Mihaela Tatu – Am vrut sa fiu artista

de

Cand sunt mici, mai toate fetitele isi doresc sa se faca “artiste”. Stiti intrebarea stupida a rudelor, care dupa ce te ciupesc de obraz si te intreaba daca stii vreo poezie, trec inevitabil si fara imaginatie la …”si ce-ai vrea sa te faci cand vei fi mare”? Si era normal sa-ti doresti sa faci parte din acea lume. Rochii lungi si baluri, muzica ametitoare si povesti minunate, carora nu le vedeam niciodata sfarsitul pentru ca eram prea mica pentru a vedea doi oameni mari pupandu-se (mama ma trimitea la culcare inainte de scena “indecenta”), eroi care invingeau de fiecare data oamenii rai. Mare vrajitorie mai era pentru mine filmul! Acolo puteai sa inchizi ochii, sa visezi la orice si cat ai clipi, devenea realitate.?..

Nici eu n-am scapat de rudele insistente. Iar raspunsul meu, fara sa stau pe ganduri era ARTISTA. Recitam fara inhibitii si cantam la capatul de lemn al unei corzi, mai tot repertoriul festivalului Cerbul de Aur. Dar cel mai mult imi placeau eroii filmelor de aventura sau istorice. Si sa nu va ganditi ca mi-am dorit sa fiu actrita pentru ca sa port rochii de printesa. Niciodata! Eroul copilariei mele a fost Winnetou. Si faceam exercitii de rabdare, ca sa stau nemiscata mult timp, asa cum statea el la panda. Si ma visam incalecand in galopul nebun al vreunui mustang, care aparea doar la fluieratul meu. Iar mai tarziu, cand am inceput sa “remarc” si prezenta actritelor, am fost fascinata de un film de prin 1938-1939(cred), Jezebel, ai carui protagonisti erau Bette Davis si Henry Fonda. O tanara cu un caracter indaratnic, care stapanea un armasar naravas mai ceva ca un barbat, care sfida canoanele societatii acelor vremuri si care a dovedit o putere de sacrificiu din iubire ca nimeni alta.
Acum mi-am dat seama, scriind aceste randuri, ca toata copilaria am avut nevoie de modele puternice. Care sfideaza orice regula, in lupta pentru dreptate. Firi libere si nestapanite care sacrifica tot pentru un ideal, pentru o idee. Pentru bine si frumos. Pentru pace si iubire. Si, slava Domnului ca n-am dus lipsa de modele. Si pe toate le-am descoperit in filme. Cum sa nu-mi fi dorit sa fiu si eu asa??!!!
Mai tarziu i-am descoperit pe Ulise si pe Mihai Viteazul. Si pentru prima oara m-am gandit la actori putin altfel. Mai ales in Mihai Viteazu cand turcii invinsi se tarau prin noroi cu rame pe fata sau cand (ii urmaream cu sufletul la gura) cadeau de pe cai. Atunci m-am gandit pentru prima oara cat de complexa este aceasta profesie. Pentru ca nu pot sa-i spun meserie. Si am inceput sa intreb in stanga si-n dreapta ce inseamna sa fii actor. Si la vremea aceea, acolo in Brasovul meu drag, mi-au raspuns la intrebari nume ca Ion Jugureanu sau Jan Georgescu. Si asa am aflat cat timp ii ia unui actor sa-si pregateasca un rol. Si-mi puneam intrebarea cum reusesc sa tina minte atata text. Am aflat care e diferenta dintre un actor de teatru si unul de film. Si ce fiinta complexa si echilibrata trebuie sa fii ca sa faci fata tuturor rolurilor care se nasc din si prin tine. Cum intri in pielea unui personaj lasand in el un strop din fiinta ta. Si cum, ca actor te hranesti cu energia pe care ti-o da publicul, ca raspuns al energiei cu care incarci tu personajul. Si am mai aflat cata pregatire iti trebuie ca sa joci rolul pe care ti-l doresti, sa fii autentic si credibil. Cate meserii se invata ca sa fii un actor bun. Pentru un rol te ingrasi, pentru altul slabesti, in unul esti sportiv de performanta, in altul esti om de stiinta, in unul esti extraterestru, in altul esti ras pe cap. N-am sa-i uit pe Peter O’toole in rolul generalului Tanz din Noaptea generalilor sau pe Elizabeth Taylor in Cui ii e frica de Virginia Woolf?… Sau pe Florin Piersic in Oameni si soareci. Si fac parte din categoria norocosi care in putinul timp in care era program la televiziunea comunista, se difuzau spectacole cu teatre tv. Nu aveau ai mei bani sa venim la Bucuresti si sa-mi vad idolii pe “viu”. Asa ca nu ma miscam din fata televizorului. George Calboreanu, in rolul lui Stefan cel Mare din Apus de soare, mi-a ramas o lunga perioada de timp in suflet si-n minte. Si nu sunt nostalgica, dar mi-e dor de calitate, de maretia profesiei de actor apreciat si respectat pentru rolurile interpretate. Mi-e dor de frumos. Acum parca-i prea mult zgomot, cenusiu si greu, in filmele actuale. Imi raman in minte prea mult sange si groaza. Dar… Stop! Ca am inceput sa alunec in altceva.
“Si daca tot ti-a placut atat de mult aceasta manifestare artistica, de ce nu te-ai facut actrita?” m-ati intreba voi. Pentru ca nu m-a lasat mama, va raspund eu. Pentru ca era o prejudecata pornita din ignoranta, referitoare la viata actorilor. Asta e. Dar in timp poate ca Dumnezeu mi-a ascultat ruga si am avut norocul, sansa sa joc intr-o piesa regizata de doamna Draga Olteanu Matei, Visul unei nopti de iarna, alaturi de o trupa de actori din Piatra Neamt si de domnul Valentin Uritescu. Am vazut, am invatat, am invatat si am repetat. Si mi-a placut. Mult, mult de tot. Si ma gandesc ca intr-o alta viata nu voi mai fi atat de cuminte si nu-mi voi mai asculta mama. Sau poate cine stie, si-n aceasta viata, pentru ca nu aduce anul ce aduce ceasul, voi mai avea parte de o noua experienta pe scena…
In acest moment, insa, tot ce stiu este ca lor, actorilor le datoram mult. De multe ori au fost strigatul nostru de nemultumire sau mesajul nostru de iubire. Nu stiu cum ar fi fost viata mea daca as fi fost actrita. Dar stiu ca un popor fara cultura este un popor sec, gol. Iar acesti mesageri ai artei si culturii romanesti merita mai mult. Merita tot. ?La intrebarea, deja agasanta, pe care ziaristii i-o pun constant maestrului Radu Beligan, care este secretul longevitatii vietii si carierei domniei sale?, acesta raspunde constant: IUBIREA. Si sunt convinsa ca asa este. E normal cand joci cu atata iubire sa primesti, la randul tau, iubire. Iubirea care te hraneste. Iubirea cu care-ti hranesti publicul.
Viata lunga va doresc dragi actori si oameni de cultura din Romania. Imi doresc sa fiti! Sa aveti! Sa transmiteti mai departe! Si inainte de toate sa nu renuntati, indiferent de vreme si vremuri. Nu putem fara voi. Nici noi, dar mai ales generatiile viitoare. Traiti, simtiti si daruiti ca sa avem cu ce sa ne hranim sufletele. Atat cat putem si avem timp.

  • Credit: Paul Buciuta / Marea Dragoste

 

Categorii:
Personalitati

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *