Marina Krilovici: Ce Metropolitan?! Ce cariera?! Pentru mine, viata fara copii n-ar fi avut sens!

Tango – Marea Dragoste: Probabil ca v-ati dorit dintotdeauna sa fiti cantareata de opera, de aceea ati si avut asa succes de la inceput.
MARINA KRILOVICI: Eu am început cariera ca un meteor. A fost ca o explozie după nişte greutăţi foarte mari, care mi-au lăsat imprimări negative şi foarte puternice în tinereţe. Persecutarea era din cauza faptului că nu aveam origine sănătoasă și, doi ani de zile, nici nu m-au acceptat la Conservator. Mai precis, o anumită doamnă mă persecuta, îmi făcea zile negre. S-a întâmplat ca până în ultimul moment să nu mi se facă paşaport, nici nu ştiam dacă pot pleca sau nu la un anumit concert. După multe greutăţi, după anchete şi procese, mi s-au spus lucruri care m-au marcat pe viaţă şi aşa am decis şi am plecat din ţară. M-a durut. Meseria mea cere libertate, personalitate, or, aici totul era călcat în picioare. Mi-am început cariera, am câştigat premii, am fost invitată în cele mai mari teatre din lume, însă în mine a existat ceva mai tare decât pasiunea pentru cântec. Eu, ca să vă și răspund la întrebare, nici n-am vrut să devin cântăreaţă de operă pentru că îmi plăceau mai mult muzica pop, dansul…

Tango – Marea Dragoste: De la câţi ani aţi ştiut că sunteţi artistă, indiferent de domeniul în care veți activa?

MARINA KRILOVICI: De foarte mică. Au văzut şi părinţii, la şapte ani eu cântam arii de la radio, așa, după ureche. Trebuie să recunoaştem că atunci se dădea multă muzică clasică, iar eu pe toate le ştiam şi le cântam. Întotdeauna însă în drumul pe care l-am început, deşi, recunosc, fără pasiune, iniţial, mama mea m-a susţinut. Toţi specialiştii spuneau că aşa o fată se naşte la zeci de ani, cu aşa inteligenţă şi talent. Am avut noroc că m-am născut într-o familie de intelectuali care au înțeles talentul meu. Mama şi-a vândut ultimul inel pentru a-mi da lecţii de pian.

Tango – Marea Dragoste: Cum a fost să aveţi părinţi cu rădăcini străine? Numele Krilovici ce origine are?

MARINA KRILOVICI: Mama era pe jumătate grecoaică, iar tata jumate iugoslav şi jumătate neamţ. Numele Krilovici îşi are originea în Dubrovnik. Eu după multe persecuții am reuşit să câştig premii, să ajung să fiu foarte solicitată, să mă descopere impresarii. După asta, în numai un an, toate numele mari din teatru ştiau de mine.

Tango – Marea Dragoste: V-a ajutat în vreun fel faptul că sunteţi frumoasă?

MARINA KRILOVICI: Da, de ce să spun că nu? Ajută foarte mult şi felul în care arăți, dar și în care ştii să vorbeşti cu un impresar, cu un agent, cu un director de teatru şi cum ştii să le răspunzi. Am fost şi sunt foarte sinceră încă de tânără, iar câteodată poate fi un defect. Chiar şi aşa, nu mă pot schimba, ce e în mine se citeşte. Eu nu pot să ascund şi nici nu m-am forţat vreodată să par ceva nu sunt. Chiar şi când eram amărâtă sau sufeream din amor, o arătam. Mi se spunea să nu o mai fac, dar asta era firea mea. Asta este viaţa, şi când spun asta, mă refer să faci nebunii, să pierzi şi nopţi, să te întâlneşti cu prietenii, să faci excursii, să mănânci îngheţată şi să nu te intereseze de gât, să bei, să faci amor, să suferi şi multe ,multe altele… Mai presus de toate astea sunt însă și au fost dintotdeauna copiii mei. Nu aş fi conceput o viaţă doar alături de un bărbat, fără copii. Ce rost ar fi avut o astfel de legătură, fără o familie?

