Am întârziat și am amânat momentul în care să o rog pe Petronela Rotar să-mi acorde un interviu nu doar din lipsa de îndrăzneală a iubirii pe care i-o port – o privesc cu sfială, cu evlavie și o consider un model de viață -, ci pentru că nu am știut ce am să o mai întreb, odată ajunsă în fața ei, de vreme ce, prin cărțile, textele și discursurile ei răvășitor de frumoase și de înțelepte, mi-a răspuns deja, la cele mai arzătoare întrebări. M-am încumetat, totuși. Și sunt sigură că am făcut bine, așa cum bine își fac toți cei care-și dau șansa de a o citi, de a o cunoaște, de a o admira, de a o iubi pe poeta și prozatoarea Petronela Rotar, femeia care a avut curajul de a scrie și de a vorbi despre vindecările marilor sale dureri de femeie chinuită, neiubită, agresată, violată, părăsită în văduvie, răscolită de îndoieli și ajunsă, totuși, azi, făptură fericită, mamă curajoasă, soție iubită, scriitoare respectată, terapeută căutată.
O să mă știi de undeva, Orbi, Alive, Efectul pervers, Sfârșitul nopții, Privind înăuntru, Ajută-mă să nu dispar – sunt primele cărți ale Petronelei Rotar și primele mari întâlniri ale publicului cu talentul și cu sufletul ei curajos.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai putea să evoci o mie de momente în care te-ai simțit nevrednică, dar dacă ar fi să alegi o clipă, două, câte îți vin în minte, în care ai spus: „În sfârșit, chiar simt acum că n-am făcut umbră pământului degeaba” la ce momente de succes, sau de iubire, sau de fericire te gândești mai întâi?
Petronela Rotar: Cred că asta mi se întâmplă ori de câte ori cineva îmi spune sau îmi scrie că a schimbat ceva esențial în viața sa, iar decizia a fost luată după ce a citit sau a ascultat ceva ce am spus eu. Dar, probabil, cel mai impresionant astfel de moment a fost când o tânără mi-a povestit, citez, cum i-am salvat viața, fiindcă își pregătise suicidul foarte în detaliu, să fie sigură că nu va rata, iar în seara de dinaintea marii zile a văzut cartea mea Privind înăuntru pe masa de cafea, cumpărată de ceva vreme, dar neatinsă și a luat decizia să o citească în ultima noapte din viața ei. Doar că, după lectura care a durat multe ore, de dimineață nu și-a mai dus planul la îndeplinire, ci a sunat după ajutor, la o linie pentru persoane care se confruntă cu depresia și sucidul și a intrat într-un program de terapie. Mi-a scris la câteva luni după acest moment să-mi mulțumească, iar pentru mine ăla a fost un moment în care mi-am spus că și dacă nu mai sunt în stare să fac mare lucru de atunci încolo, se va fi chemat că nu am făcut totuși umbră pământului degeaba.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Scrii cu atâta curaj, cu atâta putere de a fi vulnerabilă, îți expui adevărurile dureroase și te lași văzută nu doar de cei care au nevoie de oglindire, dar și de cei care trag cu ochiul. Ce ai decis că e mai bine să lași departe, totuși, de mărturisirea chiar și transfigurată literar? Ce zone, ce trăiri, ce fel de povești ce nu merită sau nu pot fi povestite?
Petronela Rotar: Din punctul ăsta de vedere am o regulă: nu vorbesc sau scriu despre lucruri personale neintegrate sau care se întâmplă în prezent, pe care eu însămi nu le-am prelucrat suficient pentru a le putea folosi cu sens, în așa fel încât să poată fi de folos altcuiva. Ar fi doar surse de bârfă, probabil, ori curiozități superficiale. De asemenea, nu scriu sau vorbesc despre lucruri care expun inutil pe altcineva din viața mea, care ar putea avea de suferit de pe urma unui astfel de gest. Personal, cred că orice poate fi povestit, dacă găsești vocea potrivită, însă e nevoie de delicatețe și atenție. De altfel, de asta există ficțiunea: să putem transforma în literatură absolut orice subiect ne bântuie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Azi vorbim cu deschidere despre spiritualitate, despre vieți succesive și suflete eterne, maeștri și arhangheli, nu mai părem chiar nebuni când spunem așa ceva. În ce asemenea lucruri crezi din ceea ce, în mod obișnuit, n-am îndrăznit să credem până acum?
Petronela Rotar: E greu de spus, fiindcă sunt destul de agnostică de felul meu, îmi plac lucrurile pe care le înțeleg cu mintea, însă firește că nu sunt nici eu ferită de astfel de atingeri. Iau în calcul tot timpul că accesul nostru la cunoaștere este foarte limitat, că ce înțelegem noi din lume cu mijloacele precare pe care le avem este infim și îmi las mintea deschisă, iar curiozitatea vie. Nu cred cu tărie în niciuna din teoriile enumerate mai sus tot așa cum nu cred cu tărie nici că ar fi niște prostii fără seamăn; înțeleg rațional nevoia noastră irațională de a crede în ceva care ne ghidează și ne ajută să existăm într-o formă sau alta dincolo de moarte, dar nu mă exclud din rândul celor care o au. Însă nu sunt o adeptă a niciuneia dintre căile spirituale cunoscute, le studiez pe măsură ce mă apropii de ele, pe unele le-am încercat în tinerețe, acum îmi păstrez rezerve față de toate, dar și suficientă deschidere. Știu, ar fi fost mai picant să fiu o șamaniță secretă și să mă dedau la ritualuri cu ayahuasca în spatele casei, dar nu sunt.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu te-a tentat să cauți să-ți păstrezi comunicarea cu Dragoș, primul tău soț, după ce el a murit, ți-ai dorit să mai vorbești cu el – sau cu altcineva dintre morții tăi iubiți – în transă, în meditație, în vis?
Petronela Rotar: Dar firește că m-a tentat, mai ales că aveam o minte foarte fragedă, îngrozitor de necoaptă atunci când l-am pierdut. Îmi amintesc că am început să citesc compulsiv cărți și texte despre experiențe de moarte clinică, de întoarceri din moarte, orice m-ar fi ajutat să înțeleg unde s-a dus, ce s-ar fi putut întâmpla cu el, mi-am dorit să cunosc cucoane care făceau spiritism sau orice alte ritualuri m-ar fi putut pune în contact cu el. Niște ani mai târziu, am trecut eu însămi printr-o expriență la limită, near death cum spune englezul, când am fost îngropată de avalanșă, iar atunci – în minutele alea în care am alunecat spre moarte prin asfixie și îngheț, grozav de mirată că nimic din ce citisem nu se potrivea, nu veneau nici îngeri să mă întâmpine, nici morții importanți din viața mea, nu vedeam nici lumini orbitoare, nici viața nu mi se derula pe repede înapoi – am căpătat convingerea că să mori nu e așa groaznic cum pare și m-am liniștit. Pentru mine a fost ca o scufundare dulce, lentă, în ceva foarte moale, liniștitor, cald, îmi spuneam, deci așa e când mori, apoi am fost găsită și alunecarea s-a oprit, dar de câte ori îmi amintesc de senzația aia zâmbesc.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iubirile unde se duc? Cele care nu s-au încheiat, cele care ar mai fi putut să fie, dar noi le-am pierdut prin accident sau negrijă de noi sau de celălalt? îi iubești mai departe, în același timp, pe toți oamenii iubiți?
Petronela Rotar: O să îți răspund cu un text din prima mea carte, căci eu așa văd în continuare lucrurile. Nicio iubire nu moare de tot, nimeni nu trece prin tine fără să lase urme, sufletele noastre se lărgesc și se umflă și conțin fiecare om care a făcut intim parte din viețile noastre, iar asta e curata vrăjitorie a iubirii, de fapt, să poți da fiecăruia câte un loc în inima ta, iar locurile în loc să se termine, să se înmulțească și să te înmulțească. Fiecare întâlnire cu Celălalt ne modifică și îmbogățește în feluri pe care nici nu le înțelegem cu adevărat, așa că ei continuă să trăiască în noi chiar și când nu mai fac parte din viața noastră, iar asta nu e o formă extraordinară de a continua să îi iubim?
“ceilalți sunt urme, nicidecum Infernul.
uneori urmele astea sunt eterice, precum sinuciderea fluturelui lui Cioran. volatile. superflue.
alteori, urma lăsată e ca o transfuzie sangvină. sângele nou ți se amestecă în vine cu al tău. sânge curat și sânge murdar. nu o vezi, nu o simți, dar te schimbă pentru totdeauna, te modifică structural. te trezești numai că ești alt om, vorbești cu expresiile celuilalt, privești cu căutătura lui, gesticulezi cu mișcările lui. încep să îți placă ceasurile și un anume parfum, să citești o anume literatură, să te înmoaie în spatele genunchilor o piesă din coloana sonoră a filmului care îi plăcea mult. să îți iei haine cu aceeași etichetă. să te plimbi pe unde îi plăcea să se plimbe. să bei vinul și să mănânci brânza pe care le consuma. fără să îți dai măcar seama, devii puțin celălalt.”
Marea Dragoste/revistatango.ro: În durerea ta legată de avorturi există și o conștiință a păcatului făcut, a așa-zisei ucideri? Și nu las întrebarea așa, cu toată greutatea asupra ta, ci o însoțesc cu mărturisirea – pe care ignor-o, dacă vrei – că, de exemplu eu, am simțit dintotdeauna că nu alungi nicio viață avortând, fiindcă copiii aia nu veniseră cu sufletul încă acolo, în boțul de trup, așa cum am simțit și că în bucata de trup mort a cuiva iubit sufletul nu mai stătea, ci venea cu mine să mă însoțească. Sau doar regretul minunii neîntâmplate?
Petronela Rotar: Multă vreme mi-am spus și eu același lucru, însă la un moment dat, în lucrul cu mine am descoperit că nu era tocmai adevărat, ci doar un mecanism de apărare menit să mă scutească de durere. Eu nu gândesc în termeni de păcat, ci în termeni de traumă. Iar avortul este una dintre cele mai mari traume prin care am trecut. Uite ceva care pe mine m-a ajutat mult să înțeleg, e un pasaj din cartea Fantomele din familie a lui Bruno Clavier, un foarte cunoscut psihanalist transgenerațional francez: „Pacientele mele m-au învățat un lucru fundamental în ceea ce privește fecunditatea: orice avort, voit sau spontan, și evident orice copil mort, reprezintă o traumă conștientă sau inconștientă pentru o femeie. O doamnă drăguță și veselă, de 60 de ani, celibatară și fără copii, care făcuse cinci avorturi după ce a rămas însărcinată cu cinci bărbați diferiți, mi-a declarat cu o mare și naivă candoare că intervențiile respective n-au afectat-o sufletește. Mai târziu, ea a realizat că cele cinci ouă fabricate din diferite materiale pe care le-a luat cu ea în fiecare dintre ultimele apartamente în care a locuit simbolizau cele cinci avorturi. O altă femeie, în vârstă de 40 de ani, ținea pe biroul ei o statuie ce înfățișa o femeie și un copil, pe care o cumpărase imediat după ce făcuse o întrerupere de sarcină. Cinci ani mai târziu, statuia continua să se afle zilnic în fața ochilor săi, fără ca ea să își dea seama că acel mausoleu comemora durerea provocată de avort. Consecințele psihice ale evenimentelor legate de conceperea unui copil sunt întotdeauna foarte importante în viața femeilor. Pe de o parte, dreptul de a recurge la avort le-a permis să acceadă la o libertate fundamentală în ceea ce privește propriul corp, dar, pe de altă parte, el a dus la banalizarea unui act care nu este niciodată neînsemnat din punct de vedere psihic. Femeilor care au suferit un avort le recomand să practice anumite ritualuri personale vizavi de copilul lor nenăscut, indiferent în ce lună a avut loc pierderea. în inconștientul lor, aceste femei au avut întotdeauna un copil și nu ceva inform care s-ar rezuma la câteva celule ale organismului uman. Faptul că, în prezent, avorturile pot fi făcute ca un act medical nu le ajută pe femei să integreze impactul psihologic al acestora.”
Marea Dragoste/revistatango.ro: Te-ai salvat prin terapie și acum dai salvarea asta mai departe. Ce crezi că e important pentru ca o terapie să fie de succes? Să fie un pacient curajos, luptător, să își facă temele, să fie terapeutul bun, să fie relația potrivită între el și clienți? De ce există terapii bune și terapii mai puțin bune?
Petronela Rotar: Nu există terapii bune sau mai puțin bune, ci terapeuți foarte buni și talentați, care au trecut ei înșiși printr-un proces viguros de analiză și vindecare, și terapeuți mai puțin buni sau chiar complet neprofesioniști. Metode, școli de terapie sunt nenumărate, însă cel mai important factor într-o terapie de succes este relația cu terapeutul, încrederea în el, acel spațiu de siguranță, încredere, susținere, căldură, înțelegere, conținere, lipsă de judecată pe care un terapeut bun știe să-l creeze între el și client. în lipsa acestuia, metoda, oricât ar fi de renumită și de verificată, eșuează. Un terapeut bun nu este un terapeut tobă de carte, care explică, dă sfaturi, e atoateștiutor, cum greșit se crede de multe ori, ci cel care creează acest spațiu de siguranță, de ascultare. Contrar miturilor, soluțiile nu sunt niciodată la psihoterapeut, ci întotdeauna la client, terapeutul e doar ghidul spre ele. Iar un al doilea factor esențial este dorința de vindecare genuină a celui care apelează la terapie. Există gluma aia celebră, de câți psihologi e nevoie să schimbe un bec, de unul singur, dar trebuie și becul să vrea să se schimbe, care e perfect adevărată, căci fără deschidere, fără curaj, fără consecvență din partea clientului, a becului din banc, relația terapeutică nu funcționează.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar cărți bune și cărți mai puțin bune – ale celor talentați, ale celor care scriu cu adevărat – de ce se întâmplă să iasă, din aceeași mână, din același suflet? Cum te uiți la cărțile tale și pe care le-ai rescrie, pe care le-ai șterge și pe care le-ai iubi mai mult decât pe altele?
Petronela Rotar: Presupun că asta se întâmplă fiindcă suntem doar oameni cu toții, chiar și atunci când suntem atinși de aripa genialității, aia care pe mine nu am avut norocul sau nenorocul să mă atingă. Iar oamenii dau rateuri uneori, pe când alteori au vârfuri nebănuite. Nu mă uit la cărțile mele din perspectiva asta niciodată, dacă aș face-o nu aș mai publica absolut nimic. Mă uit la ele ca la niște borne în evoluția mea și ca om, și ca scriitor, ca la niște piloni extrem de importanți, fără de care nu aș fi cine sunt azi, mi le asum cu toate imperfecțiunile și perfectibilitățile lor. Într-o zi, nu foarte demult, am aflat și eu în sfârșit că nu am cum fi perfectă sau cea mai bună scriitoare, că așa ceva nici măcar nu există, și am răsuflat tare ușurată și am putut scrie și publica cu mai puțină teamă. Și nu îmi este și nici nu îmi va fi vreodată rușine de ceva ce am zis sau scris chiar dacă atunci m-am înșelat sau am găsit o formă de a spune mai puțin bună decât aș găsi azi. Și tocmai aici e frumusețea devenirii. Sigur că m-am înșelat și că azi aș spune mai bine decât am spus ieri un anume lucru, tot așa cum mâine voi ști mai multe decât știu azi și voi putea mai bine, dar dacă nu ar fi așa ar însemna că stagnez, că m-am osificat și nu mai pot crește. Iar mie îmi place teribil să cresc. Să devin.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum le iubești diferit pe fetele tale? Cum ai învățat și cum explici mai departe că iubirile nu se măsoară, dar pot fi altfel?
Petronela Rotar: Nu le iubesc diferit, materialul de iubire din care mi-am croit iubirile pentru ele este același. Îmi amintesc că mă temeam, gravidă fiind cu cea mică, că dragostea e finită și că deja îmi folosisem toată dragostea de mamă din stoc pentru prima și nu știam ce aveam să mă fac, eram oare nevoită să o înjumătățesc pe asta pentru a o împărți la doi? Și ce uimită am fost să descopăr că materialul ăsta era extraordinar de elastic, să văd cum s-a lăbărțat și mărit și înmulțit fără să fie nevoie să fac eu absolut nimic decât să-mi țin copiii în brațe. Iubirea e la fel, relațiile sunt diferite, însă, și așa este și normal, căci ele sunt ființe diferite, cu răspunsuri diferite. Una îmi permite ceva, cealaltă nu, una e mai sensibilă, cealaltă mai jucăușă, iar eu dansez cu fiecare într-un alt ritm, uneori mai împiedicat, mai greoi, alteori mai lin, dansurile noastre diferă, însă iubirea cu care mă prind în ele nu.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Mi-am întrebat toată viața interlocutorii – căutând răspunsul pentru mine – ce îi învață sau cum își cresc copiii în speranța că vor avea o viață fericită?
Petronela Rotar: Știi răspunsul meu la întrebarea asta: fiindu-le modele bune, nu doar din prisma principiilor de viață, ci mai ales în ceea ce privește bucuria de a trăi, fericirea. Nu există copii fericiți cu părinți nefericiți, din păcate. Dacă vrem copii fericiți, atunci trebuie să facem tot ce ne stă în putință să fim fericiți, să le arătăm cum se face nu teoretic, ci practic. Copiii nu învață ceea ce le spunem, ci ceea ce facem și suntem. Vindecându-ne și trăind vieți împlinitoare, vieți cu sens. O fiică ce trăiește cu o mamă nefericită nu își va permite, din fidelitate și iubire inconștientă față de mamă, să o trădeze și să fie ea fericită. Ne eliberăm copiii și le dăm voie să fie fericiți atunci când ne eliberăm pe noi și ne dăm nouă voie să fim fericiți. Iar fericirea e o alegere a naibii de grea. Cel mai greu pe lume e să lași să fie ușor. Fiindcă cu greul și nefericirea suntem mult mai obișnuiți, ne sunt atât de familiare, venim din familii unde greul a fost norma. Însă e nevoie să ne definim foarte bine fericirea, să înțelegem ce anume înseamnă pentru noi. Dacă a fi fericit înseamnă să zâmbești toată ziua cu gura până la urechi, să trăiești din plăcere în plăcere, să nu mai simți nicicând durerea – mă tem că asta nu e ceva ce se poate atinge nici de către noi, nici de către copiii noștri. Pentru mine a fi fericit înseamnă să duc o viață cu sens, în care să-mi fi găsit menirea, să înțeleg că sunt echipată suficient de bine încât să înfrunt și lucrurile mai puțin bune pe care mi le va aduce viața, să mă bucur că sunt vie și să îmi țin mintea trează și inima deschisă. Am ajuns târziu la asta și doar în urma unui lung proces de autocunoaștere și vindecare, în urma unei munci susținute, dar știu că atunci când am reușit am bătătorit măcar drumul în așa fel încât și ele să mă poată urma. Și asta le învăț, făcând: că se poate.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cât de mult semeni și în ce anume cu copiii tăi? În ce anume te recunoști în ele? Dar ele în ce îți seamănă, ce simți că au de la tine, ce vezi că au de la tine, ce știi că, peste ani, se vor trezi și vor spune: „asta o am de la mama”?
Petronela Rotar: Semănăm foarte mult, în multe privințe, de la trăsături fizice absolut izbitoare, la ambele fete, la voce, ticuri verbale, felul în care privim sau gesticulăm, până la detalii mult mai intime. Deja spun foarte des, și de bine, și de rău: pe asta o am de la tine!, fie că e vorba de faptul că nu suportă dezordinea și mizeria (cea mare mă sună din Timișoara, unde e studentă, să-mi zică că din cauza mea iar a făcut curățenie în toată casa, de exemplu, iar eu îmi amintesc că făceam așa cu mama, la rându-mi), fie că e vorba de un anume fel de a se raporta la ceva pe care l-au preluat de la mine. Mă văd în ele în foarte multe feluri, iar uneori asta mă întristează, iar alteori mă face să nu-mi încap în piele de bucurie, dar nu așa este toată părințeala asta?
Marea Dragoste/revistatango.ro: După atâtea întrebări „cele mai grele” cu care te-ai luat la trântă prin terapii, care continuă să rămână întrebarea cea mai grea?
Petronela Rotar: Sunt, am fost atât de stricată, de defectată, încât niciodată, oricât aș munci, nu o să mă pot raporta la lume, oameni, relații, viață, așa cum o fac cei care au avut copilării mai bune, mai puțin friguroase afectiv, mai puțin traumatizante?
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar cea mai frumoasă, o întrebare pe care o aștepți și te bucură?
Petronela Rotar: Mama, tu știi că noi suntem exact acolo unde ne dorim să fim?
Fotografii din arhiva personală a scriitoarei Petronela Rotar
