Floare-albastră, floare-albastră… Foaie verde, foaie verde… Unde sfârșește cuvântul, unde începe muzica? Într-o vreme, visam trecerea blândă sau violentă a artelor, una într-alta, sau cuplurile exemplare, sau Opera Totală, ah, veșnicul nostru dor de sinteze! Treptat, chiar dacă-și păstrau nimbul dorului, disciplinele artelor mi s-au impus, cu specificitatea lor superbă și dureroasă și neconfundabilă.
Apoi am visat artistul total („măcar“ în cadrul unei singure arte, cum a fost Enescu, egal de mare ca violonist, compozitor, pianist, dirijor) și din nou am constatat raritatea fenomenului, ca și când, odată constituit, axul unei personalități și-ar refuza ramificațiile, de teama descentrării sau a prăbușirii.
De peste doi ani am luat asupra mea acest risc. De peste doi ani, am lepădat veșmintele poeziei și am îmbrăcat cămașa de forță – o cămașă care asigură forța – a rigorilor compoziției muzicale. Masa mea de lucru și-a schimbat înfățișarea: e plină de hârtii cu portative, cinci creioane foarte bine ascuțite și o gumă îmi stau la îndemână. Compun un triptic pentru pian (Fugato, Rubato, Ostinato) și abia aștept să încep trei cortegii pentru orchestră. După o întrerupere de 17 ani (explicabilă, inexplicabilă), încerc să regăsesc starea de grație cu care compuneam atunci, susținută acum de contraforturile meseriei.
Floare-albastră, floare-albastră… N-am mai intonat de mult poezie, dar nici nu am plecat cu totul din cuvânt. Scriu în continuare la „Atât de grozavă și adio“, proze (critica și publicul nu le-au primit prea rău), întreprindere de asemeni riscantă pentru că, vai, și literatura se subîmparte în specii și, vai, și poezia se subîmparte în genuri, și fiecare specie și fiecare gen își impune particularitatea și legea și limita.
Și, totuși, visul etern al artistului total și al operei totale persistă să-și exercite tulburătoarea atracție.
Și traduc. Mă ipostaziez, mă insinuez în sufletul poeților, în mecanismele misterului lor.
În lunile acestea l-am tradus pe Paul Celan („Qu-as tu fais, Paris,/ de Paul, mon ami,/ de mon ami Paul Celan/ que les poissons aimaient tant?/ Lui aussi aimait le monde/ mais le monde est bien immonde…/ Qu-as tu fais, Paris, de Paul, mon ami?“, cum cântam de doliu când am aflat despre sinuciderea lui, despre patul ultim – Sena – pe care și l-a ales…). Am intrat în universul lui de oracole și miracole, de ambiguitate și strictețe, de geamăt intelectual și comoție existențială.
Îl voi traduce pe Ițic Mangăr, ciudat poet născut la Iași și devenit celebru până în America, frate de artă cu Chagall, cutreierat de noapte, de perechi zburătoare, de viori triste și extatice, de înțelepți bărboși, de sărăcie feerică și, mai ales, de perpetua râvnă a cenușiului de a deveni albastru.
Floare-albastră, floare-albastră… Incantație, magie, poezie, muzică, pictură, gingașe și sublime echivalențe ale lumii, dor de parte și de întreg.
Atelierul meu se compune și din aceste „însemnări“, și din altele, prin care, descriind și numind, aflu eu însămi ceva în plus despre ceea ce descriu și numesc.
Iar dacă paginile mele cu cuvinte sau cu portative se pot face văzute și auzite, în atelierul meu prinde să lumineze o senină, exactă și vie floare albastră.
Luceafărul nr 37, 15 septembrie 1973, pag.1, rubrica Însemnări de atelier
Photo by Jeff Lowery on Unsplash
