fbpx

Marina Rasnoveanu – Nu va mai bateti joc de iubire!

de

Ger cumplit. Imi inghetase si sufletul pana la cafeneaua mea preferata, dar ma incalzisem cu un mocaccino fierbinte. Schimbasem cateva vorbe cu tinerii de la masa alaturata, dupa care incepusem sa imi consult cuminte dosarele. Avea sa fie o seara lunga, insa gandurile de deunazi nu imi dadeau pace. Cerneala mea albastra acoperise foile odata albe, dar acum parca regretam sinceritatea si dezinvoltura cu care ii condamnam pe cei asemeni mie.

Am privit absent pe fereastra si m-am gandit pentru o clipa sa le rup. Sa distrug toata documentatia necesara traducerii actului acela atat de important. Clientul avea sa vina peste o ora, mai era timp. Vedeam doar lumini difuze, siluete sterse si imagini din trecut ce incercau parca sa ma convinga ca adevarul ar fi iesit pana la urma la iveala.

Jobul meu de “translator ceva mai special”, sa-i zicem, ma obosea cumplit. Pe de alta parte, eram printre putinii acceptati in cadrul acelui proiect, asa ca nu ma puteam plange. Remuneratia era una pe masura si, in plus, imi placeau intalnirile cu oamenii aia inalti, blanzi, dar totodata atat de diferiti.

Aveam remuscari, asta era. Ma faceam vinovata de a privi in vietile oamenilor, in sufletele lor, de a le analiza sentimentele, reactiile, cuvintele si sa le insir acolo, pe hartie. Dar practic nu eu dadeam verdictul. Ei erau cei care veneau in fata mea, citeau in cateva secunde dosarul dupa care plecau, uneori fara niciun cuvant. Stiam ca in urma lor se ia o decizie. Ca oamenii, uneori unii, alteori toti, aveau sa fie rasplatiti sau pedepsiti pentru ceea ce iroseau sau exploatau prea mult aici, pe Pamant.

Intr-un fel eram invidioasa. Oare ce gaseau ei printre randurile mele incalcite sau prea banale? Care ar fi fost concluzia mea daca as fi fost de fapt in locul lor? Asa ca m-am apucat sa citesc inca o data acele pagini. Intens, curat, incet ca si cum nu as fi vrut sa pierd niciun aspect al acelor randuri. De cum ma apropiam de final, ochii mi se incetosau si inima imi batea parca mai tare.

Cum am terminat, am inchis dosarul printr-o miscare brusca ca si cum as fi pecetluit soarta acelor oameni. Ma razgandisem, ei nu meritau indurare. Oamenii nu stiu sa iubeasca. Se cred zei, iubesc haotic, la intamplare sau intens, adevarat, dupa care ii rad in fata iubirii, alungand-o si strigandu-i cuvante urate.

M-am intrebat ce ii face sa renunte? Ce ii face sa decada in prapastia celor nebinecuvantati cu vreo iubire? Am redeschis dosarul si am recitit. Am zambit amar. Multe dintre iubirile timpurii, frumoase si daruite fara lacrimi si ani de asteptare sfidasera prea tare, iar oamenii isi uitasera nimicnicia. Uitau ca sunt oameni, asta era. Oameni supusi greselii, pacatelor, destinului si mai ales darurilor date de Dumnezeu. Sfidau si credeau ca, odata ce au intors spatele iubirii adevarate, vor mai gasi o alta in drumul lor.

Eram in plin proces cu ei sau cu mine, cine stie, cand clientul a intrat in bar, m-a salutat si s-a asezat in fata mea. Fara sa ma intrebe a luat dosarul si a inceput sa citeasca. In mod ciudat, din acuzator, am devenit aparator. Oricat de inconstienti ar fi fost cei carora Dumnezeu le daduse darul iubirii, iar ei il aruncasera la gunoi, erau totusi oameni, ca si mine.

Se citea pe fata calatorului ca nu e incantat de ce citeste. A scos si el o foaie alba, mototolita si a scris ceva in graba. M-am mirat, nu se mai intamplase asta niciodata. Apoi si-a aprins o tigara si a privit ingandurat pe fereastra ca si cum nu era hotarat sa plece.

Nu stiu de ce, am inceput sa ii vorbesc. M-a privit intai uimit, apoi amuzat parca.

I-am vorbit despre noi, oamenii, despre toti cei din dosare, toti cei carora Dumnezeu le daruise iubirea adevarata, insa ei o lasasera sa plece trista in lume. I-am spus ca uneori se mai intampla, nu ne dam seama, suntem prea raniti si singuri sau poate ca pur si simplu eu gresisem, nu mai eram atat de buna in rolul meu de translator.

Simteam ca urmeaza o pedeapsa.Ca viata celor trecuti in listele alea avea sa se schimbe de indata ce traducerea ar fi fost completa. Cred ca m-a auzit, uneori se mai intampla asta si m-a privit intr-un fel anume. A fost deajuns. Sa stiu, sa citesc, sa vad care avea sa fie viitorul lor.

Poate nu aici, poate nu acum, dar viitorul celor care isi bat joc in fiecare zi de binecuvantarea iubirii avea sa fie de fapt o mare de singuratate. Aveau sa fie frumosi, senini, drepti si curati, insa iubirea sa intarzie in viata lor. Sa o tanjeasca, sa o roage, sa o implore, insa ea sa refuze sa ii mai insoteasca. Cine ar fi putut-o condamna?

Fericitii de azi, sfidatorii si trufasii de azi, aveau sa fie schilozii de maine.

Eu eram acum cu un pas inaintea lor, privindu-mi de fapt trecutul.

Cand a fost sigur ca am inteles, calatorul si-a stins tigara si s-a ridicat. A dat sa plece, a facut chiar cativa pasi, dar s-a intors si mi-a intins bucata aceea de hartie mototolita. Apoi a plecat si nu l-am mai vazut niciodata.

Am inteles atunci, printre cuvintele acelei poezii-mesaj venite de departe ca mai era totusi o sansa. Cineva, acolo se indura de toti cei care isi batusera joc de iubire. Traducerea nu era completa si, mai ales, nu ajunsese acolo unde se da intotdeauna sentinta.

Mai avem inca timp sa schimbam ceva.

“In fiecare zi, va bateti joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagati de seama ca, în loc,
Ramane un desert de disperare.

Va amageste lenea unui vis
Pe care-l anulati cu-o sovaire;
Va reculegeti intr-un cerc inchis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Va rasuciti pe-un asternut posac,
Insingurati in doi, din lasitate,
Mintindu-va cu guri care prefac
In zgura sarutarile uzate;

Va pomeniti prea goi intr-un tarziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stiti ca dragostea exista.

In fiecare zi, va bateti joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagati de seama ca, in loc,
Ramane un desert de disperare”

(Romulus Vulpescu)

 

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *