Moto: Iubesti pe cineva atunci cand ai ajuns sa vrei sa-i dai ceea ce ai mai bun ai hotarasti sa i te dai pe tine insuti… Octavian Paler
De ceva vreme, majoritatea rudelor mele au urmatoarea problema existentiala: cand ma marit. Spre supararea lor si totala mea indiferenta vis-à-vis de parerea lor, nu intentionez sa fac acest pas prea curand. Nu vreau sa ma marit pentru ca, the way I see it, casatoria e un mijloc catre implinire spirituala, sufleteasca, mintala si, nu in ultimul rand, trupeasca, fiind un mijloc (poate cel mai potrivit) pentru a te intregi, atat ca individ, cat si ca parte a unui intreg mai mare, un mod de a evolua si de a fi fericit(a).
Ori, ca toate astea sa se intample, trebuie sa stii cine esti, ce vrei (a se vedea moto-ul de mai sus), trebuie sa ai acel echilibru interior obtinut prin propriile forte si eu nu detin inca toate aceste atu-uri. Cred ca mai am de crescut si de invatat – mai ales despre mine – inainte de a face acest pas. Nu pot sa imi asum o astfel de relatie crezand ca o sa stie celalalt ce e mai bine pentru mine in conditiile in care eu, ca sa iau un exemplu reprezentativ, nu stiu de ce ma trezesc dimineata si ma dau jos din pat.
In aceeasi masura, e foarte adevarat ca – asa cum spunea Saint-Exupery – “Perhaps, love is the way of my gently leading you back to yourself”, dar pentru asta trebuie sa te gasesti tu ai sa afli cine esti deep down inside, iar abia apoi omul de langa sa aiba aceasta “abilitate”, inainte de toate, de a te ajuta intotdeauna sa te regasesti.
Bottom line: nu am de gand sa ma marit prea curand pentru ca, asa cum bine m-a caracterizat cineva, nu sunt inca intreaga la cap. Si trebuie sa adaug ca nu am pus problema independentei financiare si a unui loc de munca deoarece, pentru mine, acestea sunt “condiaii” sine qua non ale unei evolutii personale si ale unei eventuale casatorii.
In aceste conditii, am fost intrebata, pe un ton dezaprobator, de ce mai am relatia actuala daca nu vreau sa ma marit. Trebuie sa marturisesc ca, la intrebarea asta, m-a bufnit rasul pentru ca suna de parca iubirea presupune neaparat si un target (lucru ce mi-a fost reamintit de un bun prieten), de parca stii de la bun inceput ce se poate intampla. Daca ar fi viata atat de previzibila, ar fi mult prea plictisitoare pentru gustul meu. Dar revenind la intrebarea de mai-nainte, dupa o scurta meditatie am gasit ai raspunsul.
In primul rand, n-am inceput relatia asta si nu am dat curs sentimentelor pentru ca am vrut sa ma marit (in niciun caz!), din contra, am incercat sa nu ma gandesc la ce va fi, am incercat sa iau totul pas cu pas, incercand sa ma bucur de prezent. E foarte adevarat ca n-a fost intotdeauna usor sa fac toate astea, dar de fiecare data am gasit motive sa merg mai departe.
Am aceasta relatie pentru ca are la baza, printre altele, o prietenie profunda ai o poveste ai mai frumoasa. El e omul care da nuante vietii mele prin atentia lui la detalii si imi ofera noi perspective, deschizandu-mi astfel noi orizonturi si unde mai pui ca face toate astea pentru ca asa simte. Am aceasta relatie pentru ca iubesc omul respectiv, iar sentimentul e reciproc; pentru ca e un om pe care il admir si de la care invat zilnic lucruri noi; iar, mai presus de toate, am aceasta relatie pentru ca omul asta stie ai simte tot ceea ce cuvintele nu pot exprima, iar in acest moment e tot ce-mi doresc pentru ca stie sa-mi atinga sufletul si stie sa-mi faca trupul sa tresara sub mangaierea lui.
Si, totusi, dincolo de toate ideile astea de mai sus care suna atat de bine in teorie, sper, cu inima stransa, ca omul care imi sta acum alaturi, o sa aiba rabdarea si iubirea necesare pentru a fi langa mine pana voi reusi eu sa bifez lista aia atat de pretentioasa. Si mai sper ca orice s-ar intampla, sa nu-i pierd prietenia si felul in care stie sa ma iubeasca…
PS: Poza e facuta la Buateni, in octombrie anul trecut cand am fost la munte.
