Și-a lansat noua carte odată cu concertul ei extraordinar, Sentimente, la Sala Palatului, dăruind fanilor săi prilejul de-a o descoperi așa cum a fost ea în copilărie, în adolescență, la începuturi de carieră și de drumuri ale iubirii. În volumul publicat la Curtea Veche Publishing sunt dezvăluite amintiri pline de farmec și de emoție, chiar de muziciana al cărei talent ne-a vrăjit de la „Bună seara, iubito” încoace, dar și de către părinții, fratele sau prietenii apropiați.
Cartea ”Loredana, Sentimente” a apărut la editura Curtea Veche Publishing și poate fi găsită în librăriile din toată țara.
Fotografii de Dragos Asaftei și Petru Ivu
A.N.B.: Cartea ta este despre sentimente și despre exprimarea lor- și totuși reiese, de la un capăt la altul, că tu ai ales să nu-i împovărezi pe cei de lângă tine cu sentimentele negative, cu vreo tristețe, să nu te văicărești de nimic sau să plângi doar atunci când nu te văd ceilalți, cum ai făcut după concursul de șah… De ce ai ales astfel?
Loredana: Pentru că mi se pare normal să fie așa. Mi se pare normal să vezi întotdeauna partea plină a paharului și să nu-i impovărezi pe cei de lângă tine cu griji inutile pentru că până la urmă sunt doar niște probleme care mai devreme sau mai târziu trec, dar stresul rămâne și atunci prefer să mă descurc și să-mi rezolv singură lucrurile care cumva i-ar putea face să sufere pe ceilalți, fără să mă ajute.
Te-am văzut, la Vocea României, de mai multe ori cu ochii în lacrimi de emoție. Spune-mi, te rog, totuși, și când ai lăcrimat ultima oară de tristețe?
Loredana: (râde) Nu mi-e teamă nici să râd, nici să plâng chiar dacă se întâmplă în public să plâng sau să lăcrimez sau dacă se întâmplă în fața televizorului când văd o scenă… Cine știe… poate nu toată lumea plânge la scenele la care plâng eu. Uneori plâng și de bucurie. Și chiar mi s-a întâmplat în ultimul timp să mă emoționeze lucrurile pe care le-am văzut în filme sau în serialele pe care le urmăresc și să plâng. Nu plâng chiar la desene animate (râde).
Ai fost atrasă și dăruită pentru mai toate domeniile artei- ai fi putut face la fel de bine și pictură, și teatru, și balet. Cum s-au așezat, însă, prioritățile, atracțiile, cum s-au structurat talentele tale, în așa fel, încât să devii cine ești azi?
Loredana: Cred că oricine, dacă se ocupă de ceva cu intensitate și consecvență, sigur ajunge undeva. Dacă începi de mic să faci un lucru, cu siguranță evoluezi mai repede decât cineva care începe mai târziu. Dar e adevărat că am început în paralel mai multe lucruri să fac. Nu doar artă, cât și matematică, fizică, română. Cumva am încercat să mă dezvolt în paralel și să fiu multivalentă. Până la urmă cel mai mult m-a atras acest drum al muzicii. Poate că așa a fost destinul meu, sau ăsta e destiul meu. Mi-a consumat și mult timp, e adevărat, nu cred că mai poți să faci în paralel prea multe lucruri atunci când muzica îți acaparează viața, într-un sens bun al cuvântului. Dar dacă m-aș fi dedicat și dăruit mai mult scrisului sau picturii sau, eu știu, altor arte, sper că aș fi făcut performanță. Cred că un om creativ poate fi creativ în orice domeniu.
Din cartea ta reiese că ai fost uneori comparată cu alte artiste, cand erai mică ți s-a spus că ești viitoarea Corina Chiriac sau noua Olimpia Panciu. Cum ai resimțit aceste comparații?
Loredana: Mă flatau aceste comparații, dar mă și obligau, pentru că mie mi se păreau niște artiste de neatins. Atunci când ești mică vezi totul și mai mare și mai impresionant. Le admiram la rândul meu. Întotdeauna am fost atrasă de ceea ce făceau ele, atât Corina, cât și Olimpia, le-am găsit, încă de mică, niște artiste fantastice care m-au inspirat și mi-au dat putere să cred în talentul meu.
Ai ales să spui că „îi inspiri” pe cei din jur, lucru care este adevărat, dar unii artiști, unele artiste fac mai mult decât să se lase inspirate de tine, te imită, pur și simplu. Cum privești genul acesta de raportare la tine?
Loredana: Cred că a inspira pe cineva sau faptul că există cineva care încearcă să te imite este cel mai frumos compliment la adresa ta și a ceea ce faci. Înseamnă că ești un tipar, un model. Cu singuranță e un lucru care mă face să mă simt bine.
A mânca pâine e, din postura unui artist performer ca mine, un lux.
Ai avut perioade când, cu un leu, mâncai doar patru chifle pe zi și nu te plângeai. Astăzi îți poți permite, probabil, aproape orice din punct de vedere material. Ce diferență este între Lori care avea un singur leu pe zi și Lori cea de azi care nu duce lipsa banilor? S-a schimbat ceva esențial?
Loredana: (râde) S-a schimbat că nu mai mănânc nicio chiflă! (râde) Era un lux ăla, am realizat mult mai târziu. (râde) Da, da, era un lux, pentru că a mânca pâine e, din postura unui artist performer ca mine, un lux. (râde) Atât s-a schimbat: nu mai pot să mănânc pâine.
Spui în carte că, atunci când ai început să ai succes și ai simțit invidia colegelor, din instinct, ai înțeles că „atunci când ești sus, trebuie să fii generos cu ceilalți”. A fost o decizie înțeleaptă? Nu te risipești prin generozitatea asta, nu-ți consumi energia fără să fii, întotdeauna, răsplătită?
Loredana: Nu mă gândesc la asta. Cred că a fi generos este o virtute și ea trebuie întreținută în fiecare zi cu câte ceva, cu câte un gest oricât de mic ar fi. Noi primim atât de mult, nu neaparat material vorbind, ci în primul rând sentimental și sufletește, trăiesc ca într-un cocon în brațele fanilor mei și în inimile lor, iar asta mă îndatorează mai mult decât aș putea eu să dăruiesc, de fapt. Dar încerc să fac un troc cât pot eu de bun și să dau la schimb tot ceea am primit în toată această viață până acum.
Scrii, în continuare? Ții un jurnal sau ai ținut vreodată jurnal?
Loredana: Am tinut jurnal, dar, recunosc, nu constant. Da, e o problemă pe care eu trebuie să o rezolv cu mine însămi, să îmi găsesc timp și pentru asta. Chiar dacă zici că ții minte întâmplările importante și le așterni mai târziu pe hârtie, multe lucruri se pierd. Un jurnal e cu totul și cu totul altceva. Da, am ținut, dar nu tot timpul și voi încerca în viitor să remediez acest lucru. Promit. (râde)
Ai dedicat cartea fiicei tale, Elena. În ce simți că te moștenește Elena și în ce nu te recunoști în ea? Copiii noștri sunt ai noștri sau ni-i trimite Cineva de sus?
Pagini: 1 2
