Un copil se naste din dorinta, din iubire, cu durere… Se naste si se uita in ochii tai, se ghemuieste la san si cauta adapost. Vrea sa-ti simta mirosul, sa-ti auda bataile inimii, cantecul lui de leagan in viata intrauterina. Te stie bine. E o parte din tine. Te uiti la el si stii la fel de bine: e o parte din tine. S-a rupt din tine, din carnea, din sufletul, din speranta, din iubirea ta.
Nasterea, ce minune! Este incredibil cum, dintr-o intamplare fericita, dintr-o uniune binecuvantata, respectand regulile nescrise ale naturii, grauntele de viata din tine creste, se formeaza…devine OM. Sunt multe definitii ale “omului”, rodul multor cercetari si abordari stiintifice sau religioase. Dar ce e de fapt “omul”? Nu stiu, dar cred ca Dumnezeu ne lasa sa privim peste umarul lui cum infaptuieste minunea din noi.
Privind la copilul meu cum creste, ma intreb mereu cat de puternica este legatura mea cu el. Incet-incet, cu trecerea timpului, dispar pasii nesiguri, manutele intinse pentru ajutor. Copilul meu ma cauta in somn, ma ia de mana sau ma mangaie pe fata si adoarme la loc. Eu sunt refugiul lui in fata lumii intregi. O lume noua care il copleseste, dar pe care se lupta sa o cucereasca. Se zice ca, dupa nastere, pana la sapte luni de viata, nou-nascutul nu face diferenta intre el si mama lui, crede ca sunt totuna: acelasi corp, aceeasi inima. Nu realizeaza desprinderea de trupul mamei. Intrebarea mea este: oare mama ajunge vreodata sa faca aceasta diferenta? Oare eu voi ajunge sa inteleg ca omuletul de la sanul meu trebuie sa zboare? Copilul meu isi cucereste independenta, darama hotar peste hotar, trece de fiecare noua limita…si creste.
Si eu am urcat aceleasi trepte, am crescut, mi-am facut un rost al meu. Unde este mama? Tot acolo. In umbra. Ma vegheaza. Ma ajuta sa mai cuceresc o reduta. Dar o face discret, alaturi de tatal meu. Copilul lor si-a reclamat dreptul la independenta, a rupt cordonul ombilical si a intrat cu curaj in viata. Dar exact cand simt ca sunt cu picioarele mai bine infipte in pamant, cand propriile constructii se duc cu forta spre soare, atunci descopar ca am mai multa nevoie de ei, de parintii mei, de mama si de tata.
Era in septembrie, dimineata devreme, faceam demersurile birocratice la maternitate: Cine sunteti? Buletinul va rog? La ce doctor? Bine. Probleme, ceva? Stati linistita ca o sa fie bine! Eram puternica, fericita. In urmatoarele ore aveam sa desavarsesc minunea la care asistasem noua luni. Urma sa ma intalnesc cu minunea mea. Eram in sala de asteptare, cu sotul meu, fericiti, emotionati, dornici de marea intalnire. Aveam aripi. Am terminat formalitatile, ne-am sarutat cu drag si am pornit-o spre sala de nastere. In drum, am simtit cum aripile mele nu ma mai ajuta. Nu mai vor sa zboare. Nu imi era frica de nasterea in sine, nu dadeam inapoi. Aveam aceeasi dorinta nebuna sa ajung la intalnirea cea mai importanta din lume, dar imi lipsea ceva: mama mea, sprijinul meu discret. Ca de obicei, intarzia. Asa e ea de-o viata, oricat s-ar stradui, timpul ei are o alta cadenta. Am vazut-o. Venea intr-un suflet. M-am linistit. Aripile mele s-au inaltat din nou spre soare.
Sunt un om mare acum: am casa mea, barbatul meu, copilul meu, prietenii mei, profesia mea, visurile mel, universul meu, dar… am nevoie sa te stiu mereu langa mine. Am nevoie sa-mi stiu parintii mereu langa mine. Nu stiu si nu vreau sa ma rup de voi…
Intr-o zi, am gasit intr-o agenda mai veche de-a sotului meu niste scrisori. Curioasa din fire, le-am citit. Erau scrisori pe care le primea, in armata, de la mama lui, si care toate incepeau cu ‘baiatul meu drag’. Superbe! In bucataria parinteasca, intr-o carte veche de bucate careia ii curg foile daca o misti putin, sunt alte scrisori la fel de frumoase, trimise de baiatul drag mamei lui in aceeasi perioada. Parintii sotului meu au trecut in lumea mai buna de dincolo de tot si de toate, iar copilul lor – om mare acum – le duce dorul si nu stie sa umple golul lasat de ei in viata lui…
Pentru mama si pentru tata, niciodata nu se sfarseste grija parinteasca, niciodata nu suntem prea mici sau prea mari.
La multi ani, parinti! Astazi este ziua copiilor vostri!
`
