Se zice că dacă neuronii s-ar regrupa în linie dreaptă ar forma o autostradă de 50 000 de km, carevasăzică mai mult decât lungimea Ecuatorului. Eu cred că, la mine, neuronii chiar stau în autostrăzi supraetajate, că altfel nu îmi explic de ce, mai mereu, sunt combătuți, fără drept de remiză, de cele câteva grame de suflet. Și de parcă asta nu ar fi de ajuns, cum se lasă de primăvară, neuronii de logică se năpustesc peste ăia de imaginație, și intru în faza prohibită de bătut câmpii. Imaginația zburdă, mă uit, cu mirare, la un fir de iarbă, râd la soare, chiar dacă el își vede de treabă. Cum ar veni, sunt fericită degeaba, dar ce-mi mai place!
Să luăm un exemplu la întâmplare. În martie, acum niște ani, am revăzut un coleg de liceu în jurul unei mese de cafele. Îi spuneam că am divorțat când a venit copilul, el, că a divorțat când s-a schimbat șeful neveste-si. Vaaai, ce ne-am mai distrat, ce am mai hăhăit, în afară, ca să nu urlăm în interior. După atare vești de clarificare a statutului civil, am convenit să ne revedem cândva, o amiciție răcoroasă, neunsă cu pretenții endorfinice.
La un an, tot în martie, îmi trimite un sms că mi-a luat 100 de flori legate cu o funie de mărțișor și trebuie cumva să ne întâlnim să mi le dea, așa, tehnic. Am fost toată o emoție, gramele mele de suflet au devenit tone, și am alergat angajat la locul de întâlnire. Băiatul acesta nu fusese vreo iubire, dar când primesc flori, mă bucur mult că cineva s-a gândit un pic la mine. Putea fi portarul, taximestristul din colț, putea fi oricine.
Pe măsură ce vorbea, mă luminam, el voia, de fapt, să afle dacă eram tot singură, să nu le dea așa, ca fraierul. Nimic nu e gratis pe lumea asta, să lăsăm stihia! Îl testai: “Dacă ai uitat florile și te scuzi atâta, uite, la colț, e o florărie. Nu 100, ci, mai puțin, na, 37, anii mei”. El: “Nu se poate, tu arăți de 17!”… Îmi venea să-i zic: “Păi, ia bre, 17, dacă ești așa zgârcit!”. În fine, omul se urcă în mașină și plecă la o florărie specială pentru 100 de trandafiri. Chiar dacă era primăvară, deci prohibiție de imaginație, am convins câțiva neuroni piperniciți, decimați de socotelile vieții ieșite prost, să se ia de mână și să îmi facă niște sinapse. Așa am reușit să mă urc într-un taxi, urmărindu-l pe cavaler: James Bondoacă în Operațiunea Trandafirul. Brusc, ziua nu mai era plictisitoare!
A mers si tot mers, până la margine de București, dincolo de Rahova, dincoace de Bragadiru. În câmp, a oprit la o baracă, în câteva nanosecunde a intrat și a ieșit cu brațele doldora de trandafiri. O simfonie de flori, o nebunie! După ce a demarat, am intrat, totuși, să văd ce tratamente bio au aceste flori de se găsesc la margine de oraș. M-am uitat în jur, numai flori. Ca să am un pretext de ființă vorbitoare, l-am felicitat pe florar că a avut un client generos. Vânzătorul mă privea râzând și mi-a zis: “He- he – breeee, ăla e prietenul meu, îi dau gratis trandafirii nevânduți, când primesc marfă proaspătă. Până mâine oricum s-ar usca. Mai agață și el câte una, îi dau în fiecare săptămână!”
Pe un ghiocel și o potcoavă de tinichea am pus întotdeauna parafa “autentic” în copilărie. Nici acum nu s-a schimbat nimic, pentru că atunci când se lasă de primăvară, mă uit, cu mirare, la un fir de iarbă, râd la soare, chiar dacă el își vede de treabă. Cum ar veni, sunt, din nou, fericită degeaba, dar ce-mi mai place!
