Alice Nastase Buciuta: Citesc acum “N-am venit sa tin un discurs”, a lui Gabriel García Márquez si, in general, cu foarte mici exceptii, de vreo 25 de ani incoace citesc si recitesc in permanenta din Márquez. E scriitorul meu – reper, cel in care ma regasesc cu adevarat si din care ma inspir pentru supravietuire. Un veac de singuratate l-am citit de vreo 50 de ori si o sa-l mai citesc, cu siguranta. Initial am pornit de la premisa ca daca Márquez si-a scris cartea in aproape 20 de ani, pot sa-mi petrec si eu 20 de ani citind-o. Iar Despre dragoste si alti demoni… probabil ca am pagini intregi pe care le stiu pe dinafara, asa cum stiam in copilarie Cei trei muschetari.
“N-am venit sa tin un discurs” e, insa, o carte speciala, pentru ca dezvaluie foarte multe lucruri despre omul din spatele scriitorului. Citind carticica asta subtire, firava, aflu mai multe despre Gabriel García Márquez decat am reusit sa aflu din “A trai pentru a-ti povesti viata”, unde dorinta de a construi povesti era atat de profunda, incat s-a preschimbat intr-un val dens, prin care mie mi s-a parut doar ca ghicesc cateva elemente reale de viata. In schimb, in cartea discursurilor sale, descopar un barbat timid, adesea ezitant, un om lipsit de trufie, un om caruia ii era greu adesea sa se intalneasca cu alti oameni si sa le vorbeasca fata in fata, un om care a scris greu, cu obida, cu truda, construind, demoland, reconstruind lumi din cuvinte, asa cum scriu marii scriitori… Un om bun, pe care il iubesc si mai mult cand il descopar, astfel.
Citesc destul de putin. In orice caz, cu mult mai putin decat mi-as dori si cu mult mai putin decat am citit in anii de dinainte de a avea copiii, cand devoram cate o carte la doua zile. Acum citesc, probabil, doar o carte noua pe luna. In anii comunismului, in cercurile intelectuale se facea o gluma despre Eugen Barbu, spunandu-se ca el scrie mai mult decat citeste. E o gluma pe care am preluat-o si eu si o fac despre mine, luandu-ma peste picior, dispretuindu-ma pentru asta, caracterizandu-ma cu autoironie dureroasa si cu aceeasi tristete cu care ma dezic de mine in stil caragialesc, spunand ca traiesc intr-o tara de tampiti in care sunt cea dintai. Intr-o tara in care, de exemplu, eu sufar pentru ca nimeni nu-i pronunta corect numele lui Márquez, cu accentul pe a, asa cum sunt toate cuvintele in spaniola, unde accentul grafic se suprapune accentului tonic. La noi toata lumea ii zice Marquez, cu accent pe ultima silaba, sau, si mai rau, Marquesh, cu o alunecare portugheza a tonului… E drept, z-ul nu se pronunta z, e un sunet special… E complicat. Dar eu stiu despre Márquez ca macar ii pronunt numele corect. Si, oricum, n-am venit sa tin un discurs pe teme fonetice…
