„Te iubesc. Și-atât. Fără să vreau ceva!” Crezi că se poate? Rar auzim asta. Ani întregi mi-au trebuit ca să înțeleg principiul iubirii necondiționate. Nu e ca și cum ai avea ceva doar al tău pe care să nu vrei să-l împarți, din egoism, cu altcineva. Când alegi, pentru că iubirea este în cele din urmă o alegere, să te dăruiești complet cuiva, cu trup, minte, întreg, nu e un barter. Se presupune că acest contract imaginar nu are clauze și nici părți contractante. Jocul acesta dintre doi oameni, parteneriatul, conviețuirea, complicitatea, are regulile sale, dar niciodată nu are oferte, nu pretinde cereri și poate cel mai important, n-ar trebui să îți lase răni grave. E ca și cum, de unul singur, în doi, îți vezi de ale tale.
Iubirea necondiționată pare că ascunde în ea idealuri mult prea mari, când în fond, treaba-i simplă. Dacă îți dai seama că persoana din fața ta, din fiecare dimineață, cu respirația greoaie, cu ifosele aferente, pantalonii în vine și fața adormită, este ceea ce n-ai vinde niciodată și n-ai schimba, atunci e cazul să ai în vedere o viață. Pe termen lung. Iubirea necondiționată n-are termen de valabilitate și nici nu pleacă din start cu premisa multor relații moderne, aceea că se poate termina la un moment dat. Așa este, orice lanț se poate rupe, nu și atunci când materialul nu-i fake și e un aliaj pur și rațional. Vedeți voi, îndrăgosteala mai trece pe parcurs!
Amorul nebun se diluează și rămâne plăcerea de a fi împreună, de a te cunoaște ca pe propriul buzunar și de a rămâne o viață cu enigma gândului ascuns și tainic, al celui de lângă tine, dincolo de cuvintele rostite. Să iubești un om, ca și tine, tot din carne și oase, înseamnă pasiune și nopți nedormite. Fără răsplată. Dăruirea e la pachet inclus, dar datele problemei nu trebuie să sune a așteptare. Iubim fără să vrem ceva înapoi. Iubim fără interese și chiar dacă suntem vanitoși, dorindu-ne mult prea multe, ne dăm seama la un moment dat, că dragostea asta necondiționată nu e filozofie, fiind temelia unei povești cu final fericit.
Suntem apți pentru a iubi și conștientizăm asta destul de târziu. Orice amăgire din capitolele vieții este un șut zdravăn către liniștea aia interioară pe care o ai lângă omul potrivit, care nu-i niciodată cel pe care-l imaginezi în vise. Practica arată clar că cei ce au atât de puține în comun, în aparență, dezvoltă o mare dragoste și-o dependență continuă de afecțiune. La asta se rezumă traiul în iubire, la afecțiunea zilnică, la strigătul din camera cealaltă, la vocea cunoscută și la același umăr pe care l-ai distruge pe parcursul zilei de câteva ori, la nervi, dar pe care în final, adormi cu siguranța zilei de mâine, fără frici în jurul tău. Sincer, cu frica o putem rezolva. Facem schimb de numere, apelări directe, împrumut de lungă durată și putem conviețui în prietenie mulți ani înainte. Dar cu minciuna de a fi altceva decât suntem, nu vom reuși vreodată să ne-mbrăcam.
Avem vise, și-avem oameni care ni le spulberă, iar alții, necondiționat, ni le înalță. Avem elan, dorință și putere și-avem iubirea care ni le dărâmă uneori. Degeaba. Ni le umplem tot cu ea, din sacrificiu, vor spune idealiștii. Tipul ăsta de iubire începe să-mi provoace teamă, fiindcă-i supliciu. Iubirea mea, dezinteresată, înseamnă susținere, înseamnă ceva gratis. Nu se cumpără, nu se vinde, nu se roagă, nu se spune. Se face. Și e nevoie de doi, deplin, intens, vindecat.
Pentru că se apropie cu pași repezi Ziua Îndrăgostiților, zic că n-ar fi rău să tragem cu ochiul în propria grădină și să vedem ce anume cerem celui de lângă noi. Și putem, pe bune, sărbători dacă ne dăm seama că nu avem alte așteptări decât acelea pe care le oferim, pentru că iubirea e nemăsurată căutare, zi de zi, fără a pretinde ceva, material, emoțional, senzațional. Așadar, fără interese, cel de lângă se iubește cu tot tacâmul, cu pachetul întreg, cu ambalaj prăfuit, pe care nu-i musai să-l schimbi, ci doar să-l lustruiești, dacă-l placi așa cum este, căci doar așa vei auzi, în fiecare zi – „Te iubesc. Și-atât. Fără să vreau ceva!”
Categorii:
Dosar
Dragă Maria,
Finalul e clar! Eu sunt împotriva celebrărilor de orice fel! Dragostea e în fiecare zi! Dar nu pot anula aceste celebrări! Așa că spun …. dacă tot vreți/alegeți să celebrați Ziua Îndrăgostilor, să o faceți astfel, doar conștientizând că nu trebuie să avem așteptări decât ce oferim! Iubire reală, în balanță, necondiționată! Iar așteptările, nu, nu condiționează iubirea!
Da, este frumos sa iubesti neconditionat. E si mai frumos sa fii iubit neconditionat( asta spus, cu zambetul de rigoare!)
Cu privire la articol, tot frumosul pentru care ati pledat in articol este anulat de finalul articolului” Și putem, pe bune, sărbători dacă ne dăm seama că nu avem alte așteptări decât acelea pe care le oferim………..”
Pai deja am conditionat actul de a sarbatori iubirea neconditionata! Adica, cu alte cuvinte, pentru ca poate nu se intelege, ” iubesc pe Acela care ma iubeste, sarbatoresc iuberea pentru Acela de la care am asteptarea sa sarbatoreasca iubirea pe masura asteptarilor mele”.
Toate cele bune!