Tango – Marea Dragoste: Cum aţi reuşit să plecaţi din ţară, odată ce ce v-aţi hotărât?

MARINA KRILOVICI: Nu vreau să îi zic numele, dar acea fostă cântăreaţă care nu mai trăieşte şi m-a persecutat îngrozitor mi-a îngreunat mult viaţa. Şi când spun asta, mă refer la reclamaţii la securitate, la a fi dată jos din avion când trebuia să plec undeva, la a mi se scoate valiza şi conţinutul ei, iar pe urmă, când mă dovedeam nevinovată, mi se cereau scuze din partea vameşilor. Nici nu vreau să-mi amintesc prea mult, a fost pur şi simplu groaznic. Această femeie şi-a propus excluderea mea din învăţământul superior (am încă hârtia), distrugerea mea ca om, iar calomnierea pe care o punea la cale ar fi implicat şi închisoarea, închiderea mea, atât de gravă era. Părinţii mei m-au sfătuit să plec, având în faţa mea contracte pentru aproximativ trei ani, care ar fi fost puse in pericol. Eu aveam însă aici amoruri mari, pe prima mea iubire, omul pe care îl iubesc şi astăzi, o iubire care mi-a lăsat urme pe toată viaţa… Cum se spune, On reviens toujours au premier amour. Nu mai e nici el în România, dar asta este situaţia. Şi totuşi, speriată fiind de toate aste, m-am decis şi am plecat la Hamburg, unde aveam de cântat o premieră de Aida, cu Plácido Domingo în Radames, cu maestrul Nello Santi la pupitru, Shirley Verett era Amneris, iar Puiu Ohanesian, marele nostru Ohanesian, îl interpreta pe Amonastro. Știam că de data asta voi rămâne definitiv. Numai că a trebuit să plec înainte, fără părinți. Făcusem o cerere să plec cu părinţii, așa cum plecasem și altă dată. Tata dobândise între timp o hemiplegie, tot pe fond de stres cauzat de regim. El era inginer-şef la fabrică, şefii erau puşi din ordin politic… Numai că de data asta nu mi-au mai dat viza pentru părinţi, dar omul meu care mă sprijinea mi-a spus să stau liniştită. Mama era totuşi speriată. Și eram speriată și eu, așa că atunci când am ajuns la Hamburg, iar părinții mi-au spus că tot nu primesc viza de plecare, am dat telefon acasă și am spus clar, ca să fiu auzită – știam că telefoanele sunt ascultate- că nu am să mai cânt și am să spun, în conferința de presă care se pregătea, că nu am să mai cânt niciodată, pentru că nu i-au lăsat pe părinții mei să vină. Că voi cere să anuleze spectacolul și am să mă întorc în țară să mă fac dactilografă. Am făcut ce am făcut şi în 24 de ore ai mei au avut viză pe paşaport. Au venit, iar mie mi-au dat lacrimile când a intrat tata cu un baston, acolo, într-un apartament pe care îl aveam. A trebuit adus de Puiu Ohanesian pentru că maşina mea, Mercedes, era ştiută de toţi poliţiştii. I-am spus că asta a fost, plecăm, şi i-au dat lacrimile şi lui. Săracul Puiu, care trebuia să se întoarcă, a trebuit sa dea explicaţii peste explicaţii. N-a fost uşor, a fost o decizie importantă. În lumea asta, libertatea e cea mai mare forţă a omului şi cea mai mare necesitate. În meseria mea, azi eşti, mâine nu mai eşti, dacă nu ştii să te menţii printre cei mai buni. Pot să vorbească toţi de tine în Hamburg sau la Metropolitan, dacă începi să cânţi prost, dispari şi mori de foame. Acasă era o situaţie delicată. Tata era bolnav, iar mama n-a lucrat niciodată. Iar eu voiam ca ei să aibă tot ce le trebuie, tot ce e mai bun, pentru că eu mi-am adorat părinţii. Există nişte valori în viaţă, care mă călăuzesc şi azi şi îmi dau forţă. Dragostea pe care am primit-o de la părinţii mei, fiind şi fiică unică, nu poate fi egalată de nimic. I-am dus la toate premierele mele în lume, pentru că am putut și am vrut, şi nu pentru că trebuia. Mulţi îmi spun că m-am sacrificat, dar de fapt nu este așa, eu aşa am simţit.

Tango – Marea Dragoste: Cum de unii se desprind uşor de părinții lor și le fac reproșuri toată viața, şi alţii îi adoră și nu vor să se desprindă de ei?

MARINA KRILOVICI: Părinţii mei erau nişte intelectuali, erau nişte oameni cărora li s-a interzis să studieze canto, în Mȕnchen tatăl meu era bariton şi studia muzică, mama la fel, moştenise vocea superbă de la tatăl ei. Şi-au pus toată forţa în realizarea mea, fără să mă preseze, ci cu dragoste, pot spune că am avut de mică respectată personalitatea. Mă tutuiam cu ei, eram foarte apropiaţi. Cu mama am împărtăşit şi intimităţile, mai mult decât cu tatăl meu, inclusiv cele legate de prima mea dragoste, ea a știut când m-am culcat prima dată cu cineva, chiar ea aranjat unde să mergem, am primit mereu suportul ei. Am avut noroc cu părinţii mei care, deşi erau din secolul trecut, au avut o gândire modernă. Am fost un om atât de exploziv şi sincer, întocmai precum o carte deschisă, încât ai mei şi-au dat seama că tot ce simt este spontan şi aşa e frumos să fie în viaţă. Ăsta este secretul iubirii mele pentru ei şi, pentru că m-au lasat liberă, le sunt foarte recunoscătoare.

Tango – Marea Dragoste: Și acum, după ce au murit, îi pomeniți?

MARINA KRILOVICI: Nu fac parastase si nici nu mă duc insă la cimitir. În România se vorbeşte atât de mult de Dumnezeu, încât a ajuns să se banalizeze şi mă deranjează. Cred într-o putere supremă, respect celelalte credinţe, însă pe oamenii importanți ai vieții mele îi am în mine şi ei îmi dau forţă. Când mă uit înapoi, sunt foarte mulţumită de ce am moştenit de la ei şi de ce am făcut datorită lor. Am fotografii cu ei şi cu fostul meu soţ, ei sunt forţa mea. Respectul meu faţă de moarte îl simt altfel decât să merg la un mormânt să pun o floare, prefer să ascult muzica bărbatului meu sau să mă uit la fotografiile părinților.

Tango – Marea Dragoste: Şi peste moartea lor cum aţi trecut, fiind atât de apropiaţi?

MARINA KRILOVICI: A fost foarte greu. Din păcate, tatăl meu la 53 de ani s-a îmbolnăvit de hemiplegie şi 26 de ani a trăit cu asta, deși am încercat să îl vindec, pentru că l-am dus în toate clinicile nemaipomenite din lume. Ultimii şase ani şi i-a petrecut la pat, beneficiind de îngrijirile unei infirmiere. Mama, din cauza stresului şi supărării, având un copil pe drumuri şi soţul bolnav, a suferit o depresie… Amândoi şi-au petrecut ultimii ani din viaţa la pat. Mi-am hrănit mama la pat nouă ani, iar moartea ei cred că a fost o eliberare pentru amândouă. Ar fi absurd să spun că m-am bucurat, dar ştiam că asta nu e viaţă, iar eu am făcut absolut tot ce mi-a stat în putinţă.

Eram asaltată de admiratori

Tango – Marea Dragoste: Aţi ajuns în Germania, aţi rămas cu părinţii acolo, cât de mult aţi suferit după iubirea de aici? Aţi lăsat-o aici vie şi aţi plecat departe…

MARINA KRILOVICI: În primul rând momentul acela a fost extrem de greu, eu trebuia să îmi menţin contractele, să câştig bani să îi pot întreţine pe părinţi, să îi duc la spital. Eu trebuia să cânt bine şi să merg înainte… asta era prima mea forţă şi necesitate, nu îmi permiteam să pierd acest lucru. Trebuie să recunosc și că eram asaltată de admiratori, ei nu pridideau cu complimentele la adresa mea. Unii îmi şi plăceau, au avut loc flirturi, s-au înfiripat amoruri, până când la un moment dat am obosit şi m-am oprit la o singură persoană. Pe bărbatul din țară pe care îl iubisem am încercat să-l scot din ţară printr-un domn, un evreu căruia îi murise tatăl în puşcărie şi care ajuta oamenii din situaţia lui. Dar nu am reușit, pur și simplu nu s-a putut, oricât de mulți bani aș fi dat, tot nu se putea. Și a trebuit să renunț la gândul de a îl aduce.

Tango – Marea Dragoste: Cum v-ați cunoscut soțul?

MARINA KRILOVICI: Într-o seară, deşi eram cu moralul la pământ, m-am dus la Covent Garden la o premieră de Tosca, la care debuta Plácido Domingo. Am făcut asta pentru că noi doi am cântat mult împreună şi, deşi eram la Paris, m-a rugat să vin să îl văd. Am luat avionul, m-am dus, îmi aduc aminte şi acum, era exact 8 decembrie, m-am aşezat în scaun, lângă soția lui Domingo, şi a început opera. Cum stăteam eu aşa, la un moment dat aud o voce extraordinară: “Un tal baccano in chiesa!” Și efectiv m-au trecut fiorii. Imediat m-am uitat pe program, numele lui era Kostas Paskalis. Eu în casă vorbeam greceşte, mama îmi vorbea greceşte pentru că îi promisese pe patul de moarte tatălui său, care fusese expulzat din România, că eu nu voi uita limba şi o voi vorbi în continuare. La sfârşitul operei m-am dus la cabine şi l-am felicitat în greacă, iar el auzind că sunt Marina Krilovici, mi-a spus că a tot auzit despre mine că sunt grecoaică, însă eu i-am explicat de fapt cum stă situaţia. Apoi a fost recepţia şi eu aveam o rochie decoltată, purtam părul lung… Mi-a plăcut foarte mult, încă de pe scenă m-a acaparat personalitatea lui, iar el nu-și putea lua ochii de la mine. În seara aia am descoperit ce fel de om este, serios, așezat. M-a condus către hotel, ne-am tot plimbat, am mers, ne-am întors și într-un final eu m-am hotărât să îl invit să bem un pahar sus… Și din momentul acela am fost împreună. Pe urmă, când plecam în locurile în care aveam contracte, treceam prin Viena ca să-l văd, el venea prin Berlin sau Paris când aveam spectacole, ne mai întâlneam şi prin Statele Unite şi asta a tot durat vreun an. Dânsul era într-o situaţie mai dificilă, pentru că fusese căsătorit cu o doamnă de care era despărţit de şapte ani, dar care nu voia să îi acorde divorţul, deşi nu aveau nici copii… Eu însă am intuit în el o persoană pe care mă pot baza şi nu m-am înşelat. Am început o relaţie foarte puternică, am avut primul copil, în timp ce soţia nu-i dădea divorțul, îi cerea ba o casă, ba un teren şi el îşi cerea scuze faţă de mine. Câteodată se așeza în genunchi și mă ruga să îl iert, dar eu mereu l-am liniştit spunându-I că el este tot ceea ce vreau. Eu i-am spus întotdeauna că n-am nevoie să mă cheme Marina Paskalis, eu sunt Marina Krilovici.

Tango – Marea Dragoste: În anii aceia, o relaţie, un copil în afara căsătoriei erau motive pentru discuţii serioase, pentru scandaluri, mai ales în România ar fi fost multe comentarii. Cum aţi trecut peste această situaţie?

MARINA KRILOVICI: : Am trecut şi peste acest lucru. Pusă în faţa unei alegeri, şi acum aş fi făcut acelaşi lucru, oriunde aş fi fost în lume. Ce-i măritatul? Nimic altceva decât o bucată de hârtie. Și uite aşa, când eu eram gravidă în opt -nouă luni cu fetiţa, al doilea copil al meu, Alexandra, în sfârşit a văzut doamna de care vă vorbeam că eu merg înainte, că nu mă amestec în treaba ei şi a soţului meu care îi propunea o sumă de bani, un apartament, şi, în sfârşit, a acceptat divorţul. Noi locuiam atunci la Viena, m-am dus cu el la aeroport să îl conduc, însărcinată fiind şi avându-l în braţe pe Constantin. L-am condus până la check in, eu aveam în mână și o geantă plină de bani pe care el trebuia să o declare în Grecia, ea venea din Italia, de unde îşi văzuse fiul din prima căsătorie. Întâlnirea noastră a fost acolo, la ghişeu, el m-a prezentat, apoi când s-a întors mi-a spus că ea l-a sfătuit să fie bun cu mine, pentru că par o fată bună. N-am să uit, chiar îmi pare rău că nu mai există astăzi persoana respectivă. În viaţa mea, Kostas a fost acelaşi, el este omul vieţii mele, indiferent de amorurile mele, este persoana alături de care am avut încredere să fac copii. El când spunea Da era Da, când spunea Nu, era Nu, iar eu am putut mereu să contez pe el. Era un lucru extraordinar.

Tango – Marea Dragoste: Și totuși de ce v-ați despărțit?

MARINA KRILOVICI: Din păcate, din lucrurile mici se adună şi lucrurile negative, micile certuri cu copiii, ideile libere ale părinţilor mele, ideile puţin diferite ale sale cauzate de diferenţa de vârstă de aproape 15 ani dintre noi… După o perioadă superbă, au început fricţiuni şi am ajuns la divorţ, care este traumatizant, oricum l-ai face… O despărţire şi în gară e traumatizantă! Vorba aceea, partir c’est mourir un peux. Atunci au fost momente în care îmi spuneau unele grecoaice, care sunt de felul lor mai interesate de cele materiale, că nu înţeleg cum pot să plec dintr-o vilă aşa cum era cea pe care noi o aveam împreună. Dar eu am plecat cu ambii copii şi cu mama care încă trăia, bineînţeles nu am plecat chiar de pe o zi pe alta. Mi s-a dat ce mi se cuvenea, am avut mare noroc că avocatul pe care l-a pus el era şi un prieten de-al meu. În 1993 s-a pronunţat un divorţ bun, de comun acord, partea proastă a fost că el având educaţie veche, a considerat că trebuia să ţină legătura numai cu copiii, nu și cu mine. A fost foarte aproape de copii, așa cum am fost și eu, mereu. Viaţa mea fără copii ar fi fost nimic… După divorţ, mi-am luat o vilă într-un cartier rezidenţial, unde stau şi acum, apoi copiii au plecat la studii în Anglia…

Mai ales la rău se vede forța dragostei

Tango – Marea Dragoste: Erau mari copiii la divorţ, nu?

MARINA KRILOVICI: Da. Băiatul avea 18 ani şi fata vreo 16. Suferiseră destul. Eu am încercat tot ce s-ar fi putut din partea mea să nu ne despărţim. I-am propus să fie ceva temporar, pentru că eu plecam mult să cânt, dar… I-am spus să meargă să stea unde vrea, în Viena, numai să se gândească. Însă el n-a vrut şi am ajuns la situaţia asta.

Tango – Marea Dragoste: Deci el voia divorţul?

MARINA KRILOVICI: Nu voia, dar nici nu puteam să fim fericiţi împreună. El putea să stăm fără să vorbim timp de două săptămâni. Aveam camere separate în ultimul timp. Şi pentru mine, ca femeie, şi pentru copii a fost ceva obositor. Deşi distanţa între casa mea şi a lui era de numai doi kilometri, nu prea au existat contacte între noi după despărțire, chiar dacă el a contribuit pentru studiile copiilor… Și, din nefericire, în perioada aceea el nu a mers la controalele simple de prostată, deşi avea toate simptomele care să-l avertizeze. Aşa s-a îmbolnăvit de cancer şi, când l-a descoperit, se extinsese deja şi la oase şi la pleură. Eu îl sunam mereu de sărbători, el nu mă suna niciodată, din cauza caracterului lui ambiţios, din cauza orgoliului grecesc. Chiar şi aşa, am simţit întotdeauna foarte puternică dragostea lui. Şi, în 2001 mi-a telefonat, vă daţi seama surprinderea mea, şi mi-a zis că este bolnav. Şi, cu mare emoţie, simt emoția și acum, când vă povestesc, m-am dus în casa în care trăisem atâţia ani cu el, cu un buchet de flori şi cu o damigeană de ulei de măsline pur, tradiţional. Am intrat în această casă emoţionată, îmi venea să plâng, şi de atunci până în ultima clipă a vieții lui i-am fost alături. Doctorii i-au dat 6 luni, maxim 1 an. Fiica mea mi-a spus asta, întorcându-se seara de la doctor, iar când a venit și mi-a spus, am plâns amândouă. A trăit însă, cu mine alături, nu un an, ci șase ani de calitate, în picioare, făcând Paştele, Crăciunul împreună cu toată familia. Eu mergeam cu el la toate apariţiile, mergeam împreună la spital… Aveam de-a face cu un om tare, care le explica copiilor că are această boală, dar că e foarte mulţumit de viaţa lui, de cariera lui, îi pregătea pentru ce urma, le spunea să nu le pară rău. Le-a dat o forţă extraordinară, iar copiii au ştiut şi au fost pregătiţi. Fata era la Londra, pentru că avea o voce foarte bună de jazz si decisese să trăiască acolo. Avea şi un contract cu o casa de discuri, dar ea a vrut să îl cunoască mai bine pe tatăl său, să mai stea lângă el, aşa că s-a întors în Grecia. Şi am trăit nişte ani foarte frumoşi, au văzut ce este adevărata dragoste, dragostea pe care noi o ştiam, pentru că o mai trăiserăm. Asta e adevărata dragoste.

Tango – Marea Dragoste: Vorbiti de dragostea necondiţionată?

MARINA KRILOVICI: Da, nicio hârtie, niciun contract, nimic nu contează. Ce e important te leagă la bine, la frumos, la rău. Mai ales la rău se vede forța dragostei. Fiul meu, iniţial, după divorţ, văzându-mă nefericită, m-a întrebat de ce l-am făcut pe el nefiind căsătorită. Dar eu le-am dat răspunsuri prin fapte, vedeau ei singuri, de Paşti, când era tatăl lor de faţă sau când erau alți oameni lângă noi, şi au înţeles care e adevărata viaţă, ce e dragostea, ce înseamnă să fie oameni. Şi le-am arătat că, cu sau fără hârtii, mama şi tata au fost totuşi până în ultima clipă împreună. Ce să faci cu nişte hârtii? Noi am fost fericiți și fără hârtii.

Tango – Marea Dragoste: Cum l-ați pierdut?

MARINA KRILOVICI: Din păcate, el ştia că se duce în săptămâna aceea. Boala se răspândise şi la plămâni, avea o tuse puternică… El încă preda, dar a zis că nu se mai duce la Conservator pentru că se simţea rău, tusea cu sânge. Și într-o zi în care am început să îi telefonăm, el n-a răspuns. Și asta a durat până la ora prânzului, când fiul meu a sărit gardul, a intrat şi l-a găsit jos, în sânge. S-a dus demn, ca un mare om… A fost o mare personalitate, marele bariton, se spunea că era cel care a reuşit cel mai bun Rigoletto. Pe scenă era o persoană, în afara ei, alta.

Tango – Marea Dragoste: Şi copiii ce fac? Unde sunt acum?

MARINA KRILOVICI: Au studiat amândoi în Anglia, sunt foarte talentaţi amândoi şi au reușit, deși au avut, categoric, complexul părinţilor celebri. Nu-i uşor. Băiatul a făcut cinematografie, lucrează deci tot în domeniul artei şi chiar acum este implicat într-un documentar. Nu-i place televiziunea, el e mai idealist. Fata s-a căsătorit, cânta jazz mai demult, înainte să plece din Londra, dar n-a putut continua. Acum cântă la evenimente în Grecia, are o voce superbă şi mai este şi frumoasă pe deasupra. Am doi copii frumoşi, buni şi sinceri. Cu ei parcă vorbesc cu fraţii mei, ne certăm, ne tutuim, fetei chiar îi imprumut din rochiile mele, pentru ca este mai subţirică şi îi vin mult mai bine. Ea şi soţul ei, care este dentist chirurg, voiau să plece în Dubai, dar nu au mai mers, iar acum sunt în Germania, trăiesc la Mȕnchen.

Tango – Marea Dragoste: Și dumneavoastră aveţi cetăţenie germană în continuare?

MARINA KRILOVICI: Da, tatăl meu îmi lăsase toate hârtiile lui, în care se făcea dovada că mama lui era nemţoaică, că el făcuse şcoala germană, facultatea la Mȕnchen şi în două săptămâni am căpătat toţi trei cetăţenia, şi eu, şi el, şi mama, deşi eu pe vremea aia ştiam să spun doar ja şi nein. Atât şi nimic mai mult. Le sunt recunoscătoare nemţilor, chiar dacă acum sunt un popor nu prea simpatizat. Eu îi admir pentru că ştiu să respecte lucrurile şi mie îmi place asta. Să fii tot timpul în dolce far niente, cum e în Grecia, balcanic, aşa, nu-i prea bine.

Tango – Marea Dragoste: Şi cum vă consideraţi de fapt, grecoaică, româncă, nemţoaică?

MARINA KRILOVICI: Româncă. Cel mai drag îmi e când vin aici, în România. Anii primei mele tinereţi i-am petrecut aici… Am avut primii prieteni, am mers la şcoală, prin Parcul Cişmigiu, am făcut Conservatorul, am debutat în operă… Amintirile astea, Bucureştiul, şoseaua, plimbările şi bucuriile dragostea, chiar și greutăţile pe care le-am avut în anii ăia nu se şterg, sunt primii mei paşi în viaţă. Nu se pot uita. Am spus-o de multe ori, eu n-aş fi plecat niciodată dacă nu aş fi fost victima acelor persecutări care altfel m-ar fi dus în puşcărie. Nu mă deranja că nu aveam portocale, rochii sofisticate sau că stăteam la coadă. Nu astea m-au făcut să plec, ci lipsa libertăţii de exprimare. Nu poţi să faci meseria asta când nu te poţi exprima. Când te cer teatrele din străinătate şi tu nu te poți duce, e păcat, e mare păcat. Nu poţi deveni Cineva dacă eşti limitat doar la Bucureşti.

Tango – Marea Dragoste: I-aţi iertat pe cei care v-au persecutat? Ca să trăiţi aşa frumos se spune că trebuie să ierți…

MARINA KRILOVICI: Nu ştiu dacă am iertat-o, dar am uitat. Când cineva mă întreabă, eu asta spun. Nu dau importanţă. N-am plecat din ţara asta cu bucurie, mi-am lăsat ţara cu durere în suflet, iar acest contact cu Iaşiul, în care până acum nu am fost niciodată în viaţa mea, este binevenit.

Tango – Marea Dragoste: Aţi lucrat mult în Iași în ultimul timp…

MARINA KRILOVICI: Am fost aici pentru Aida şi am lucrat mult cu Simona Titianu, pe care o cunoscusem acum doi ani la un master class la Opera Română. Aceasta i-a spus lui Beatrice Rancea că ar vrea să mă aducă. Aici sunt multe talente, mulţi tineri talentați, iar Beatrice m-a fermecat. E o femeie deosebită. Eram ocupată, dar mi-am găsit timp şi am fost primită cu multă căldură, m-am simţit excepţional… Pentru asta, îi mulţumesc din tot sufletul și mi-ar plăcea să revin.