Aurora Liiceanu: Barbatul si copiii, cum ii cresti asa-i ai

Sa nu-ti fie niciodata rusine cu parintii tai!

Timpurile se schimba si legaturile de familie, de asemenea. Parinti exploatati si abandonati cind nu mai sint buni sau utili exista, dar si parinti care nu dau nimic copiilor, ci doar „le lasa dupa moarte“ ce au, conditionind batrinetea de avere – adesea, modesta – considerind ca „de-aia faci copii, ca sa-ti aduca o cana cu apa la batrinete“. Exista parinti care-si terorizeaza copiii-adulti si parinti care zac uitati în conditii mizere sau în aziluri. Nu exista reguli si nici adevaruri definitive.
Copil fiind, am vazut odata un abecedar vechi, din acelea care au disparut dupa 1947, cind le-au luat locul manualele comuniste. Mi-amintesc ca pe o pagina era urmatoarea imagine: la o masa simpla, erau asezate patru personaje: un barbat si o femeie, îmbracati taraneste, amindoi în virsta, fiecare în cite un capat al mesei, un militar tinar si un rege, nu mai stiu exact care. În text se spunea ca dupa o lupta grea, soldatul îi spune regelui ca garnizoana este departe, dar ca prin preajma, într-un sat apropiat, traiesc parintii lui, la care ei pot poposi sa manince si, eventual, sa se odihneasca, iar regele a acceptat. Morala lectiei mi-a ramas si acum în minte. Ea spunea asa: „Sa nu-ti fie niciodata rusine cu parintii tai!“. Deci, la vremea acelor abecedare, copiii învatau sa citeasca si, în acelasi timp, sa-si respecte parintii. Scoala îi învata. Nu parintii sau poate ca nu numai parintii. Ei, ce ziceti de asta? N-ar fi bine sa fie si astazi abecedare ca acelea si sa nu mai existe discordia dintre scoala si familie privind cine raspunde de educatia copiilor? Sa nu-si mai arunce una alteia responsabilitatea formarii copiilor?

Traieste-ti viata sau parintii nu servesc la nimic!

Asa se numeste un telefilm facut în 2004, cu sapte copii, fete si baieti, în pragul adolescentei: „Traieste-ti viata sau parintii nu folosesc la nimic!“. Aceiasi copii, în 1999, au fost eroii unui alt telefilm, regizat de aceeasi frantuzoaica, Michele Reiser. Ei erau filmati, în ambele dati, jucindu-se si raspunzind regizoarei la întrebari privind iubirea, moartea, scoala, dar si despre parinti. În 1999, ei vorbeau cu naivitatea si usurinta celor 6-7 ani ai lor, în 2004, la aceleasi probleme, ei raspundeau cu jena, ironie, gravitate sau emfaza. Iubirea, despre care vorbeau cu atita dezinvoltura odata, devenise în timp tabu, iar despre parinti – adorati si venerati in copilarie – vorbeau cu gravitate, judecindu-i sever, mai degraba cu neîngaduinta. Unul dintre ei a folosit expresia care a si devenit titlul telefilmului, versiunea din 2004. Semnalul dat de realizatoarea filmului se refera la dezvoltarea spiritului critic al copiilor în perceptia parintilor si la asocierea realista a criticii cu iubirea. Un alt fel de iubire.
În cel mai bun caz.

Parintii vedetelor

Ziarul „Le Monde“ a publicat nu demult, în citeva numere, interviuri lungi privind relatia între parinti si copii si amintirile parintilor atunci cind copiii devin adulti si, in plus, si celebri. Gorbaciov, în interviul lui, facea o evocare sensibila si emotionanta a copilariei, a parintilor, cautind sa-i diferentieze psihologic, subliniind ceea ce a învatat de la fiecare, aducindu-le un omagiu. De parca ar fi învatat sa citeasca pe abecedarul pe care tocmai l-am pomenit.
Într-un alt cotidian francez, timp de o saptamina, au fost prezentate portretele unor personalitati prin imaginea cuiva care i-a marcat. Printre acesti oameni publici s-a numarat si Aznavour. Desigur, el vorbea despre mama sa si primele lui cuvinte au fost: „Ea purta 33 (la pantofi)“. Se referea la o fotografie a unei prea tinere fete, eleva la Istanbul. Cind o lua în brate, ca mama, mai tirziu, el se simtea mare, puternic, desi avea doar 1,60m. I-a mostenit statura, ochii ca taciunele, sprincenele care se curbau la emotii. A spus ca turcii i-au masacrat, în genocidul din 1915, toata familia, cu exceptia bunicii. El a fost iubit mult de parinti, declarind ca de la mama a mostenit durerea si, de la tata, optimismul.
Aznavour, devenit atit de celebru, si-a ajutat parintii, i-a rasfatat. Ei muncisera din greu în strainatate, desi în tara lor fusesera artisti. La debutul pe Broadway, mama lui l-a ascultat. Fireste, era mindra. Cind ea si-a gasit sfirsitul, venind dintr-o calatorie în Armenia, fiul si-a intrerupt concertul de la New York si a închiriat un avion pentru a o aduce în Franta de la Moscova si pentru a o înmorminta. La New York urma sa-si lanseze un nou cintec, „La Mamma!“.
Se spune ca „barbatul si copiii, cum îi cresti, asa-i ai“. Adica asa cum se construieste o relatie – indiferent care, chiar si cea între parinti si copii – asa este ea. Relatia nu exista în sine, ea este o constructie, este ca o planta. Relatia se face. Se
cultiva. Recolta depinde de cultivator, iar cultivatorul, trebuie sa recunoastem, este parintele. Si pentru ca spuneam ca nu exista adevaruri definitive, oricine poate pune întrebarea: dar ce facem cind semintele nu sint de calitate? Adesea, întrebarea poate fi o scuza.