Oamenii mint. O stim cu totii. Barbatii mint si femeile mint. Mint si copiii, incepand cu 4-5 ani. Fara sa-i invete nimeni. Femeile spun ca barbatii mint mai degraba prin omisiune. Adica, tac. Ei spun ca femeile nu tac, dar mint. Toti ne mintim pe noi, cu stiinta sau fara stiinta. Si, toti ii mintim si pe altii.
Adevarul nostru, minciunile altora
Uneori minciunile concorda, alteori, nu. Iar atunci cand nu concorda, de fapt noi avem un adevar pentru noi si minciuni pentru altii. Dar, mai exista si momente in care unii oameni mint atat de des, incat incep chiar sa creada ca ceea ce nu este adevarat este adevarat.
Mi s-a intamplat sa asist sau sa aud despre viata de cuplu a unor oameni, despre o legatura care nu era deloc ceea ce s-ar putea numi o relatie buna, ca sa nu spun ca nu era nicidecum sau nicicand fericita. Reprosuri reciproce, certuri, conflicte existau cu duiumul intre ei doi, din moment ce ele devenisera publice. Si, totusi, cand unul dintre ei n-a mai existat, prin deces, celalalt prezenta semne evidente de regrete si o tristete aproape tragica. Cunosc mai mult marturiile unor femei. Ele vorbeau despre cat de buna a fost coabitarea, ce barbat bun au avut, ce fericiti au fost, cat de atasat si iubitor a fost el etc. Si toti ascultam discursul neconsolarii, mimand empatia de bun simt, fara sa spunem nimic, dar aratandu-ne intelegatori si plini de compasiune. Dar, fiecare, in sinea lui, se gandea cat de departe era pledoaria lor de realitatea trecutului.
Ne putem pune, pe buna dreptate, intrebarea: de ce? Pentru ca a repeta neincetat acelasi discurs, fara a strecura in timp si lucruri omenesti, nu prea agreabile, a prezenta ceva 100% pozitiv, cand stim ca nimic nu este perfect in viata – nici macar o relatie – este de neinteles. Ne putem gandi la remuscari tardive care se convertesc, se transforma in regrete. Dar acest argument nu este prea solid si nici prea complicat.
Un singur lucru ne poate ajuta mai mult sa intelegem. Exista memoria tranzactionala. Aceasta forma speciala de memorie. Cand ne referim la memorie, nu ne referim doar la idei, impresii si fapte stocate in mintea noastra. Unele informatii sunt in afara noastra. Unele informatii de acest fel le avem in comun cu alti oameni. In acest caz, le avem in comun cu cei cu care traim impreuna.
Cand oamenii aduna amintiri in doi
Un psiholog american, Daniel Wegner, a demonstrat experimental ca, atunci cand oamenii se cunosc bine, – e si cazul cuplurilor – intre ei se creeaza un fel de sistem tacit de memorare comuna – un sistem de memorare tranzactionala – care se bazeaza pe faptul ca fiecare dintre parteneri stie care dintre ei este mai potrivit sa memoreze anumite lucruri. El mai sustine ca, in cursul dezvoltarii unei relatii, are loc un proces de autodivulgare reciproca. In cuplu se construieste memoria tranzactionala, care este o parte integranta a intimitatii. Aceasta memorie comuna face ca pierderea ei sa duca la suferinta, asa cum se intampla in divorturi, de pilda. Fiecare dintre cei doi pleaca cu ceva comun amandurora, cu aceasta memorie tranzactionala. Daniel Wegner sustine, astfel, ca pierderea acestei memorii este traita precum pierderea unei parti din propria minte. Va puteti imagina acest lucru ca semanand cu efectul Kirlian, adica acea durere pe care cineva caruia i s-a amputat un picior o resimte in piciorul care, de fapt, nu mai exista. Separarea, in general – cei trei D, divortul, decesul, despartirea – este intotdeauna dureroasa. Cine neaga acest lucru fie este ipocrit, fie nu gandeste.
Memoria tranzactionala este o memorie relationala. Este posibil, deci, ca atunci cand apare minciuna la care m-am referit mai inainte, ea sa se datoreze acelui regret care inghite, sterge, pur si simplu, aspectele negative, pentru a lasa doar suferinta, frecvent neasociata pierderii memoriei comune.
Este, intr-adevar, greu sa supravietuiesti cu inima usoara unui esec sau unei alegeri proaste. Nu poti avea totdeauna curajul de a-ti contrazice trecutul erotic. Nu poti arunca bucati de viata la gunoi. Indiferent cine a facut un pas gresit, trebuie sa gasesti ceva pozitiv, ceva care sa nu te duca la gandul ca ti-ai trait „dusmania de sine“. Si, atunci, gasesti argumente pentru a te convinge si a-i convinge si pe altii ca n-a fost dracul chiar atat de negru pe cat parea. Si chiar mai mult, ca n-a fost drac, ci inger.
Mai exista, desigur, si idealizarea trecutului, fenomen care apare nu numai la indivizi, ci chiar si la colectivitati. Nostalgiile sunt adesea produsele unor stari de mare subiectivitate, emotionale, mai adesea pe langa adevar. Dar, cine poate spune care este adevarul adevarat?
KXOQSZ vezwepbjwmwj
BM2rBY wquunlestten
That’s way more cveelr than I was expecting. Thanks!
I’m impressed! You’ve managed the alsomt impossible.