color, chiar era o obsesie pentru ca traduceam filmele pentru Comisia Ideologica si, mai spre toama, incepeau deja scheciurile pentru noaptea de Revelion. Si, de multe ori, ma lasau sa raman in sala cat le verificau. Si in fiecare an imi spuneam „n-o sa ma mai prinda inca un an fara televizor color”. Si ma mai prindea, inca unul si inca unul. Televiziunea color in Romania a aparut in 1983 si in 6 ani am reusit sa-mi iau si eu televizor color.
E.P.: Video, televizor color, DVD Player, cred ca le aveti pe toate astazi… Cred ca sunteti la curent cu tehnica.
I.M.N.:
Nu neaparat, dar am si le folosesc cu mare drag.
E.P.: Astazi… tot cat o masina costa cele mai scumpe…
I.M.N.: Da, dar cui ii trebuie cele mai scumpe?! Sa ne intelegem: cel mai bun video e ala cel mai ieftin, sau… sunt niste DVD-Playere foarte mici, de calatorie. De obicei le iau din Canada, ca sa mearga pe toate sistemele de DVD-uri. A fost o sansa ca s-a inventat sistemul. Noi, cand am citit prima data intr-o revista – am citit cu mama intr-o revista frantuzeasca – ca acum poti sa vezi filme la tine acasa, cum vedeau miliardarii pe vremuri, ni s-a parut ca e o chestie stiintifico-fantastica. Si apoi, imediat, au si aparut in Romania. Apoi au iesit si a aparut DVD-ul.
E.P.: Nu aveti masina…
I.M.N.:
Nu, masina nu am nici acum.
E.P.: Permis aveti. Exista o superstitie in legatura cu acest aspect.
I.M.N.: Da, permis am. In familia noastra exista o superstitie, nu stiu daca e la toata lumea: sa nu visezi ca esti la vola, conducand, si in realitate tu nu ai carnet, pentru ca, daca ai visul asta, in mod sigur a doua zi iti va muri cineva foarte drag. Si cum mi s-a intamplat treaba asta, am tinut sa-mi iau carnet, cu orice pret. Masina nu mi-am luat niciodata, poate ca imi luam daca nu era legea aceea ca, daca iti iei masina din strainatate, trebuie sa platesti inca o data. A fost un lant intreg , cel da la care trebuia sa iau masina nu si-a mai luat el o alta si asa nu am mai putut nici eu sa o mai iau. Mama a zis „Foarte bine, inseamna ca nu e bine sa-ti iei, ca cine stie ce se poate intampla”Asa ca am ramas cu taxiul.
E.P.: Nu va mai doriti acum masina. Nu aveti nevoie.
I.M.N.:
Nu, nu. Nevoie as avea, dar nu-mi doresc masina. Imi placeau masinile de epoca, cele vechi decapotabile, dar nu sa le conduc eu.
E.P.: Sunteti un om foarte frumos care, pentru o vreme, nu cred ca s-ar fi potrivit Romania noastra gri. De aceea ati si vrut sa plecati in Franta, cand revolutia v-a prins la Televiziune, traducand desene animate, putea sa fie un bilet pentru Franta.
I.M.N.:
Da, putea sa fie un bilet catre Occident chiar in zilele Revolutiei, pana la impuscarea lui Ceausescu. M-au sunat din Franta si am dat  un interviu cu ceea ce s-a intamplat la Bucuresti, era destul de periculos pentru ca Ceausescu nu fusese prins inca. Am acceaptat interviul si francezii au fost foarte nostimi, ei au o problema cu numele proprii, desi Irina este un nume destul de cunoscut si au titrat Frina. Da, as fi putut sa plec. De fapt, prima data am vrut sa plec cand am implinit 18 ani. Mama era cu o bursa la Paris, ma lasase pe mine si intreaga familie gaj aici si am incercat sa obtinem un pasaport. Tata a umblat peste tot sa obtina pasaport, a fost imposibil de obtinut. Daca as fi plecat atunci, probabil ca as fi ramas cu mama acolo. Dupa ce am invatat ani de zile si franceza si engleza, in sfarsit, in 1990, am ajuns si eu in Franta. In Anglia am ajuns mult mai tarziu, in 1998, iar in America in 2009 sau chiar mai tarziu. Cand am ajuns in Franta, in ’90, mi-am depus actele chiar la Prefectura, sa raman acolo. M-am intors acasa si am dat drumul la televizor. Sunt dependenta si de televizor, in egala masura cum sunt de filme. Si la CNN am vazut un mars al tacerii, o consecinta a Pietei Univeristatii si am spus „suntem un popor minunat, eu ma intorc la mine acasa”. Si m-am intors.
E.P.: Nu regretati…
I.M.N.: Am regretat de multe ori in acesti 23 de ani si acum, de curand, dupa ce am facut un festival de psihanaliza si film… atat de multa lume m-a ajutat incat mi-am zis ca este pentru prima data cand pot sa spun din nou ca suntem un popor minunat. Deci, nu mai regret.
E.P.: Romanii isi imagineaza ca filmul v-a imbogatit.
I.M.N.:
Sigur, legendele care ma inconjoara sunt nenumarate…
E.P.:…si ca aveti, cel putin, cateva case de vacanta.
I.M.N.:
Da, cel putin.
E.P.: O vreme ati trait dintr-un ajutor de somaj, atunci cand televiziunea v-a intors spatele, in 1999.
I.M.N.:
Exact. In 1999, au fost niste disponibilizari, aveai de ales intre 12 salarii si un ajutor de somaj dupa aceea sau, pur si simplu, sa mai ramai cateva luni, dar exista riscul sa te dea afara pentru ca nu ai emisiune…da, am trait din ajutor de somaj. A fost foarte greu sa ma reechilibrez, sa pot sa traiesc din propriile mele posibilitati. In mod bizar, toata lumea isi imagineaza ca, daca esti o persoana cunoscuta, atunci iti este si foarte usor…
E.P.: …Si ai si multi bani.
I.M.N.:
Pe langa faptul ca ai multi bani, uneori este in defavoarea ta ca lumea isi imagineaza ceva de genul „A, vrea sa vina, vrea sa ne ia locul, vrea sa ajunga sefa…!” tot felul de bazaconii care te blocheaza si mi-a trebuit vreun an de zile ca sa pot sa am suficiente colaborari ca sa pot supravietui. Pe de alta parte, cred ca mi-au facut un mare bine pentru ca, sa fii liber profesionist, este o libertate, care se plateste cu o neliniste, dar ai si avantaje, chiar daca, uneori, muncesti mai mult, dar iti croiesti tu propriul tau scenariu.
E.P.: Dar, astazi, de ce aveti cardul blocat?
I.M.N.:
Ca nu mi-am platit nu stiu ce impozite. A fost foarte nostima intalnirea cu cei de le impozite ca m-am dus si eu sa ma interesez si ei mi-au spus „Stiti ca ati mai fost o data, erati tot asa in ceata…”. eu le-am spus ca nu inteleg absolut nimic din ceea ce imi spun. Mi-au explicat ca primii bani care o sa-mi intre pe card o sa-mi fie „trasi”.

Totul, la mine, este in rate

 

E.P.: Dar, rate mai aveti?
I.M.N.:
Totul la mine este in rate. Nu exista nimic sa nu fi facut in rate. Cred ca, inclusiv, venirea mea pe lume a fost in rate, am venit, era sa ma intorc si tot asa…Plus rate la banci, fireste. Ba chiar si inmormantarile le-am facut tot in rate. Cred ca este o buna solutie chestia aste cu ratele. Multi se feresc.
E.P.: E o solutie sa fii dator mereu?
I.M.N.: Nu sa fii dator mereu, dar de cateva ori in viata au existet niste perioade, relativ, mai prospere si atunci incercam si eu sa pun un ban de-o parte, ceea ce contravine total existentei mele. Cand, in sfarsit, adunam si eu suma respectiva ca sa-mi iau ori un televizor, ori altceva, atunci produsul respectiv se scumpea si iar o luam de la capat cu stransul. Atunci mi-am zis ca este mai bine in rate ca tot aia este.
E.P.: Dar, nunta ati facut-o in rate?
I.M.N.:
Nu cred. Ba da, cred ca am facut-o intr-un fel de rate. Ca sa spun drept, la nunta, m-am incurcat, la un moment dat, cu banii. Si la logodna m-am incurcat cu banii, nu mi-au ajuns si a trebuit sa vand un inel pe care il mostenisem de la bunica, un inel ca cel pe care il primise Lady Diana, cu un safir batut cu diamante.
E.P.:L-ati vandut asa, fara nici un fel de regret?
I.M.N.:
Asta este…s-a dus. Eu nu sunt o fana Diana, eu sunt o fana Camila si Charles, deci nu am avut nici un regret. Si mi-am rezolvat problema cu banii. La cununie, la fel, nu mi-a ajuns suma respectiva si am primit cadou niste bani, nunta mea nefiind o nunta cu dar, era o nunta cu cadouri, ca pe vremuri. Cadourile primite erau expuse la mine in camera.

M-am casatorit ca sa ma fac mireasa

 

E.P.: V-ati casatorit la 30 de ani pentru ca v-ati dorit sa imbracati rochita ceea frumoasa…
I.M.N.:
Da, ca sa ma fac mireasa.
E.P.: Cat de frumoasa a fost rochia?
I:M.N.:
Din punctul meu de vedere a fost foarte frumoasa, era dintr-un satin alb, cu un voal foarte lung pe care mi l-a tinut o fetita, inbracata tot mireasa si care acum este medic si un baietel care este in America. Pe poalele voalului erau trecute initialele mirelui, am avut o parura foarte frumoasa, un buchet cu niste flori care nu au mai existat, parca s-au facut special pentru buchetul meu. Am purtat pe langa voal, ceea ce se purta pe vremuri, un sirag foarte lung de beteala argintie, un anume fel de beteala, cel pe care il purtau miresele interbelice, nu aceea de la pomul de iarna. Am purtat lentile de contact, eram frumos fardata cu parul strans, eram bruneta pe vremea aceea. Aveam si niste pantofi foarte inalti, aproape imposibil de purtat, dupa un model de pantofi ai lui Marlene Dietrich. I-am folosit ani de zile pentru ziua de Mos Nicolae, de 6 decembrie, atata vreme cat a existat mama. La fel, cat timp a existat mama am sorcovit-o in fiecare an. In fiecare an ma indexa, adica  era o suma mai mare decat cea de anul trecut. A fost foarte induiosator faptul ca, in anul urmator dupa ce ea m-a parasit, am gasit in geanta un milion. Asa a fost sa fie… am mai sorcovit-o o data.
E.P.: Credeti in destin, in legaturi pe care oamenii obisnuiti nu le pot intelege? Prea vi se intampla lucruri speciale!
I.M.N.:
In Romania a existat o perioada foarte lunga pe care, din pacate, multi o ignora sau si-o amintesc total gresit, in care religia era absolut intersiza. La noi in casa au existat intotdeauna icoane. Printre primele lucruri despre care mi s-a spus, aveam 2 sau 3 ani, au fost „Sa nu spui ca avem icoane in casa!”. Noi faceam Pomul de Craciun, faceam oua de Pasti, ai mei s-au casatorit la biserica, au botezat, eu m-am maritat la biserica…in acest spirit am fost crescuta. De acee ma infurie din cand in cand, ca foarte multa lume a trecut dintr-o barca in cealalta. Pana in 1989 nici nu indrazneau sa vina la nunta mea, in biserica, acum vin si de dau sfaturi cumsa fim excesiv de respectuosi fata de biserica ortodoxa. Cred ca este o poveste care este pentru fiecare dintre noi, trebuie sa o purtam in noi, nu e un subiect de discutie, nu e un subiect de lauda si nici macar de reprosuri pentru cei din jur. De exemplu, de ce emisiunea de la Radio Gherila este de la ora 12 la 13, cand este slujba la biserica.
E.P.: Daca ar fi sa ramanem la momentul nuntii, stiu ca v-ati casatorit iubind alt barbat. Acesta a fost motivul care a facut ca aceasta casnicie sa nu dureze? Sase luni a durat.
I.M.N.:
Nici nu stiu daca au fost chiar sase luni. Eu imi doream foarte tare sa fiu mireasa. Cred ca nu a functionat relatia noastra.
E.P.: Nu mai stiti nimic de el:
I.M.N.:
Nu, nu si nici nu-mi doresc.
E.P.: Nici macar daca traieste?
I.M.N.:
Ei, nu, presupun ca traieste.
E.P.: Daca este bine, daca i s-a intamplat ceva?
I.M.N.:
Presupun ca este bine. Nici unul dintre noi nu a functionat in aceasta relatie.
E.P.: Nu a fost vina nimanui.
I.M.N.:
Nu, n-a fost vina nimanui. Pur si simplu, nu am functionat.
E.P.: Sapte ani a durat cealalta poveste.
I.M.N.: Da.
E.P.: Pana cand a plecat dincolo.
I.M.N.:
Da.
E.P.: O poveste de care nu a stiut nimeni, da care nu stie nimeni.
I.M.N.:
Doar mama. A fost o poveste foarte frumoasa si pe care o doresc tuturor. Cred ca ar fi cea mai frumoasa urare pe care as putea sa o fac oricui pe lumea asta.
E.P.: Atunci v-ati simtit iubita cu adevarat?
I.M.N.:
Da, da.
E.P.: Doar atunci?
I.M.N.:
Cred ca da. Se poate sa treci prin viata si sa nu fi iubit niciodata. Conteaza extrem de mult sa te simti iubit de cineva pe care il iubesti.
E.P.: Si pe care il respecti.
I.M.N.:
Da. Aici este si mai complicat. Aici este dezavantajul de a vedea foarte multe filme, de a citi foarte mult, de a merge la teatru, de a-ti creea o lume care nu corespunde, neaparat, realitatii…eu ignor foarte mult, lucrurile care nu-mi convin le ignor.

As fi vrut sa-mi asum un copil daca ar fi fost sa fie. Mi-as fi dorit un copil, dar nu un copil fara tata

E.P.: Nu v-ati mai asumat nici o relatie cu verigheta.
I.M.N.:
Nu.
E.P.: Nici macar un copil.
I.M.N.:
As fi vrut sa-mi asum un copil daca ar fi fost sa fie. Mi-as fi dorit un copil, dar nu un copil fara tata.
E.P.: A fost o decizie atat de rationala?
I.M.N.:
Cred ca a fost o decizie influentata, pana la un punct. De fiecare data mi se explica ca, totusi, trebuie sa existe si un tata.
E.P.: Daca ati fi avut acum un copil, ar fi fost cea mai mare realizare a vietii dvs?
I.M.N.:
Nu stiu cat de fericit ar fi fost el cu mine. Eu sunt o fire destul de greu de suportat, pe termen lung. In doze mai mici este OK. Nu stiu in ce masura as fi putut sa-i acord suficient timp. Eu ma simt vinovata,inclusiv, pentru patrupedele pe care le am, pisoiul si catelul, nu stau suficient timp cu ei. Nu as fi putut sa ma impart suficient, intr-o parte sau in alta mi s-ar fi parut ca nu acord tot ceea ce trebuie.
E.P.: Poate ca nu ati fi ales profesia, poate ati fi ales familia…
I.M.N.:
Greu de spus.
E.P.: Nu este pentru dvs…
Intotdeauna v-ati dorit sa faceti lucruri pe care sa le stie lumea.
I.M.N.:
Nu, mi-am dorit sa fac lucruri care sa fie utile, sa fie lucruri care sa schimbe ceva.
E.P.: Cel mai important pas din cariera, cel mai important lucru pe care l-ati facut?
I.M.N.:
  Cea mai mare placere a fost cand am predat engleza la Conservator, pentru ca acolo vedeam rezultatul imediat. Cred ca afectiunea studentilor nu se compara cu nimic altceva. Mama era profesoara si la inceput, cand am terminat facultatea si ea a iesit la pensie, toata lumea ma intreba de ce nu vin la Politehnica sa predau. Eu spuneam ca nu vreau in invatamant niciodata. Dar, cred ci asta mi-a placut, pana la urma, cel mai tare.
E.P.: Daca ar fi sa intoarcem timpul, ce ati schimba?
I.M.N.:
Nu cred ca as schimba foarte mult. As vrea ca cineva sa-mi explice, pentru ca probabil intr-o alta viata mama si cu mine eram surori, asta as vrea sa mi se explice. Probabil ca as fi scurtat despartirea dintre noi. Asta as fi schimbat, in rest, cred ca mi-as fi dorit sa am macar un copil.
E.P.: De cine va este dor?
I.M.N.:
De foarte multa lume. Daca fac un calcul, cei mai multi sunt in partea cealalta. Mie imi place sa port foarte mult o panglica neagra si intr-o zi eram imbracata si in negru si cineva mi-a spus ca sunt in doliu. Am incercat sa-i explic ca mie nu are cine sa-mi mai moara si sa port doliu. Mi s-a parut extrem de trist.
E.P.: Ce le transmiteti romanilor care va apreciaza si va iubesc sincer si va au parte din viata lor?
I.M.N.:
Aveam un coleg in televiziune care imi spunea ca vorbesc mai mult ca nevasta-sa, pentru ca asculta multe filme cu traducerea mea. Tuturor le-as spune sa mearga la cinema, sa nu caute o vindecare in medicamente.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *