Iulia Gorneanu lasă în urma ei o dâră de frumusețe și de noblețe regală, pe oriunde ar trece, deși își revendică originea țărănească și se simte acasă într-un singur loc de pe pământ, într-un sat de munte din Ardeal. Filologă, etnologă, scriitoare, doctorandă studioasă și artistă până-n măduva sufletului, femeie superbă, delicată și puternică deopotrivă, Iulia Gorneanu nu poate fi cuprinsă într-o definiție simplă. Iar dialogul pe care l-am purtat cu ea, într-o dimineață de primăvară buimacă, oricât de cuprinzător s-ar fi așezat în inimile noastre, cere, obligatoriu, o continuare, fiindcă cine a cunoscut-o pe Iulia nu mai poate trăi fără (măcar să știe de) ea.
Fotografii din arhiva artistei
Alice Năstase Buciuta: Cum îți amintești de anii copilăriei, de relația cu familia ta și cu locurile în care te-ai născut?
Iulia Gorneanu: În Viștea de Sus m-am născut, un sat între Făgăraș și Sibiu, un loc din care muntele se vede în întreaga lui splendoare, cu o perspectivă absolut fabuloasă asupra crestelor munților Făgăraș. Deci într-un peisaj uluitor, într-o comunitate păzită de hotarul unui sat. Privilegiată, aș putea spune, și-i mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că bunicul meu, Tata Augustin, era învățătorul satului, directorul școlii, învățase foarte multă lume să scrie și să socotească, și a continuat să facă asta până a ieșit la pensie, după care a cântat la biserică, a fost cantor. Pe el l-am pierdut acum doi ani. Așadar am crescut într-o familie de intelectuali de țară. Bunica mea, Elena, venea dintr-o familie de preoți, dar totodată dintr-o familie de țărani plugari. Deci am moștenit și vâna asta țărănească, autentică, probabil am păstrat și din spiritul străbunicului meu, Tetea Gheorghe. Pe el nu l-am cunoscut, doar pe străbunica mea, el s-a prăpădit imediat după ce s-a instalat CAP-ul, când și-a pierdut pământul și vitele, a fost o mare-mare durere pentru el. Am moștenit cumva iubirea pentru pământ, legătura profundă cu locul și, totodată, deschiderea către carte.
Iar părinții tăi cu ce se ocupau?
Iulia Gorneanu: Părinții mei s-au cunoscut și s-au căsătorit în facultate. Mama a terminat facultatea de Limbi și Literaturi Străine, ca și mine, a stat în Căminul 6 Martie, cămin în care am stat și eu, am avut profesori comuni de literatură română… S-au căsătorit când erau în anul IV. Tatăl meu a terminat Politehnica și au fost repartizați împreună în Câmpina, în Regat. Venind pe lume printre examene, în vremea studenției lor, am fost crescută de bunici. Mama a locuit în Viștea doar în perioada în care tata era în armată, a predat acolo aproape un an, iar eu am rămas în continuare în sat până în clasa întâi, deci, practic, m-am format în Viștea de Sus. Pe ei îi vedeam doar în vacanță și la marile sărbători. După care m-au adus forțat la școală în clasa întâi, deși mi-aș fi dorit să rămân în continuare în Viștea, pentru mine a fost o traumă majoră ruptura de sat. Însă bunicul meu a insistat să învăț la oraș, cu atât mai mult cu cât mi-ar fi fost învățător și spunea că nu e bine, avusese experiența asta cu mama. Așa că m-au mutat forțat în Câmpina, unde am fost un fel de Heidi, eram fericită doar când auzeam trenul și mă tot gândeam cum să fac să fug și să mă întorc în sat…
Deși Câmpina e totuși un oraș aproape de natură, într-o zonă frumoasă, nu e chiar Bucureștiul…
Iulia Gorneanu: Și, totuși, eram profund nefericită. S-a mai atenuat din dor când părinții mi-au găsit o doică ardeleancă… Vorbeam în graiul meu, ne înțelegeam și, atunci, s-a mai estompat ușor-ușor din dor. Însă absolut toate vacanțele, până am terminat facultatea, mi le-am petrecut în sat, deci nu mă interesa niciun fel de străinătate, mare, stăteam la Viștea în vacanțe și toată lumea se minuna că nu mă plictisesc. Acolo, eu nu mă plictisesc niciodată.
De ce nu te plictiseai atunci, copilă fiind, și de ce nu te plictisești acum când ai cunoscut oricum lumea întreagă? Ce este acolo?
Iulia Gorneanu: În ultimii ani, din păcate pentru mine, am petrecut din ce în ce mai puțin timp în Viștea. Nu mă plictiseam pentru că, în primul rând, aveam o tumultuoasă viață interioară, imaginație, cred că sunt puțin interiorizată. Visam foarte mult, citeam în grădină. Bunicii mă protejau, nu-mi dădeau treburi complicate sau grele de făcut, dimpotrivă. Nu mă plictiseam ca stare, aparțineam locului, eram fericită, mă minunam de câte ori apărea o floare nouă, de câte ori se schimba un anotimp. Eram extrem de legată de comunitate, de vecini, de rudele de acolo. Viștea e locul unde mă simt cel mai bine, unde mă regăsesc și-mi liniștesc sufletul.
Nu am năzuit niciodată să achiziționez un costum întreg dintr-o zonă, sau să îl compun, sau să mă gândesc că l-aș putea revinde și să fac o afacere din asta. Eu colecționez piese, le expun și le port, nu fac negustorie cu ele.
Unde ai mers la liceu?
Iulia Gorneanu: După școala generală făcută în Câmpina, am făcut absolut tot posibilul să scap de matematică, și singura opțiune era clasa de filologie din Liceul Pedagogic Ploiești, așa că am tras tare și am intrat acolo. Între timp rămăsesem doar cu mama, tata se îndrăgostise și ne părăsise. Asta a însemnat un liceu cu internat în aceeași curte, practic un fel de prizonierat din care ieșeam doar o dată pe săptămână, cu bilet de voie, și în weekend tot așa, cu bilet de voie, primeam dreptul să merg acasă. Dar așteptam vacanțele în care, evident, mergeam în Viștea, nicidecum în Câmpina.
Și apoi ai intrat din prima la facultate?
Iulia Gorneanu: Da, am avut noroc, am intrat la facultatea pe care și mama mea a făcut-o. Am intrat din prima, fără meditații, am avut un profesor de română excepțional la Ploiești, domnul Ieronim Tătaru. După facultate am rămas în București, unde am avut mai multe opțiuni de job. Am lucrat în mediul academic în primii ani, am predat spaniolă la Spiru Haret și la ASE, însă îmi era foarte greu să mă întrețin cu salariul de profesor de atunci, așa că am optat în final pentru Ambasada Ecuador, unde programul mi-a permis să combin cumva lucrurile, așa că am păstrat și orele. După ce s-a închis Misiunea Diplomatică a Ecuadorului am plecat la Ambasada Peru, unde programul era complicat și volumul de muncă, mare. Acolo am coordonat și secția culturală, așa au început primele expoziții de artă, arheologie, festivaluri de film.
Atunci ai început? De când a început pasiunea ta către artă, către zona curatorială?
Iulia Gorneanu: Pasiunea pentru artă a început din facultate. Paralel cu cursurile urmate la Universitate am urmat și Istoria și teoria artei, deci mergeam ca audient, aveam câțiva profesori favoriți pe care-i urmăream la mai multe facultăți, pe unde aveau cursuri. Aveam un orar paralel pe care-l urmam cu sfințenie. Mi se părea mult mai relevant și mai important pentru mine, decât cel academic propus în acea perioadă. Pasiunea pentru artă a fost din școala generală cumva, dacă stau bine să mă gândesc, de când am descoperit în biblioteca de acasă Istoria ilustrată a picturii cu 1000 de reproduceri. O știam pe dinafară, filă cu filă, mă fascina. În facultate s-a consolidat, iar profesorul meu de literatură comparată, Cornel Mihai Ionescu, a avut un rol decisiv. Dincolo de bibliotecă, urmăream tot ce înseamnă expoziții, atunci am cunoscut mulți artiști vizuali, eram cumva în mediul ăsta, așa că la Ambasada Peru mi-a fost destul de simplu. Și la Ambasada Ecuador am organizat expoziții, însă pe segmentul de artă tradițională. La Peru însă am avut o expoziție extrem de interesantă cu piese de ceramică precolumbiană dintr-o colecție privată, pe care am itinerat-o la cele mai importante muzee de istorie din România. Atunci am descoperit uluitoarele asemănări cu ceramica de Cucuteni. Tot atunci am descoperit costumul tradițional din diverse regiuni peruane, am sesizat asemănări între semnele și simbolurile de pe aceste costume sud-americane și cele pe care le văzusem pe costumele noastre. Am găsit o cromatică asemănătoare în zona Cusco cu cea din satul meu, chit că se spune că Țara Făgărașului, Sibiul ar fi dominate de alb-negru în costum. Lucrurile nu stau chiar așa. În Viștea exista un costum bătrânesc de sărbătoare extrem de colorat, iar Drăgușul, care se află doar la 3-4 Km de Viștea de Sus, este o explozie de culoare! Fucsia, verde, albastru-violet, costumul drăgușenilor a fost și este cercetat, continuă să fie un mister din punct de vedere al arhitecturii și al cromaticii. Țesăturile sunt similare celor masai.
Cum te îmbrăcai în anii aceia? Aveai în garderoba ta piese vestimentare deosebite?
Iulia Gorneanu: Sigur că da, am plecat în București cu trei ii, prin anii ’90, pe care le purtam și mă simțeam aproape de tot neamul meu, îmi dădeau putere, atrăgeau atenția, pentru că eram singura studentă în ie, dar mie mi se părea ceva firesc. Una dintre ele mi-a adus prietenia doamnei Silvia Vâscan, profesoara mea de literatură spaniolă. Îmi amintesc și acum că îmi dăruia covrigi și biscuiți, mă iubea. Dar chiar și așa era să mă lase repetentă pentru că nu citisem unul dintre romanele din bibliografie. Nota patru și câteva bomboane să nu mai plâng. Toată grupa am fost în situația asta. Aveam puține haine, dar speciale. Îmi amintesc că purtam, când îmi propuneam să fiu elegantă, gulerașe interbelice din dantelă. Aveam două. Când am început să lucrez, da, am avut probleme. Nu puteam să mă îmbrac „normal”, nu eram eu, nu mă puteam concentra, mă simțeam ciudat cu taior și fustă clasică. La Ambasada Peru mi s-a îngăduit să îmi duc „o uniformă” la birou și să lucrez îmbrăcată cum vreau. Dar vorbim despre un ambasador luminat, prieten cu Mario Vargas Llosa, colecționar de antichități și mare iubitor de literatură și film.
Spui că-ți dădeau protecție iile. Crezi cu adevărat în asta, în faptul că în cusătura aceea este o vrajă de protecție?
Iulia Gorneanu: Cu siguranță, da. Vorbim de cele vechi, nu cele făcute doar pentru a fi comercializate. În primul rând materialele țesute în casă, fibra în sine era și este terapeutică. În al doilea rând, tot gândul femeii, toată energia și rugăciunea, toată speranța că va ieși un lucru minunat din mâinile și din imaginația ei potențează veșmântul cu calități de neimaginat pentru noi, cei care doar îl admirăm și purtăm. Pe de altă parte, sunt acele semne-simbol ce funcționează precum cuvântul rostit în colinde sau incantații, care își activează prin repetare dimensiunea magică. Tot așa, apariția în mod repetitiv a unui simbol de protecție pe un veșmânt creează o energie care sigur te apără. Sunt înlănțuiri de semne-simbol solare, apotropaice, pe toate cămășile țărănești vechi. Pe mine m-au protejat. Port ie de mică, primele mele fotografii sunt în costum țărănesc.
Mă raportez în fiecare secundă la Dumnezeu, dar nu o fac cerând răspunsuri, ci o fac închinându-mă. De obicei îi mulțumesc și atât. Sunt sigură că mă vede și că ne vede pe toți.
Ai fost dintotdeauna, te-au considerat cei din jur o fată frumoasă, specială, ți-au deschis uși frumusețea ta, ochii tăi deosebiți?
Iulia Gorneanu: Nu cred, în permanență am fost complexată, nu m-am considerat niciodată frumoasă, dimpotrivă, frumusețea mea este total atipică. Fața mea este plină de imperfecțiuni, corpul nu mai vorbesc. Nu am fost niciodată prototipul femeii superbe, înaltă, cu picioare lungi, cu o piele extraordinară. Am avut însă dintotdeauna un anumit fel de expresivitate, un acel ceva ce vine din alte vremuri, despre acest lucru mi s-a mai vorbit. Atât.
Mie îmi pari foarte-foarte frumoasă, cu totul și cu totul specială.
Iulia Gorneanu: Par așa unei anumite categorii de oameni care au o sensibilitate pentru genul ăsta de feminitate pe care, probabil, o reprezint. Nu am fost niciodată o femeie care a întors capete pe stradă. În schimb, sunt conștientă, mai ales în ultimul timp, pentru că mi s-a tot spus, că în momentul în care intru într-o încăpere, oamenii mă văd chiar dacă sunt micuță, sunt minionă. Și nu mă uită.
Și așa a fost dintotdeauna, așa era și când erai foarte tânără și nu erai cunoscută?
Iulia Gorneanu: Nu am realizat, probabil da, dar n-am pus valoare pe asta niciodată. În schimb, știam că atunci când cred într-un lucru, când cred într-un artist, când cred într-o operă de artă sau într-un proiect, în momentul în care îl prezentam, reușeam să transmit acea energie care făcea ca lucrurile să se întâmple. Și eram extrem de convingătoare, pentru că entuziasmul meu era molipsitor. De asta-mi dădeam seama.
Cum a merg viața ta personală în paralel, cum a fost întâlnirea ta cu dragostea?
Iulia Gorneanu: Prin Viștea m-am mai emoționat uitându-mă în biserică după câte un băiat sau când mă colinda Ceata de Feciori… Dar prima dată când m-am îndrăgostit a fost în perioada liceului și a fost de un pictor. În facultate au fost câteva episoade, o iubire platonică cu un coleg care deja publica în acea perioadă. La mine iubirea cu admirația s-au amestecat foarte puternic și se amestecă în continuare, le delimitez extrem de greu. Fascinația e cea care contează, admirația, în primul rând…
Ce amprente a lăsat în tine această deschidere către dragoste, către admirație, cum te-a format pe tine ca femeie?
Iulia Gorneanu: Probabil eram ușor atipică. Eram foarte mică și mama îmi citea povești. Și eu am întrebat-o: uite, dacă pe tine te-ar cere în căsătorie Făt-Frumos, care e așa minunat cum apare în poveste – i-am spus eu în limbajul meu de copil – și scriitorul, cel care a scris povestea asta așa de frumoasă, tu ce ai face? Mama a zis: păi m-aș mărita cu Făt-Frumos, ea gândindu-se să fie răspunsul conform așteptărilor mele… Iar eu am contrazis-o, am zis: nu, nu, eu m-aș mărita cu cel care a scris povestea! Sigur că fiecare relație a mea m-a împlinit spiritual. N-au fost deloc multe, dar au fost decisive în formarea mea ca sensibilitate estetică. Odată cu iubirile mele am descoperit practic domenii de creații diferite, le-am aprofundat. Iar povestea mea cu Grigore și tot ce s-a întâmplat, toată relația mea cu el, care până la urmă a fost cea mai consistentă ca timp petrecut împreună, ținând cont că au fost 15 ani, mi-a redeschis poarta României profunde, a copilăriei.
Vorbești despre relația ta de iubire cu Grigore Leșe, datorită căreia ți-ai schimbat viața…
Iulia Gorneanu: Da, atunci am renunțat la mediul diplomatic, la cariera mea, și am plecat ca voluntar în echipa emisiunii de etno-antropologie La porțile ceriului, proiect pe care îl gândisem împreună. Grigore locuia la mine de vreo doi ani. După primele filmări am realizat că dacă țineam să rămân în mediul în care lucram, riscam ca în următorii 10 ani să nu mai pot vedea pe teren ceva asemănător… Pentru că mi-am dat seama atunci cât de repede se pierde identitatea satului românesc.
Cum v-ați cunoscut, tu și Grigore Leșe? Vrei să îmi povestești, mai vorbești despre asta, mai vorbiți amândoi?
Iulia Gorneanu: De ce nu? Chiar a lansat și Grigore o carte nouă, în care scrie foarte frumos despre mine și despre tot ce am însemnat în viața lui. Lucram la Ambasada Ecuador și a venit ambasadorul cu niște invitații din partea Ministerului Culturii să mergem la Teatrul Odeon unde se decernau niște premii marilor păstrători ai folclorului. Eu când am auzit, am zis „vai de mine, muzică populară, nu suport, nu îmi place, nu merg!”… Dar ambasadorul a insistat, și atunci am invitat o prietenă și am mers împreună cu ea. E drept că mă gândeam ce o să fac eu acolo două ore, dar, la un moment dat, am auzit o voce care părea din altă lume, un fel de glasul pământului, al naturii, nu mai auzisem niciodată așa ceva. Și l-am văzut pe Grigore pe scenă, cântând fără orchestră. Nu mi-a venit să cred, am avut un șoc emoțional, estetic, cum s-o numi el. Mi-am dat seama că n-am fost chiar singura impresionată, ambasadorul Columbiei a fugit după el în culise când a terminat recitalul. Am vrut să fac același lucru în momentul în care s-a terminat concertul, dar Livia, prietena cu care eram, nu m-a lăsat și a zis: haide, vin cu tine, îți cumperi un CD și te liniștești.
Și am început să caut înregistrări, însă nimeni nu auzise de el, nici la magazinul Muzica, nicăieri, iar eu eram din ce în ce mai disperată… Și până la urmă am fost la Muzeul Țăranului Român și am aflat că nu vrea să înregistreze, dar că ar exista totuși un material imprimat în Elveția. În tot cazul, ideea era că dacă vreau să îl ascult cântând, nu am decât să plec la Cluj sau Lăpuș. M-am supărat pe Livia îngrozitor că nu m-a lăsat să vorbesc atunci cu el…
După vreun an sau doi, consulul a venit cu bilete la Sala Radio (sala mică) pentru un concert de folclor, am zis că nu mă interesează, că nu-mi place decât Maria Tănase care e moartă și Grigore Leșe, care cu siguranță nu e cel invitat. A doua zi, a venit consulul și mi-a spus: ce concert ai pierdut, a cântat un bărbat care părea că vine din munții noștri, din Anzi, îl cheamă Lese. Când am auzit, am început să plâng… Atunci consulul a sunat la Radio și, prin Ambasadă, a primit înregistrarea concertului. Așa am avut primul CD cu el. După câțiva ani, ne-am cunoscut într-un context suprarealist. Grigore a făcut rost de numărul meu de telefon, m-a sunat, m-a tot sunat… până s-a mutat la București la mine.
Deci nu sunteți certați, supărați, în dușmănie…
Iulia Gorneanu: Eu țin la Grigore, nu sunt supărată pe el. Nu îmi pare rău pentru cei 15 ani, pentru că am avut clipe de emoție și fericire… Am fost fericită la concerte, când mergeam pe teren, când făceam reportajele cu toți oamenii pe care i-am descoperit împreună, la sărbătorile din calendarele vechi pe care încerc să le aduc acum în actualitate, „traducând” texte populare sau de specialitate într-un limbaj mai puțin academic, pe care să-l înțeleagă toată lumea.
Te referi la calendarul pe care îl postezi pe rețelele de socializare? La sărbătorile despre care scrii?
Iulia Gorneanu: Da. La sărbătorile din calendarele populare, despre care s-au scris biblioteci; în unele enclave sunt încă active. Comunitățile montate, mediul pastoral sunt cele mai conservatoare din punctul ăsta de vedere. Meritul meu de Șeherezadă urbană a fost că am prezentat aceste lucruri într-un limbaj firesc, într-un limbaj contemporan, accesibil, astfel încât oamenii au făcut un fel de dependență de textele mele, iar în momentul în care postez o pagină de calendar popular am zeci de mii de vizualizări și, uneori, sute de share-uri. E clar, concluzia e că oamenii au nevoie să se reconecteze cu propria identitate, cu trecutul lor – individual sau colectiv; oamenii au nevoie să se întoarcă la rădăcini, la sursă, să-și poată lua energie pentru a privi în viitor, au nevoie de poveste și taină, au nevoie de povești și acum.
Revenind la povestea voastră… De ce v-ați despărțit?
Iulia Gorneanu: Ne-am despărțit pentru că s-a îndrăgostit de altcineva și pentru că, oricum, în ultimii ani relația însemna doar colaborare profesională. Eu am greșit, pentru că nu am separat lucrurile. Aveam o infinită grijă de el și de imaginea lui, dar, practic, locuiam împreună doar pentru că proiectele erau comune, iar eu aveam impresia că singur nu se poate descurca. S-a mutat de la mine în primăvara anului cu transplantul. Eu m-am mutat, culmea, la Baia Mare, făceam parte din echipa care pregătea candidatura acestui oraș finalist pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii. Așadar Grigore rămânea în București, iar eu plecam în zona din care venise el. Am pierdut titlul, a câștigat Timișoara. Tristețe mare și… febră. Din fericire, pragul peste care am trecut la scurt timp m-a poziționat în centrul universului meu. Eu niciodată nu fusesem acolo, am început să mă văd și să-mi acord importanță doar după operație.
Știu că ai trecut episodul acesta foarte grav de sănătate, care te-a condus la un transplant de ficat. Totuși cum ai ajuns până acolo? Cum s-a întâmplat?
Iulia Gorneanu: În câteva zile urma să plec spre Paris pentru o expoziție dedicată Reginei Maria. Aveam febră, mă durea gâtul foarte tare și trebuia să rezolv cumva situația. Nu fusesem niciodată în spital, nu mergeam la medici, aveam o sănătate bună. Am fost la farmacie și am luat diverse pliculețe, ce am văzut prin reclame. Și le-am luat de-a valma, citind pe diagonală prospectul, neținând cont că toate conțineau, de fapt, paracetamol. Febra nu îmi trecea, eram din ce în ce mai amețită și din ce în ce mai rău, așa că măream doza pastilelor. Am plecat cu toate exponatele, împreună cu Izabela Barbu, dar am oprit totuși la o clinică privată din Sibiu, să văd dacă pot să-mi continui drumul în condițiile astea. Primul popas pentru somn era în Budapesta, urma apoi Germania, unde trebuia să vizităm o sală, pentru că de la Paris expoziția pleca la Frankfurt. Medicul din Sibiu mi-a spus că pot călători și mi-a dat antibiotice pentru amigdalită, pentru că din cauza asta făceam febră.
Când am ajuns în Germania, aveam deja ochii galbeni, eram în plină criză hepatică fulminantă. Organizatoarea evenimentului, Maria Kando, cea care ne-a întâmpinat, s-a dovedit a fi și salvatoarea mea. Făcând voluntariat pentru Crucea Roșie, și-a dat seama imediat că sunt într-o situație gravă, m-a dus la medicul ei de familie, și de acolo cred că am intrat în comă, pentru că nu mai am amintiri. Am înțeles că am fost transportată la spitalul din Frankfurt, unde s-a solicitat transferul cu avionul la Clinica din Heidelberg, una dintre ele mai renumite din lume. Și asta a fost, a urmat un transplant hepatic, singura șansă de supraviețuire. N-a mai putut fi vorba despre o listă de așteptare, pentru că eram, teoretic, aproape moartă; prin Eurotransplant, mi-au găsit un ficat compatibil în Olanda, într-un timp record. Deci am fost tratată ca un caz de urgență, în condițiile în care nu aveam asigurare, CI, nimic, pentru că-mi fusese furat portofelul în București înainte să plec, aveam un pașaport și un înger salvator, Maria Kando, care le-a explicat medicilor că am ajuns în Germania pentru o expoziție și că sunt în situația asta, iar ei s-au organizat în asemenea măsură, încât cu ajutorul lui Dumnezeu și a rugăciunilor colective din țară, acum putem vorbi și bea cafeaua împreună. Profesionalismul desăvârșit, soluționarea problemelor extreme în timp record, umanitatea personalului medical, dotările și tehnologia de ultimă generație m-au salvat. Acasă, nu aveam nicio șansă. Mi-a confirmat asta la întoarcerea în țară ministrul sănătății de atunci.
E o metaforă asta cu rugăciunile colective din țară, sau chiar oamenii când au aflat s-au organizat și s-au rugat?
Iulia Gorneanu: S-a întâmplat lucrul ăsta în momentul în care s-a aflat că sunt în comă, iar șansele de supraviețuire sunt minime. S-au format grupuri în mediul on-line, s-au făcut rugăciuni colective, în Viștea de Sus s-a adunat tot satul și au făcut rugăciune colectivă. S-au organizat prietenele mele și au mers la biserică în București, Julieta din Baia Mare a fost la biserici și mânăstiri, s-a organizat într-un mod absolut impresionant comunitatea care mă urmărea pe Facebook, comunitatea asta ușor matriarhală… „Domnițe cu Altițe” au făcut un jurnal în care mi-au scris rugăciuni și mesaje, cu speranța că mi-l vor da când mă întorc. Practic s-au rugat pentru mine la o anumită oră, în anumite zile, m-au susținut prin rugăciune foarte mult. Iar asta m-a salvat. În timpul comei a ajuns mama, apoi Grigore, un preot din Maramureș… Tuturor li s-a permis să rămână lângă mine la terapie intensivă.
Cât de frumos!
Iulia Gorneanu: Fericirea mea a fost atât de mare în spital… și recunoștința! Pare paradoxal, dar a fost prima dată când m-am simțit eu cea îngrijită. Eram așa de fericită, în fiecare dimineață mă trezeam zâmbind. De atunci, mai bine de două luni, Maria Kando a fost cu mine. Și-a luat concediu și făcea naveta Frankfurt – Heidelberg. Nu eram rude, prietene, mă știa de pe FB. Veneau oameni minunați la mine, veneau în fiecare zi. Maria, Elena Hartschuh, părintele Tritz, tânărul medic Mihai Ancău, care mă descoperise întâmplător. O așteptam pe Elisabeth Ochsenfeld ca pe vernisajul vernisajurilor. Este artist vizual, o poezie de femeie… Când apărea ea, dispărea clinica, salonul devenea bibliotecă, patul de spital îmi servea porția de artă și styling. Elisabeth îmi dădea prăjitură cu lingurița, cappuccino cu paiul, îmi aducea cărți și îmi povestea despre cum vom face expoziții împreună. Maria îmi aranja unghiile și părul, povesteam despre iubiri grele, încă nu aveam curajul să mă uit în oglindă… Eram vizitată, îngrijită, mângâiată și foarte iubită, chiar dacă nu mă puteam mișca. Medicii și personalul clinicii nu m-au lăsat nicio clipă să mă simt abandonată. A fost, probabil, și un triumf al clinicii faptul că m-au salvat, dar cred că le eram și dragă, le-am povestit despre ii, Regina Maria și despre România, așa cum o simțeam eu. A fost o surpriză uriașă pentru mine când m-au anunțat că mi-au găsit sponsor (Siemens), ca să pot face recuperarea acolo, în Germania. M-au trimis la o clinică de recuperare din Pădurea Neagră, unde mai mult de jumătate din personal erau români, mulți din zona Sibiu-Făgăraș, deci au avut grijă să mă trimită într-un loc în care să mă simt ca acasă. M-am întors la București în decembrie, pe picioarele mele.
Ce a însemnat pentru tine atingerea asta cu lumea de dincolo? Se spune că de obicei ne aduce ceva în plus la simțurile noastre, că ne deschide cumva spre spiritualitate. Te-ai întors alta de acolo?
Iulia Gorneanu: Mama spera să mă întorc alta, să am grijă de mine, să nu mai pierd nopțile muncind sau aiurea… (râde) Am simțit prezența îngerului păzitor aproape fizic. Iar primele flash-uri cu plecarea nu au fost imediat după ce mi-am revenit, au fost mult mai târziu, cam la un an și jumătate, cam la doi ani am avut un vis…
Deci ai primit și tu acest mesaj de dincolo.
Iulia Gorneanu: Sigur că da. Și „dincolo” nu este nimic înspăimântător. Poate doar clipa aceea a trecerii, fiindcă există o clipă în care te simți profund singur, deci clipa de profundă singurătate, zvâcnirea spre înalt, în care ești, așa, ca un atom care pur și simplu țâșnește spre cer. Dar vorbesc doar de o secundă. După care e bine. Deci nu e nimic înspăimântător.
Cum te-ai întors apoi în activitatea profesională?
Iulia Gorneanu: A fost un an greu de recuperare, cel mai dificil. Trebuia să lucrez. Tratamentul presupunea și vizite frecvente la Heidelberg. Din fericire, plecasem lăsând niște lucruri făcute bine, ăsta a fost norocul meu. În afară de proiectul Baia Mare, avusesem o expoziție relevantă în 2016 la Muzeul Național Cotroceni, urmată de o docu-dramă pentru TVR, ambele dedicate Reginei Maria a României. Iar după transplant, în primăvara lui 2017, deja pregăteam noi expoziții. Așa cum puteam, am făcut artă. Am curatoriat expoziția Panteonul Românesc a lui Paul Hitter, cu personaje despre care tot scriam. Și o expoziție de care sunt foarte mândră, Măiastra, port și transport, despre suveică, la Galeria Galateca. Am mai curatoriat expoziția A’Topia a artistului vizual Ciprian Istrate, o expoziție de textile Costumele lumii, la Festivalul Ambasadelor, am avut evenimente pe partea de modă împreună cu Alin Gălățescu. A, și o expoziție la Parlamentul European, Ia, zestrea de acasă, un concept foarte frumos. Eu nu m-am putut deplasa, m-a reprezentat prietena mea Andreea Ciortea, fondatoarea Ia Sibiu, cea care mă și însoțește în Germania, când merg să-mi fac analizele. Au urmat vreo 12 expoziții în anul Centenar, câteva dedicate Reginei Maria: Un veac de feminitate, 100 de ani de modă, Războiul dincolo de front, Ia, zbor Centenar, Descoperind istoria. Femeile Marelui Război, 10 hori și 10 hore. Ultima a fost cu adevărat specială, am expus 100 de ii pe 10 structuri circulare; mimau 10 femei prinse în 10 hore, iar fiecare cerc genera o doină. Expozițiile au fost în muzee și în galerii foarte bine cotate.
Și partea de studiu doctoral cum a venit?
Iulia Gorneanu: Tot 2018 a fost anul în care am făcut pasul. Am fost admisă la Școala Doctorală a Universității București, Facultatea de Litere, subdomeniul etnologie, antropologie, folclor. Decizia mea a venit după ce am publicat un studiu în Revista Bibliotecii Academiei Române și am început să primesc invitații la conferințe, mi se părea ciudat să nu am doctoratul. Anul acesta mă străduiesc să-l termin. 2018 a fost pentru mine un an de renaștere profesională. În 2019 am primit trofeul Femeia Anului, pentru proiectele și campaniile identitare din anul precedent, în special pentru cele cu referitoare la Regina Maria a României. Și am început colaborarea cu Muzeul Orașului Oradea, unde am curatoriat și am organizat mai multe expoziții. Este un oraș fabulos, renăscut ca și mine după o agonie, un loc în care mă regăsesc și în care merg frecvent. Între timp s-a deschis Muzeul Art Nouveau, unde am dus o parte din colecția mea.
Care este legătura dintre folclorul românesc și Art Nouveau?
Iulia Gorneanu: Liantul este Regina Maria. Descoperind-o pe ea, descoperindu-mi modelul, tot ce am colecționat am colecționat cumva cu gândul la ea. Am în momentul ăsta o colecție eclectică de obiect etnografic vechi, românesc și străin, dar și accesorii și vestimentație din perioada în care ea a trăit.
Ce înseamnă „descoperindu-mi modelul”?
Iulia Gorneanu: Trebuie să avem repere în viață, nu? A fost și este modelul meu, o femeie complexă, vizionară, un diplomat și un patriot desăvârșit. După cum știm, Regina Maria a scris literatură pentru copii, proză, poezie, memorialistică, articole de ziar, a pictat, a decorat interioare și grădini, a cochetat cu designul, a fost membru corespondent al Académie des Beaux-Arts din Paris. Nu a ținut cont de norme, a creat o estetică personală, un stil vestimentar, a avut curaj și încredere în gustul și simțul ei. A fost mamă, dar nu doar pentru copiii săi, a fost Regina Mama, Mama Răniților, a fost pe front, a luptat cu bolile în spitale de campanie, a încurajat și îngrijit răniți, a făcut acte de caritate, a creat rețele de spitale, orfelinate, servicii de ambulanță. A contribuit fundamental la înfăptuirea Marii Uniri și la recunoașterea ei. Auzisem despre Regina Maria de mică, însă am avut acces la cărțile ei, la fotografii, abia după anii 90. Am descoperit-o în etape și o descopăr în continuare. M-a inspirat dintotdeauna și continuă să mă inspire.
Ți-ai luat-o ca reper și când ai început, practic, să poți ținutele tale influențate de stilul ei, cu marama aceea legată într-un stil pe care cred că ea l-a descoperit?
Iulia Gorneanu: Ea își prindea altfel marama, într-un fel unic, numai al ei, ușor oriental. Eu port marama și tulpanele în stilul anilor ’20. Prima dată am purtat pălării contemporane. În București fiind foarte cald, am început să port pălării de soare, îmi stătea și foarte bine cu ele. Dar am descoperit o pălăriuță veche, anii ’40, cu floricele roz prăfuit și voaletă albastră, într-un magazin de antichități de pe Lipscani. Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de fragilitatea și delicatețea ei, am început să caut pălării vechi, să le adun de prin târguri, expoziții, licitații… așa mi-am format colecția. De fapt, colecția este și garderoba mea.
Cum te-ai descurcat cu banii ca să-ți cumperi toate lucrurile acestea, ce sacrificii ai făcut?
Iulia Gorneanu: Nu am investit niciodată bani în branduri renumite. Hainele mele combină elemente de design românesc cu piese de colecție, etnografice sau urbane. Când am început să le achiziționez nu aveau mare valoare, majoritatea erau extrem de ieftine, nu erau prețuite pentru că nu erau la modă, își găseau greu cumpărători, deci mi-a fost simplu. Țin minte că atunci când am purtat prima oară maramă, o piesă foarte lungă și somptuoasă de secol XIX, a fost la un eveniment public la Ateneul Român. Am ales o poșetă de colecție discretă, să nu concureze marama. Rochia nu mai conta, era simplă, neagră. Cred că am fost cea mai frumoasă atunci, oricum, cea mai fotografiată și admirată am fost. S-a întâmplat datorită maramei.
Cu iile, probabil știi, am făcut prima expoziție în care am poziționat ia ca obiect de artă, generator de conversație identitară, într-o galerie de artă și design. Asta se întâmpla în 2013. Practic am fost primul curator care a expus ia într-o instalație de artă contemporană. Pe atunci majoritatea iilor din șifonier erau din zona mea, așa că am colaborat cu Muzeul Țăranului Român, Muzeul Interetnic Valea Hârtibaciulu (instituție privată) și cu poetul Mircea Dinescu, și el colecționar de textile țărănești. Am făcut o treabă bună, inspirațională, aș zice, pentru că așa au descoperit doamnele, la Galeria Galateca din centrul Bucureștiului, frumusețea, însemnătatea și puterea de seducție a unui obiect vechi, autentic, cusut manual în anumite condiții, de multe ori rituale. Galateca, fiind un spațiu foarte versatil, a permis afișarea iilor în zbor și a textelor curatoriale sub ele; am avut ajutoare de la MȚR și un scenograf foarte bun al galeriei. Instalația a inclus și un colaj de fotografii cu Regina Elizabeta, Regina Maria și Principesele, țărănci superbe și doamne de la oraș purtând ii. Prin demersul expozițional am atras atenția că semnele-simbol cusute nu sunt doar decorative, ci înseamnă ceva, transmit informații, funcționează ca un fel de pre-alfabet. Și am încercat – atât cât mi-a permis bibliografia și, mai ales, bazându-mă pe studiile antropologului Cristian Istrătescu Târgoviște- să decriptez câteva dintre semnele prezente pe iile expuse. Povestea nespusă a iei s-a numit expoziția și s-a bucurat de un flux continuu de public, așa că rămas pe simeze trei luni.
În următorul an, 2014, am gândit o expoziție în care să aduc în prim plan ia vie, ia purtată, moștenită, salvată, asumată, cu pete de patină, cu paiete lipsă, cu mărgeluțe căzute. Ia-poartă spre viitor, ia-conectare cu trecutul. Colajul, de data asta, a adus împreună fotografii etnografice din toată lumea, vestimentație, tatuaje și desene tribale unite prin semnele-simbol care apăreau pe iile expuse. IA – poartă spre infinit s-a numit proiectul. Și am expus 12 ii pe 12 socluri, ca și cum ar fi fost 12 sculpturi textile. Fiecare ie aparținea unei femei; pe soclurile albe era scrisă povestea iei respective. Erau femei celebre, precum Angela Foster, soția marelui dirijor Lawrence Foster, care s-a căsătorit în ie românească. Una dintre ii a fost a lelei Teodora, bătrâna horitoare din Agrieș, cea care în 2018 urma să fie descoperită de Radu Afrim și distribuită în spectacolul “Pădurea spânzuraților”. Au fost expuse și ii salvate, ca cea a artistei vizuale Magda Pelmuș, o frumusețe oltenească găsită la ghena de gunoi. Și ce-a fost impresionant, cel de-al doisprezecelea soclu era negru, iar pe acel soclu se afișa în fiecare zi o altă ie, cu o altă poveste. În fiecare zi veneau femei la galerie cu istorii incredibile. Am expus o ie de mireasă, cusută de mama unei fete în perioada interbelică, însă fata a ales să se călugărească. Dar a păstrat și a dăruit mai departe ia. Hotărâsem atunci să păstrăm conceptul cald până la următoarea sărbătoare a Sânzienelor, ca femeile să știe că în galerie există și continuă povestea peste an. Ar fi fost un proiect notabil de valorificare a textilelor tradiționale, o poveste de regăsire, de celebrare și de aducere aminte care putea dura infinit…
Sunt aici pentru ca prin experiențele mele să pot ajuta oamenii să se conecteze cu propria lor identitate, să descopere legendele și miturile noastre fundamentale, cosmogonia încifrată în costumul țărănesc, viața trăită intens după un prag major.
Anul acesta de Sânziene organizezi ceva?
Iulia Gorneanu: Îmi doresc foarte mult și sper să reușesc. Anul trecut am făcut o expoziție la Biblioteca Națională. Dar totul se blochează când vine vorba de bani. Eu îmi doresc foarte mult să fac o instalație de artă contemporană pornind de la Cămașa Ciumei sau Ia Ciumei, concept care ar putea fi interesant mai ales acum, în pandemie.
Ce înseamnă asta?
Iulia Gorneanu: Țăranul român avea multe metode de apărare, prevenție și vindecare de natură magică. În momentul în care o molimă se apropia de o localitate – și aici nu vorbesc neapărat de ciumă, pentru că s-a continuat povestea cu Ia Ciumei până de curând, prin anii ’80, când a fost o gripă porcină. Este vorba despre o cămașă țesută și cusută în mod ritual, obligatoriu într-o singură noapte, doar de femei „iertate”, care nu mai erau fertile, sau de fete-fetițe micuțe, înainte de fertilitate. Practic, în noaptea aia se făcea tot, se țesea pânza, se cosea, se asambla ia, iar în zorii zilei se îmbrăca cu ea o păpușă din paie și se punea la intrarea din sat, se agăța într-un copac sau se punea pe troița de hotar, în funcție de zonă. Practica a fost atestată în toată țara. Însă ceea ce aș vrea să fac este puțin diferit, pornind de la același obicei, consemnat și documentat insular, în câteva comunități din Oltenia. Acele comunități, tot așa, respectând foarte multe cutume, construiau o ie supradimensionată prin care trecea, ca printr-un tunel, fiecare membru al comunității, ca să fie protejat de boală. Eu tunelul acesta vreau să-l fac! Cu poveste cu tot, cu ecrane, proiecții, cu muzică special concepută de Peter Gate, artist cu expertiză în antropologia sunetului. Din păcate, aceste ii nu mai există nicăieri, fiindcă ele fie se ardeau, fie se îngropau, deci niciun muzeu nu are așa ceva. Dar noi am putea reface simbolic una. Acesta este visul meu, dar visul ăsta costă cam mult, pentru că trebuie făcută acea structură prin care oamenii să treacă, avem nevoie de ecrane, tehnologie, buget.
Cealaltă idee pe care o am este mai ușor de pus în practică, s-ar putea numi Chimonoul întâlnește IA. Eu am o colecție de chimonouri, Iulia Albu are și ea câteva piese superbe, deci am putea să expunem peste 20 de chimonouri vechi și tot atâtea ii, într-un eveniment organizat împreună cu comunitatea Domnițe cu altițe, pentru care anul acesta este aniversar. Cum colecția mea de ii este cunoscută, voi face o selecție de ii din comunitate, acolo sunt și câteva japoneze, una dintre ele și-a cusut propriul chimono. Ele sunt pasionate de ie, în general se îmbracă în ii. În momentul acesta România, împreună cu Republica Moldova, așteaptă înscrierea în UNESCO a cămășii cu altiță. Chimonoul este demult în patrimoniu UNESCO, a intrat în limbajul universal așa cum sper din tot sufletul să se întâmple și cu ia, să fie cunoscută și recunoscută internațional nu sub denumirea de la blouse roumaine sau the romanian blouse, ci pur și simplu de IE. Chimonourile erau și ele exact ca iile noastre: ceremoniale, de zi cu zi, de sărbătoare, de înmormântare. Aș dori să pun cumva în oglindă cele două piese. Sunt, de fapt, cele mai importante piese, iconice aș zice, care au influențat istoria modei. Ia și chimonoul, în momentul de față, reprezintă în continuare surse de inspirație pentru designerii și branduri.
Dincolo de partea profesională, cum ești în plan personal, cum ai trecut prin perioada de pandemie?
Iulia Gorneanu: Am trecut ca aproape toată lumea. Am făcut covid, din fericire o formă ușoară. Am avut niște filmări în noiembrie pentru proiectul Intersecții culturale. Am fost invitată în acest proiect care – prin film, reportaj și expoziții – a încercat să aducă în atenție identitatea românilor din comunități în care ei sunt minoritari. Și dacă tot eram pe aproape, de acolo am plecat o fugă la Oradea. Când am ajuns acasă aveam febră, iar după câteva zile am rămas fără gust și miros. M-am izolat și m-am tratat acasă, am trecut cu bine. Sunt bine și acum. Sunt fericită, sunt oameni îndrăgostiți de mine, iar eu sunt îndrăgostită de ei, îmi scoate cerul în cale oameni frumoși.
Cât de apropiată de Dumnezeu ești, cât de mult te rogi, cât de mult meditezi, cât de mult cauți răspunsuri la divinitate?
Iulia Gorneanu: Nu știu cum să explic relația mea cu divinitatea. Eu nu sunt practicantă, nu merg duminică de duminică la biserică, dar port dialogul meu cu Dumnezeu așa cum port ia, firesc. Mă raportez în fiecare secundă la Dumnezeu, dar nu o fac cerând răspunsuri, ci o fac închinându-mă. De obicei îi mulțumesc și atât. Sunt sigură că mă vede și că ne vede pe toți. Și mi-e cam rușine de El, că parcă nu fac tot ce ar trebui să fac, de asta nici nu-mi permit să-I cer nimic. Dar eu încerc să fac lucruri bune, încerc să ajut oamenii, încerc să nu fac rele, cât pot.
Faci mult mai mult decât fac toți cei jurul tău, de aceea oamenii te iubesc și te invită să faci expoziții.
Iulia Gorneanu: Colecția mea de ii nu a început într-un mod organizat. Îmi cumpăram piese pe care să le port, le alegeam inițial după criterii estetice, nu etnografice. Achiziționam ce mă inspira, apreciam finețea pieselor, rafinamentul cromatic, compoziția, execuția laborioasă sau curajul, experimentul, inovația. Nu m-am limitat doar la ii, mă fascinează în aceeași măsură vestele, vâlnicele, fotele, betele, maramele, salbele… cred că, de fapt, cea mai valoroasă colecție a mea este de paftale. Am fost prima femeie din București care, după zeci de ani, am început să port paftale. Lumea nu știa ce sunt, mă întrebau oamenii ce e cu ele. Nu am năzuit niciodată să achiziționez un costum întreg dintr-o zonă, sau să îl compun, sau să mă gândesc că l-aș putea revinde și să fac o afacere din asta. Eu colecționez piese, le expun și le port, nu fac negustorie cu ele. Probabil va veni o zi în care va trebui să mă despart de o parte din colecție, dar mă voi gândi atunci în ce fel o voi face. Până atunci, tot ce cumpăr, cumpăr din târguri și magazine de antichități, niciodată din casele oamenilor, cărora le-am explicat mereu cât de important este ca aceste piese să rămână în neam, să fie moștenite. Inițial luam multe lucruri deteriorate, dar fabuloase, pe care încercam să le salvez, mizam pe gustul meu, pe criteriul meu.
După prima expoziție de la Galateca am realizat cât de dificil e să scoți ii dintr-un muzeu. Dacă a fost complicat să le deplasăm de la MȚR până la galerie, instituțiile fiind apropiate, am înțeles că ar fi aproape imposibil de itinerat o expoziție similară în țară sau străinătate. Și deja exista o invitație pentru Haga… Așa că am început să construiesc într-un mod mai organizat propria colecție. Sunt ii speciale, foarte frumoase, zic eu, dar nu e nici pe departe cea mai importantă colecție particulară din țară, sunt oameni care au avut foarte mulți bani și care, în timp rapid, și-au făcut colecții mult mai relevante. Dar probabil pentru că am fost prima, poate pentru că spun povești frumoase pornind de la expertiza câștigată în timp sau pur și simplu pentru că le iubesc foarte tare și transmit asta, organizatorii de evenimente, muzeele mă vor pe mine cu expoziții, iar eu sunt foarte fericită și recunoscătoare pentru asta.
Sunt aici, Alice, ca prin experiențele mele să pot ajuta oamenii să se conecteze cu propria lor identitate, să descopere legendele și miturile noastre fundamentale, cosmogonia încifrată în costumul țărănesc, viața trăită intens după un prag major. Pasiunea de mulți, mulți ani în paralel cu documentarea continuă pe teme de etnologie, limbaj țesografic, design nativ m-au condus la generarea unei mișcări de aducere în contemporan a elementelor patrimoniale țărănești. Am ales să o fac prin expoziții de artă, conferințe, campanii identitare, styling și evenimente de fashion și design. Mi se spune în mod curent „influencer”, dar nu știu exact ce înseamnă asta. Cum nu înțeleg nici de ce imaginea mea este asociată cu moda, eu îmbrăcând doar Timpul.
Interviu realizat în aprilie 2021
