Dialogul dintre scriitorii invitați și colaboratorii Revistei Noastre, publicație a Liceului Unirea din Focșani, a fost publicat în ediția cu nr. 13-14-15, ianuarie, februarie, martie 1974.
Întâlnirea a avut loc în data de 27 octombrie 1973, iar Nina Cassian a primit cele mai multe întrebări din public, dar alături de ea, au fost și alți scriitori Romulus Vulpescu, Tudor George și Mircea Dinescu.
Mihaela Dulcu: Dacă-mi dați voie, aș vrea în primul rând să adresez o întrebare poetei Nina Cassian. Știm că în 1945 ați publicat în România Liberă poemul „Am fost un poet decadent“. Ce înțelegeți prin poet decadent și, bineînțeles, prin literatură decadentă?
Nina Cassian: Da. Această poezie nu e singura prostie din viața mea. Însă trebuie să fie cunoscute puțin condițiile istorice ale acelui moment. Fiind vorba, după cum știți, de o perioadă revoluționară, care a început cu August 1944, această cotitură istorică, socială, economică, fără îndoială că avea și un corolar cultural-artistic. Eram animați cu toții, atunci sufla un vânt foarte puternic de – hai să-i zic – unanimism, un termen din literatura franceză, un ideal și-un elan al îmbrățișărilor, al colectivității, al topirii în marea masă, ș.a.m.d. Este un elan pe care individul îl resimte periodic și după aia îi trece și e foarte bine așa că există un către și de la, adică există un fel de du-te-vino între dorința de a te singulariza și dorința de a te topi în mulțime. Aceste două tendințe mi se pare mie că echilibrează un ins. Momentul acela era de topire în mulțime și pentru că poezia pe care o scriam eu pe atunci, deși eram foarte tânără și nu știu dacă aveam vreo caracteristică, dacă eram „decadentă“ și nici „nedecadentă“, nu mă configurasem destul de clar, am avut senzația că am practicat prea mult timp un exercițiu singuratic, ca să spun așa, în poezie și atunci printre termenii la modă pe vremea aceea pentru astfel de exerciții singuratice era de pildă și „decadent“.
În accepția noastră de atunci, din 1945, poet decadent era cel care nu scria pentru mulțime, cel care nu putea fi priceput de un public foarte larg, cel care nu trata o tematică generoasă, ci cine știe ce probleme intime și restrânse ale lui, etc. Cum la 20 de ani e foarte greu să te consideri chiar reprezentant pentru o întreagă populație, la 20 de ani ești în general mai sfios, firește că ceea ce scrisesem eu până atunci erau mai mult confesii, știu eu, poezii de o factură mai intimă. Atunci m-am autointitulat, de fapt, cu destulă trufie în această autocritică „Am fost un poet decadent“, dar nu prea fusesem, și promiteam și doream în această poezie să fiu reprimită de mulțimea oamenilor din jurul meu. Trebuie să spun că după această poezie, care nu mi-a figurat în nici un fel îmbrățișarea călduroasă a celor cărora mă adresam, am trecut la poeziile care au apărut după aceea în volumul „La scara 1/1“ și care, într-un fel erau, dacă vreți, o revenire la așa-zisul „decadentism“. Dar nici „La scara 1/1“ nu mi se pare a fi un volum „decadent“, nici azi nu cred în aceasta, „decadentă“ fiind, eu nu prea știu istorie și critică literară, dar cred că se referă la un anume grup de poeți, la o școală poetică franceză, care cam ce făceau?…
Romulus Vulpescu: Ei, ce făceau? Făceau bine! Foarte bine făceau!
Nina Cassian: Care erau probabil ușor perverși, ușor…
Romulus Vulpescu: Iartă-mă că îndrăznesc…
Nina Cassian: Te rog, ți-am cerut ajutorul…
Romulus Vulpescu: De fapt, Verlaine avusese chestia asta când vorbea de acel „ev mediu delicat“, în care însă el vedea evul mediu ăla târziu, care decădea, adică decadența evului mediu spre care se îndreptau cu toții, pentru că acolo li se părea, și de acolo, ca să zic așa, se trage termenul care, pe urmă, în literatura franceză simbolistă, a căpătat un alt sens și a înglobat un anumit tip de poezie care avea caracteristicile pe care le găsim noi aici. Dar hai să ne-aducem aminte că niște poeți dragi nouă, care erau foarte inteligibili, la ora aceea. De pildă, I. Pillat era un poet „decadent“, dar I. Pillat este un poet pe care-l poate înțelege absolut oricine, oricând și oriunde. Și totuși era un poet „decadent“. La fel de „decadenți“ erau și Blaga, și Philippide, la epoca respectivă, ca și Barbu. Dar ăștia sunt patru direcții în literatura română, care nu au legătură cu această linie. Adică, „decadentism“ la noi însemna poetul care nu cântă…
Nina Cassian: …idealurile unanime…
Romulus Vulpescu: …acelea imediate ale actualității și nu ale contemporaneității.
Nina Cassian: Deci, pe scurt, acea poezie e mai mult o declarație etică, decât estetică, în ciuda termenului „decadent“ din titlu, și în sens etic nu o reneg, în sens estetic, cred că da.
Mioara Zehan: Tot poetei Nina Cassian aș vrea să-i pun și eu o întrebare. În ce împrejurări l-ați cunoscut pe Ion Barbu și ce imagine îi păstrați?
Nina Cassian: L-am cunoscut pe acest mare și extrem de original poet la cenaclurile literare conduse în vremea aceea de Miron Radu Paraschivescu. Îl cunoșteam din poezie mai de demult. Eram în plină pasiune exclusivă pentru el, după ce trecusem prin Arghezi și Blaga. Și, fără îndoială, că a-l cunoaște personal pe poetul meu nr. 1 la ora aceea, a fost un eveniment. Nu numai pentru că l-am văzut în carne și oase, ci pentru că am avut marea șansă sau pentru că poetul mi-a făcut marea onoare de a mă accepta pentru mai multă vreme în preajma lui, într-o foarte specială prietenie literară și am putut beneficia de spiritul lui absolut strălucitor, de o mare vigoare, chiar în ferocitatea subiectivismului lui, pentru că poeții sunt, e normal să fie așa, ei cred și chiar au dreptate când spun că fac o lume, fiecare poet face o lume a lui și în general în artă asta se face. Fiecare creează o lume și când faci lumea te crezi Dumnezeu. Și nu poți să crezi că odată cu tine coexistă și alți dumnezei. Numai lumea ta poate să fie cu adevărat viabilă. Și atunci e firesc uneori, ca poetul să fie exclusivist și să refuze orice alt tip de creație decât cea pe care a imaginat-o. Între altele nu e cazul tuturor poeților, eu concep foarte bine existența unor lumi paralele sau concentrice. Dealtfel, cred că tot universul e organizat în felul acesta. Așa l-am cunoscut. Ion Barbu e unul din acei poeți în care un instinct colosal artistic era dublat de o perfectă intelectualitate, de o capacitate ieșită din comun, dealtfel și cariera lui de mare matematician o dovedește, o capacitate ieșită din comun de a asocia și de a expune cu sistem orice fel de idee sau chiar de senzație, sau de stare și este, fără îndoială, pe planul întâlnirilor artistice din timpul vieții, cea mai importantă, pentru amintirile mele, pentru memoria mea afectivă și pentru educația mea estetică.
Petecescu Mariana: Aș dori să vă adresez și eu o întrebare, referitoare la literatura dumneavoastră pentru copii. Cum ați reușit să pătrundeți în această lume?
Nina Cassian: Nu cred că am reușit să pătrund, cred că am reușit să nu ies din ea, adică păstrându-mi copilăria, dealtfel am declarat asta, nu abandonez nici o vârstă. Sigur că se suprapun altele, însă nu trăiesc de mult timp ca să-mi pot permite să renunț la vreo vârstă. Vă asigur că nu este o figură de stil, că am în mine, sub o formă filtrată, de savoare, să spunem, sensul copilăriei, adolescența o am în mine, precum și treptele diferitelor tinereți sau maturități care au urmat.
De la prima mea carte pentru copii și până la ultima, care n-a fost poate încă scrisă, nu scriu pentru copii, ci scriu pentru mine și despre mine și dacă copii se regăsesc în mine e confirmarea exactă a lucrului pe care vi l-am spus înainte. Nu am copii, personal. În felul acesta, scriind pentru ei, am foarte mulți, de fapt. Inițial, am găsit un refugiu în această lume a fanteziei și a inocenței într-o perioadă în care lucrurile în literatură erau foarte încurcate, foarte posomorâte. Cu toată sinceritatea vă spun că a fost pentru mine un refugiu într-o lume care mai păstra însemnele poetice, în care metaforele erau permise, în care culorile mai puteau să scapere. Știți foarte bine că în timpul acela, pe care noi îl numim astăzi proletcult și care a durat 8 sau 10 ani, aici sunt diverse controverse, eram, mai ales în calitate de poeți, extrem de strict controlați paraestetic, aș zice, în sensul că fiecare epitet era pus sub lupă și suspectat ca atare, ni se cerea în general să spunem lucrurilor pe nume: „trăiască“ sau „jos“ sau „pornim cu toții spre viitor“, iar viitorul trebuia neapărat să aibă un epitet dacă i se permitea, un epitet luminos, el nici nu putea fi altfel.
În perioada aceea de sărăcie de vocabular și de fantezie a putea să scriu „Nică fără frică“ a fost pentru mine un foarte mare reconfort.
Anica Gîscă: O întrebare pentru poetul Romulus Vulpescu. Ce anume v-a apropiat de Ion Barbu, pe care l-ați tipărit într-o excelentă ediție în 1970?
Romulus Vulpescu: Sigur, aș vrea să fie treaba asta cât mai scurtă cu putință, cum a spus și colega mea Nina, există și niște date, ca să spun așa, de biografie personală, dar nu despre asta este vorba, pentru că nu e pentru mine timpul să-mi reamintesc în public, într-un anumit sens. Ca și ea, eram exclusivist, am mai rămas probabil, pentru mine poezia lui a fost mai mult decât o revelație. În momentul acela am avut sentimentul că am descoperit pentru totdeauna, nu pentru prima dată, poezia – și din acel moment n-am mai putut să ies și sunt foarte bucuros că n-am mai putut să ies din vraja aia nemaipomenită, din cercul ăsta foarte spiral. Și m-am bucurat și eu de un fel de prietenie.
Ion Barbu este un poet atât de total și a avut decența (scriind atât de puține versuri), la o vârstă la care alții aveau case, mă rog, de veci, și nu din cauza matematicii, pentru că și în matematică făcea aceeași poezie. Am să vă povestesc o amintire. Eu nu pricep nimic din aritmetică. Dar m-am dus să-l văd pe Ion Barbu în ipostaza lui de Dan Barbilian, profesor de Teoria numerelor la Facultatea de matematică din București. Era într-o dimineață. L-am așteptat și i-am spus: „Dați-mi voie… “ Știa că nu-nțeleg, că eu sunt nătărău, asta se vedea. Însă el a înțeles, cum să spun, actul poetic, adică mie îmi trebuia actorul din el, era un imens actor, era un mare actor. În el n-a murit, ci în el a trăit un mare actor, dar și Călinescu i-a prins perfect chestia asta.
M-a luat la cancelarie, apoi m-a dus într-o săliță care era mai mică decât a dumneavoastră. Acolo am văzut trei inși, trei studenți. S-au ridicat în picioare, pentru el bineînțeles. Eu m-am retras într-o bancă, deoparte, fără hârtie în față, mă rog, ăia aveau caiete, creioane ascuțite, totul… Ion Barbu s-a întors la tablă și a început să scrie. Nu știu ce, aici nu-mi permit să inventez. A spus ceva, s-a întors la tablă și-a început să scrie cu o viteză înspăimântătoare. În vremea asta, spunându-le: „Asta, zice, este varianta cutare a rezolvării cutare pe care o găsiți în tratatul cutare, pagina cutare, sigla, nu știu ce, paragraf, stânga sus“, cu o memorie vizuală fantastică. Ăia scriau și n-apucau să copieze în ritmul în care el rezolva. Tabla se umpluse așa cam trei sferturi și, la un moment dat, el, când mai avea un pas, un brânci pănă la rezolvarea teoremei sau ce le demonstra, cu un gest foarte scurt, dar nu făcea asta ca să mă frapeze pe mine, eu l-am bănuit o clipă atunci, ci, am aflat după aceea, făcea întotdeauna așa, taie tabla cu buretele și zice:
— „Nu, nu este o cale elegantă, să alegem una mai elegantă!“.
Ăștia rămân înmărmuriți, fiecare cum de i-a apucat, pe la un minus sau un plus. Eu eram fascinat, mă uitam în ceafa lui, în gura lui, fascinat de spectacol, nu? Și privirile lor parcă spuneau: „Mă, ce cap de matematician are puștanul ăsta cu mustăți“, c-aveam niște mustăți… Și pe fața mea se vedeau imensa plăcere, trăirea matematicianului, cum trăiți dv. poezia, să zicem, dacă vă place, nu? Eram fascinat de prezență, de tot ce simțeam, bănuiam eu, că e poezie în matematică. Și-atunci am regretat eu că n-am învățat matematică. Unul dintre ei se întoarce cu o mare admirație pentru mine și mă-ntreabă:
— „Nu vă supărați, dom’le, zice, acolo la diferențiala aia, la integrala aia“…
Eu am dus atunci degetul la buze, adică: „Nu mă întrerupe“. Și se termină această treabă, ăștia sunt umiliți, se uită așa la mine…
Ion Barbu, când pleacă, zice:
— „Vino, dragă, după aceea la cancelarie“.
Studenții se uită la mine și mă-ntreabă:
–„Nu vă supărați, dv. unde…? “
Adică: „Unde profesați? “ se subînțelegea. Tânăr, tânăr, dar…
Nina Cassian: …deștept.
Romulus Vulpescu: Întorcându-mă către ei, zic:
–„Nu vă supărați, eu n-am înțeles nimic din treaba asta.
–Cum n-ați înțeles?! Dar ce căutați aici?
–Am venit să-l văd pe poetul Ion Barbu, știți că domnul ăsta care… este…
–Cum poetul Ion Barbu?!?
–Da, zic… dar cam puțini studenți…
–Cum studenți? Numai dumnealui e student. Noi suntem asistenți! “
Avea un singur student și doi asistenți care veneau să învețe Teoria numerelor. Era o disciplină nu aridă, ci de mare rafinament, ca și poezia lui cea din „Joc secund“.
Vă imaginați omul din fotografii. Pe mine m-a fascinat mâna lui Barbu. Era atât de frumoasă, ca o floare, îți aduci aminte, Nina?, încât aproape uitai cât de frumos este el ca om….
Acum înțelegeți de ce se scoate o ediție? Uite așa a scos Perpessicius (nu fac nici un fel de comparație, vă rog să mă înțelegeți bine), „Opera lui Eminescu“. A orbit pe această ediție și n-a terminat-o. Se poate orbi pentru un om, adică se poate muri pentru ceva. De-aia se scoate o ediție, nu din pricepere, neapărat. Ediția are o mulțime de greșeli, dar se compensează cu iubirea.
Stela Richițeanu: Nina Cassian, ce părere aveți, în calitatea dumneavoastră dublă, de poet și de femeie, despre universul adolescentin? Ce credeți despre această vârstă? Întrebarea se adresează și poetului Mircea Dinescu într-o singură calitate, de tânăr poet.
Nina Cassian: Eu ce să spun? Cred că mi-am păstrat adolescența în părțile ei suportabile, pentru că adolescența e în general o pacoste – vârstă de tranziție cu un milion de confuzii, de spaime, de stângăcii. Adolescența mea, în special, a fost o catastrofă. Toate tulburările formării de personalitate au făcut ca adolescența mea să fie o perioadă dificilă. Dar ce cred despre universul adolescenței, în general, probabil că este o perioadă dificilă, adică te desparți de inocență, într-o măsură. Nu ești încă destul de copt pentru luciditate. Din acest conflict pot ieși lucruri foarte interesante, pot ieși și traume care să te urmărească după aceea o viață întreagă. După ce am depășit această vârstă, pot să vă spun, și ca femeie e foarte greu de trăit în continuare, foarte greu. Ni se aplică un sistem de discriminări înspăimântător. Vă asigur că în poezie, în artă, în calitate de femeie, faci parte dintr-un capitol special, de tolerat. Încă nu s-au obișnuit partenerii noștri de existență, bărbații, că am putea avea această capacitate, că am avea acces la aceste zone. De câte ori se va scrie despre noi, despre poezia noastră, se va intitula „Lirică feminină“, fără să existe un capitol în istoria literaturii intitulat „Lirică masculină“. Acest fapt se explică prin uimirea lor în fața acestui fenomen recent și un fenomen de respingere totuși față de gafa asta, alergie la o nouă inimă care bate în poezie, alături de a domniilor voastre. Dar noi scriem nu pentru că am avea ambiția asta, ci pentru că asta e structura noastră și vom continua s-o facem până… până o să plouă! Poftim, adolescent-poet, completează-mă sau…
Mircea Dinescu: Eu ce să spun? Eu sunt un exemplu prost, din punct de vedere didactic. Adolescența mea a fost destul de simpatică, cred eu. Am rămas și repetent printre altele, nu mă laud totuși, pe undeva s-ar putea să fie și o laudă. Deci poezia mea se pare că e vinovată de adolescență. Prima carte e scrisă exclusiv în liceu. Prima mea poezie din prima mea carte de numește „Sunt tânăr, doamnă“. Între timp am ajuns să scriu și poezii. Cred că mai bine vă pricepeți voi la adolescență, eu între timp am făcut armata, mă consider bătrân și-am ajuns aproape să-mi fie rușine că sunt genial…
Romulus Vulpescu: Aha, ai băgat de seamă…
[…]
Fragmente din articolul “Dialog cu poezia” (Revista noastră, nr 13-14-15, ianuarie- martie 1974). Revista integrală poate fi găsită aici:http://revistanoastra.lufo.ro/index_numere.html
Întâlnirea a avut loc pe 27.10.1973 în Sala de lectură a bibliotecii Liceului Unirea din Focșani.
Colaboratorii Revistei noastre primesc vizita poeților Nina Cassian, Romulus Vulpescu, Tudor George, Mircea Dinescu.
