„Intotdeauna“ e cuvantul femeilor, scria Oscar Wilde. Ele il folosesc frecvent pentru a incerca sa faca o aventura sa dureze… o vesnicie. Si atunci, ca sa le dam castig de cauza barbatilor si sa nu mai existe despartiri cu reprosuri si patimi, ar trebui sa-l reinventam pe „intotdeauna“. Sa-i mai restrangem din imperative. Sa transformam „pana cand moartea ne va desparti“ in „pana cand ne vom desparti“.
“Nu a murit nimeni dintr-o despartire!“ mi-a spus cea mai buna prietena. Lumea e plina de oameni care nu iubesc. Traiesc, creeaza, se vad cu alti oameni, fara sa fie nevoie de cineva care sa le umple gandurile, si sufletul, si spatiul dintre toate punctele disparate ale existentei lor. Nu stiu daca asta e, cu adevarat, viata… Inclin sa cred, cu aroganta asumata a celor care au fost iubiti candva, ca e doar o amortire dulce-amara, plina de amintirea a ceea ce a fost sau de visul a ceea ce ar putea sa fie…
Prietena mea imi spunea ca, in viata, mai si pierdem, din pacate. Chiar daca iti gasesti jumatatea, nu inseamna ca ai completat si povestea. Si cand ceva nu e complet, unii merg mai departe. Eu insa ma tem ca asta a fost sansa mea. Ca astfel de scantei ale sufletului, soapte ale inimii, naluciri ale mintii nu mai am cum sa simt. Ca, omeneste, nu se mai poate. Si, tot omeneste, nu am destula putere sa merg mai departe. Nu vreau sa „ami amintesc doar“, vreau sa „traiesc inca“. Nu vreau sa cladesc ceva cand stiu ca sufletul meu nu va fi zidit acolo, ci va pluti spre alte si alte castele. Nu mai vreau sa caut. De ce sa caut iar si iar? Doar pentru ca s-a intamplat sa iubesc prea complet si neconditionat ca sa mi se poata raspunde cu aceeasi dragoste? in viata, mai si pierdem… Conteaza ceea ce ducem cu noi in suflet. Ceea ce ne face sa traim. Nu cred ca mai exista nimic dupa iubire. Dupa iubirea mea. Si asta ma face sa incerc, atat cat voi fi lasata, sa nu trec dincolo. Chiar daca nu snt eu cea care primeste ultima imbratisare seara, surasul meu inainte de a adormi zboara la el. Chiar daca zilele alearga nemiloase fara sa il vad, gandul la el imi da straluciri verzi in ochi si unduire calda in glas. Chiar daca nu are cum sa imi vada izbanzile, pasesc cu grija si cu folos, asa incat sa fiu sigura ca ar fi mandru de mine. Si chiar daca nu il gasesc langa mine cand plang, ma agat de nebunia clipelor cand ma strangea in brate, intors acasa dupa o prea lunga ratacire…
Ii spun in gand prietenei mele: raman ancorata in acesta iubire, pentru ca nu pot altfel. Si nu invoc fatalitatea, sau destinul, nici nu imi plang de mila. E pur si simplu vointa mea. Nu mai vreau sa ma gandesc la ceea ce „se cuvine“. M-am supus prea mult si respectarea regulilor nu mi-a garantat fericirea, corectitudinea nu mi-a adus norocul, propria mea cenzura a sentimentelor nu s-a compensat cu vreun beneficiu profesional. Si doar cand durerea va fi poate prea greu de zavorat adanc, adanc, in suflet, si imi va fi cumplita truda de a o impleti cu existenta mea, voi trece si eu, ca o umbra, in acest teritoriu mort de dupa iubire si voi recunoaste: am pierdut.
Nu, nu stiu sa ma despart de tine. Nu sunt in stare sa urmez sfatul omului ales care a fost Octavian Paler si sa fac din terminarea povestii noastre, mai mult dorita si asternuta in vorbe decat traita, un moment festiv. Un moment insemnat, de care sa ne amintim cu zambet in suflet, ca de o mare si sarbatoreasca rascruce de destine. Dar, daca as putea sa fac asta, te-as invita la despartirea noastra. Vom visa in culori de sampanie si ne vom impartasi cu dor si voluptate fantasmele. Ne vom iubi pana in zori, ca si cand nimic nu ne-a legat pana acum si nici nu ne va lega si ne descoperim pentru cea dintai si cea din urma data. Ne-am intalnit, am impartit ceva, undeva, candva, ai plecat… Iar eu o sa imi amintesc de venirea ta, si de plecarea ta, ca de doua extremitati ale unei drepte ce mi-a taiat adanc prin viata si prin ganduri, cu tremurat de cuget si veste de furtuna… Cu spaima, si nebunie, si descarcare, si lacrimi, si zambete, si iar furtuna… Iar tu… tu o sa iei cu tine parfumul parului meu din diminetile in care te trezeai incatusat in el… si in mine… si nu mai voiai sa pleci… Si eu, ca orice femeie, credeam ca va fi pentru totdeauna…
