80 de ani de la debutul Ninei Cassian cu poezia “Am fost un poet decadent”

“Această poezie nu e singura prostie din viața mea. Însă trebuie să fie cunoscute puțin condițiile istorice ale acelui moment. Fiind vorba, după cum știți, de o perioadă revoluționară, care a început cu August 1944, această cotitură istorică, socială, economică, fără îndoială că avea și un corolar cultural-artistic. Eram animați cu toții, atunci sufla un vânt foarte puternic de – hai să-i zic – unanimism, un termen din literatura franceză, un ideal și-un elan al îmbrățișărilor, al colectivității, al topirii în marea masă, ș.a.m.d. Este un elan pe care individul îl resimte periodic și după aia îi trece și e foarte bine așa că există un către și de la, adică există un fel de du-te-vino între dorința de a te singulariza și dorința de a te topi în mulțime. Aceste două tendințe mi se pare mie că echilibrează un ins. Momentul acela era de topire în mulțime și pentru că poezia pe care o scriam eu pe atunci, deși eram foarte tânără și nu știu dacă aveam vreo caracteristică, dacă eram „decadentă“ și nici „nedecadentă“, nu mă configurasem destul de clar, am avut senzația că am practicat prea mult timp un exercițiu singuratic, ca să spun așa, în poezie și atunci printre termenii la modă pe vremea aceea pentru astfel de exerciții singuratice era de pildă și „decadent“.

În accepția noastră de atunci, din 1945, poet decadent era cel care nu scria pentru mulțime, cel care nu putea fi priceput de un public foarte larg, cel care nu trata o tematică generoasă, ci cine știe ce probleme intime și restrânse ale lui, etc. Cum la 20 de ani e foarte greu să te consideri chiar reprezentant pentru o întreagă populație, la 20 de ani ești în general mai sfios, firește că ceea ce scrisesem eu până atunci erau mai mult confesii, știu eu, poezii de o factură mai intimă. Atunci m-am autointitulat, de fapt, cu destulă trufie în această autocritică „Am fost un poet decadent“, dar nu prea fusesem, și promiteam și doream în această poezie să fiu reprimită de mulțimea oamenilor din jurul meu. Trebuie să spun că după această poezie, care nu mi-a figurat în nici un fel îmbrățișarea călduroasă a celor cărora mă adresam, am trecut la poeziile care au apărut după aceea în volumul „La scara 1/1“ și care, într-un fel erau, dacă vreți, o revenire la așa-zisul „decadentism“.” a declarat Nina Cassian ca răspuns la întrebarea Mihaelei Dulcu inclusă în articolul “Dialog cu poezia” din Revista Noastră, publicație a Liceului Unirea din Focșani, ediția  cu nr. 13-14-15, ianuarie, februarie, martie 1974.