fbpx

Cristina Panga – Cred in dragostea nebuna!

de

Eu cred in dragostea nebuna! Care te ia o data si-ti imparte creierii in doua, apoi in noua si tot asa. Cred cu o incapatanare nejustificata si nedovedita ca orice as face, orice drum o sa aleg si de cate ori m-as intoarce, as ajunge tot la tine daca atunci cand te-am vazut am simtit ca mi-ai luat aerul, viata.

Cred ca simturile mele nu pot rezona decat la o intensitate maxima brusca, chimica. Nu, iubirea nu poate sa vina pas cu pas pentru ca atunci ar deveni rationala. Atunci as incepe sa te analizez si as incepe un joc de bile albe si bile negre, m-as uita mai atenta la tine, la firele tale albe, la riduri si as cantari foarte grijulie ca un farmacist precis, sansele tale de sucess in domeniile cu interes ridicat pentru mine.

Nu, iubirea mea nu poate sa vina zbor cu zbor pentru ca pana as ajunge la tine m-as topi. Mi-ar suspina inima de la lipsa aerului curat si as ajunge la tine cumva obosita, plictisita, epuizata deja de drumul lung pana acolo, s-ar deschide cerul si s-ar face carari printre nori si m-as pierde pe una dintre ele cu siguranta

Nu, iubirea mea se aprinde brusc. Asa s-a aprins intotdeauna. A venit cand ma asteptam mai putin, ca o ploaie de vara ca atunci cand eram copil si ma lua prin surprindere cine stie pe unde, complet nepregatita, cu haine subtiri si de obicei in sandale inalte pe picior, ca nu cumva sa imi luxez glezna.

Asa m-a surprins dragostea adevarata de fiecare data. In sandale, fara bareta de siguranta insa si m-a doborat usor. Asta pentru ca nu o anticipam, nu o simteam langa mine si nu am fost niciodata pregatita sa vina. Atunci mi-am cerut-o ploii si stelelor, sa te recompun din istoria tuturor iubirilor trecute, sa te aduca asa cum am invatat ca trebuie sa arata iubirea pura.

A aparut cand rujul meu preferat era in alta geanta, cand fardul din obraz se dusese si paream cam alba, stafidica, lipsita de viata (poate ca asa si eram, aveam nevoie de o suflare de viata sa-mi imbujoreze obrajii, sa-mi simt prima bataie a inimii), cand coafura nu rezistase pentru ca eram departe si dupa drum lung, cand toate vitrinele pe langa care treceam erau prea inalte, prea pline si nu ma lasau sa ma oglindesc macar o secunda, nu pentru ca simteam nevoia sa ma verific, uitasem oricum de mine, dar pentru ca vroiam macar o secunda sa ma vad fericita. Sa ma imortalizez o secunda. Sa pot sa ma tin minte si sa imi repet “da, stiu cand am fost ultima data fericita.” Dar rujul nu era in geanta, fardul era sters si eu nu ma tin minte.

Orasul s-a stins pret de cateva secunde (as spune ca mai mult de 20), s-a facut liniste deplina cat am mers pas la pas langa el, toti oamenii se imbranceau la intersectii sa treaca pe culoarea verde parca ne faceau noua loc pe trotuarul aglomerat, ne ocoleau asa departe incat aveam atata aer in jur, aveam senzatia ca sunt foarte multe masini si parca toate veneau amenintator spre tine. Timpul mi-a devenit dusman, nu parea sa incetineasca, ba dimpotriva parea ca vrea sa atinga viteza luminii, desi traiam acelasi timp. Iubirea mea ma dedubleaza intr-o miime de secunda, ma transforma instantaneu intr-un eu perfect, intr-un eu in care buzele au prins singure un luciu iar obrajii oricum imi straluceau doar pentru ca erai langa mine.

M-a scuturat din radacini iubirea asta, ca toate cele trecute pe care acum le indosariez in sertarul iubirilor traite, unele in suflet, unele in vis. Mi-am dorit un vis, ma durea realitatea si aveam nevoie de o poveste ireala.

Nu, nu cred ca zi de zi ajungi sa iubesti un om, ca il descoperi si apoi in timp ii poti spune ce il iubesti. Nu este in felul meu de a fi sa dau atata timp unui om, unui simplu om. As ajunge sa ma prefac doar ca sa iti dovedesc ca iti sunt potrivita, poate si mai rau, sa ma transform in timp intr-un alt eu care in timp, posibil si foarte probabil (da, este o mare diferenta intre posibil si probabil) ar fi prins ca intr-o cusca si ar evada. Cu siguranta as evada din acel eu mai devreme decat mai tarziu. Si atunci m-as intoarce din nou aici, la iubirea mea nebuna, toxica, fara aer.

O prefer, o cunosc, mi-e familiara, e a mea, stiu cum sa ma port cu ea. Nu as stii cum sa ma indragostesc pas cu pas, as fi fastacita, foarte suspicioasa si m-as impiedica la fiecare trei pasi. Mai rau, cred ca as incepe sa merg inapoi, la inceputuri, sa mai incerc o data aceea prima intalnire, acele prime 20 de secunde in care mi se intampla explozia. Iar tu probabil ca nu ai intelege nimic, nu m-ai astepta sa ma intorc o data ce ma vezi ca fac atatia pasi inapoi si nici nu ai vedea catre ce anume ma indrept. Si vezi, ma intorc din nou aici, la palpitatia cea dintai, la nerezolvata reactie chimica.

Iubirea asta a mea nu exista, in general oricum iubirea nu exista ca sentiment, am inventat-o si am creat-o noi, cei mai sensibili, mai fragili, pentru a ne putea explica o reactie, asa cum in chimie am inventat tabelul periodic al elementelor, o list? a tuturor tipurilor de atomi ce constituie Universul. Asa e si iubirea despre care iti vorbesc. Se declanseaza ca o obsesie asupra unui trup, fara a-i cunoaste nimic din tainele launtrice, se continua printr-o dependenta (ca orice alta obsesie) si se termina prin pierderea oricarei urme de rationament.

Iubirile mele sunt ca niste formule nerezolvate, ma transforma intr-o cautatoare de fericire completa, intreaga, ma simt infinit mai castigata fata de cele care cad in rutina inimii, sau care se complac in iubiri care s-au stins, cei care uita sa spere.

Realizez ca nimic si nimeni nu este dincolo de ceea ce mi se intampla cand ma atinge lumina pe care eu o caut mereu, fara de care eu nu pot sa exist. Realizez ca nimeni nu este dincolo de tine si stiu ca, indepartandu-ma de o asa mare iubire, m-ai salvat de mine.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.