Simona Catrina – I Got A White Magic Woman…

de

Primul barbat pe care l-am iubit avea un zambet care ma terifia – pentru ca era splendid. Impecabil. Naucitor de frumos. Si pentru ca, atunci cand siragul lui de canini-margaritare se dezgolea ademenindu-ma, eu ma temeam de propriul meu zambet, parca nu era fluid si sidefat ca al lui. Zambea ca un Clark Gable cu mult inainte de razboiul cu yankeii.

Te voi iubi pana-n liman de surasuri

Pe vremea adolescentei mele incinse, nu era PhotoShop, ca sa-mi albesc dintii cu un blur laptos, macar in poze. Imi imblanzeam surasul spalandu-mi dintii cu sare ultrafina. Ii clateam, frenetica si curioasa, cu apa cu clor. Visam la ziua cand se va inventa ceva miraculos, care sa-mi dezrobeasca buzele de perpetua incordare a cenzurii.

Anii libertatii mi-au adus visurile inapoi si mi le-au intins pe masa, sub ochii-mi posedati de lumini ondulate si sclipiri vii. Zambeam necontrolat, apoi controlat si larg, fiindca produsul finit care urma sa-mi faca dintii diamante fusese nascocit si importat. Dragostea mea era salvata, curajul meu s-a trezit din coma prelunga.

Am avut intotdeauna nevoie de zambetul meu, l-am pazit cu straji de suflet, l-am pastrat ca pe o bijuterie de familie. Am iubit zambind si am raspuns iubirilor zambind. Am plans zambind, intotdeauna plansul meu se rasfrange-n suras, intr-un tarziu. Zambesc cu buze ude de lacrimi, caut prin asta sa-mi scuz slabiciunea sau durerea, caut sa-i cer eu iertare celui care ma face sa plang.

Mi se inverzesc ochii si mai tare, cand plang. Buzele mi se ard de deznadejdea linistii din mine, iar zambetul ciudat, spectaculos de ranit, se albeste intr-un luciu de zapada timpurie. Chipul meu capata contraste de basm desenat, ca-n cartile cu pagini alunecoase ale copilariei mele.

Zambetul meu mi-a schimbat viata. Nu stiu daca omul de langa mine m-ar fi cautat a doua oara, dupa prima noastra intalnire, intr-o germinare de septembrie, daca nu i-ar fi placut cum zambesc. Mi-a spus de mai multe ori, iar eu ma simteam vinovata si nedemna de acest cuvant extatic, credeam ca reda colturi de literatura dulce, nu aveam curaj sa-mi intreb oglinzile daca zambesc frumos. Dar am stiut, atunci si-n toti anii care ne-au tarat dupa ei, ca aveam nevoie de zambet curat, alb, daruit, deschis, nuptial de frumos.

Zambet de logodna, cu diamant

M-au induiosat, de-atunci, barbatii cu suras alb, iar in egala masura m-au speriat femeile cu dinti ca perlele reginei. Am zacut cu febra si lacrima dupa ce, odata, o femeie cu dinti albi ca un vis tropical a flirtat lasciv, prada unei sampanii bune, cu iubitul meu. Privirile lui racoreau buzele ei si ardeau venele mele, voiam sa ucid si sa mor in acelasi timp. M-au bantuit imaginile cinematografice ale zambetului ei urias, scufundat in valuri nordice, un suras ca un val spart pe stanca tanara. N-am vazut in viata mea zambet mai frumos si niciodata frumosul nu mi-a fost mai trist.

Femeia care se uita pofticioasa la barbatul meu n-avea nevoie de cuvinte, zambetul ei maiastru desenat era lapte din san de zeita. Eu, in schimb, aveam nevoie de toate cuvintele lumii pentru a-mi promite mie insami un zambet magnetic, halucinant, care poate chema iubirea din coltul opus al camerei, din emisfera opusa a lumii.

Am atata nevoie de zambetul meu, ca sa-mi tina scut peste dragoste, ca sa-mi cheme alte iubiri, ca sa nu ma rabde singura. Orbecai prin anotimpuri, astept sa ma bronzez, ca sa-mi capat contrastul ravnit al dintilor, sa le redau sideful din visurile mele. Ajut vara cum pot, ma foiesc prin ganduri si magazine si farmacii, si iar prin ganduri, si iar prin perne de matase, caut cosmeticele minune ale rostogolirii mele catre fericire. Imi pandesc zambetul zilnic si ii promit ca va avea nobletea aurului alb si-a diamantului furat din dragoste.

Am vazut, intr-o noapte, la mare, cu mila nobila a lunii scapata pe ferestre, cum dintii albi ai iubitului meu muscau usor din sanul meu bronzat, inca fierbinte de urgia soarelui de mult apus. A fost cea mai frumoasa scena de dragoste din viata mea. Daca mi-as picta fiorurile trupesti pe panza amintirii absolute, le-as da, de pe paleta simturilor mele, tot albul extazului. Si as mai plange o data, zambind.

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *