Ghiolbanca tanara, iubirea…

de

Pentru ca ani de zile am jurat ca nu pun pret pe toale, pe brizbizuri, pe nimicuri, pe prostii, intr-o buna zi am fost pedepsita aspru si dureros. Aruncata fara mila in epicentrul sclifoselii bucurestene muieresti. Incotopenita intr-o lume in care, daca nu stii Vogue-ul pe dinafara, e ca si cum n-ai fi citit “Amintiri din copilarie.”

Imi gasesc circumstante atenuante destule pentru faptul ca, de-atunci, m-am cam stricat la cap. Ma uit cas la cei care poarta in continuare jeansi cu talie joasa, desi, ah, ultimele porunci ale modei spun ca au revenit in tendinte cei cu talie inalta. Pantofii cu bot ascutit i-am donat cersetorilor de la coltul bulevardului. Sacourile lungi le-am taiat cu foarfeca si le-am facut carpe de sters pe jos. Sa-i fie mai usor menajerei, caci, desigur, manichiura mea frantuzita, mai desavarsita decat toate obiceiurile frantuzesti pe care le practic fara sa graseiez, nu mai suporta apropierea gretoasa a mopului.

Taman cand ma infipsesem mai temeinic in convingerile sanatoase si profunde, conform carora haina il face pe om domn si pe muiere domnita, mi s-a intamplat pocinogul. M-am indragostit, vorbind la telefon. Un barbat din provincie, de meserie scriitor, s-a ivit intamplator in calea ciocanelului si scaritei mele si m-a naucit. Si uite, bag aici un fragment siropos care o sa-i faca pe misogini sa se dea cu rotile-n sus de ras. Dar, credeti-ma, uite-asa mi s-a intamplat sa palpit… Vocea lui aspra, de barbat tanar si puternic, mi-a zgariat pana la sange inimioara. Cuvintele lui asezate, domoale, intelepte, mi-au cotropit somnul si nesomnul. Telefoanele lui pline de culori si clarobscur, felul in care stia sa-si gaseasca vorbele si pentru bucurii de-o clipa ale auzului, si pentru taclaleli de-un ceas, m-au facut sa ma perpelesc, sa ard, sa zac, sa tip de dor. Aaaaa!

L-am chemat in soapta, (vino!) l-am chemat strident (arata-te!), l-am chemat insistent (hai o data!). Ezitarea lui m-a facut sa-l doresc si mai aprig. L-am chemat navalnic, l-am chemat dement, l-am chemat cumplit. Si a venit!

In ziua intalnirii noastre n-am putut face altceva decat sa risipesc ore lungi si bani multi in centre de infrumusetare. Am fugit din salonul in care mi-am facut cea mai moderna, dar si cea mai romantica coafura, in complexul de frumusete unde trudeau regina sprancenelor, printesa unghiilor lungi si vrajitoarea epilatului inghinal in forme irezistibile. Am demolat dressingul ca sa-mi gasesc cele mai potrivite haine. Nu ostentativ de elegante, desi simteam nevoia sa put a bogatasa, dar moderne, care sa ma faca sa par tanara, libera, disponibila, dar nu usor accesibila. Care sa nu ma arate ca o printesa fandosita a adulterului voios, ci ca pe o indragostita ametita de vise- ceea ce si eram. Am rafuit toate cutiile cu pantofi. Nu cu toc jos, fiindca ma turtesc, nu cu toc prea inalt, fiindca ma vamposeaza. Nu cu toc gros, fiindca ma ingreuneaza. Sa par inalta si subtire, sa par unduioasa si frumoasa. Am pus un fir fraged de parfum pe omoplat, ca sa se ridice din mine un damf de libertate, de dragoste posibila, de vis implinit. Si am prins nodul esarfei cu un trandafir…

Cand l-am vazut asteptandu-ma langa masina, am simtit nevoia sa incetinesc. Ajunsa deja la cinci metri am stiut ca poftesc sa fac stanga-mprejur, dar nu pot. Am mers impleticit inainte, dar talpile implorau nemersul. Impingeam aerul catre el, dar vantul batea de-a-ndoaselea, “toate panzele jos!” oracaia inima mea. Il vedeam acolo mic si unsuros, cu un cap mai scund cat mine, desi, credeti-ma, sunt cat o tanagra. Se balanganea jalnic de emotionat de pe un picior pe altul. Labele inghesuite in pantofi impletiti cu siret, cum aveau candva militarii, pareau sa nu-i asigure o baza de sprijin solida. Vantul care se iscase dintr-o data aducea dinspre el inspre mine un miros concret de taran transpirat. Si-i fluturau dramatic pantalonii de stofa, sugrumati peste burta, osteniti la genunchi… N-am apucat sa spun nimic. Ce-as fi putut sa spun, cand vocea mea murise de mult, stalcita si ea o data cu prabusirea in hau a asteptarilor? A sarit de la pamant, ca un caine, si m-a muscat de buza, in semn de salut. N-am simtit durere. Nici dezgust, desi o data cu saltul s-a mai imprastiat o data, de jur imprejurul meu, miasma lui de branza, de drum lung si de patura murdara. A stat apoi o clipa nemiscat. M-a privit cu ochii lui cacanii, cu gene rare, si-a inteles de pe fata mea impietrita ce s-a intamplat. Pielea lui rosie, cu brobonele, s-a invinetit trist pe pometi. A pufnit de vreo doua ori, a dat sa baiguie ceva. M-a mai privit o data amar, de jos in sus, ca un maidanez lovit. Apoi s-a intors si-a plecat. Vad si acum sub ochi spatele lui cocarjat de nefericire si pantalonii de stofa urata, luciosi pe fund, fluturand in tristetea retragerii sale. Nu mi-a mai raspuns niciodata la telefon. Dar eu, va jur, il iubesc si acum. El, omul care are cel mai frumos suflet pe care l-am banuit vreodata si cei mai urati pantaloni care s-au flexat si-au sarit de la sol ca sa-si duca stapanul inspre muscatura ce mi-a retezat visul… El este unul dintre motivele pentru care n-am putut niciodata sa plec. In ce tara as mai putea trai o poveste ca asta?

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *