Simona CATRINA: Femeile sunt prea sufocante, bărbații sunt prea claustrofobi

Simona Catrina este jumătatea mea. Este cel mai talentat jurnalist de limba română și cel mai delicat, mai frumos, mai sensibil om din câți născut-au pe pământ. Este cea care m-a ademenit spre presă și m-a obligat să fiu ceea ce sunt astăzi. Este oglinda mea nemăsluită, martorul marilor mele adevăruri, omul fără de care n-aș mai ști cine sunt.

Material realizat in iunie 2010.

Marea Dragoste / Tango: Ce s-a schimbat în articolele din presa glossy în cei șapte ani, cât ai fost plecată din țară?

Simona Catrina: Nu s-a schimbat mai nimic. M-am schimbat eu foarte mult. Când am plecat eu din țară, presa glossy și Tabu – revista la care lucram noi atunci – erau, de fapt, două lucruri diferite, în mintea mea. Tabu revoluționase presa de lux, era prima oară când o revistă glossy nu mai era ipocrită. Până atunci, presa de genul ăsta nu fusese decât o hârțogărie lucioasă, foarte plictisitoare, editată doar din motive comerciale – ca să adune publicitate scumpă, mai pe românește. De fapt, printre altele, de-asta am și plecat din țară, din cauza “spiritului glossy” din anii 2000-2002, când lumea în care trăiam lucra cu etichete, la propriu și la figurat. Din punctul ăsta de vedere, repet, nu s-a schimbat nimic, dar, slavă Domnului, m-am schimbat eu și nu mă mai afectează.

Marea Dragoste / Tango: Dar în tine ce s-a schimbat? Cum ești pe dinăuntru, sau chiar și pe dinafară, după șapte ani de exil?

Simona Catrina: Plecasem tristă, dezamăgită, apăsată. M-am întors mai senină. Plecasem din multe motive, nici nu știu care era cel mai important. Mă sufocam, voiam să schimb ceva drastic. Eram pur și simplu sătulă de răutăți, de toată prefăcătoria asta, de agresivitatea parveniților, de atâta prost gust și nulități cu genți scumpe și așa mai departe. Și, de fapt, nici nu mai reușeam cu niciun chip să fiu fericită. Am prins și pauza dintre două iubiri, asta m-a ajutat.

Tocmai mă lămurisem și în privința unui bărbat care, la început, părea îndrăgostit de mine, mă aprinsesem și eu destul de mult, dar când au venit sărbătorile de iarnă, mi-a spus, hodoronc-tronc, că el are cântat nu știu unde, de revelion! Și că, deci, nu poate să fie lângă mine în noaptea magică, să zic așa. Când doi oameni tandri și normali la cap se pupă la miezul nopții, înțelegi, el avea de cântat. Și nici nu m-a invitat unde cânta el, zicea că e un concert pe o scenă în aer liber, în centrul orașului, și că ninge și e frig și el nu vrea să răcesc eu. Dar până la urmă, s-a întâmplat ceva minunat, a fost anul când am făcut revelionul numai cu tine, ții minte revelionul nostru cel mai frumos, când am stat numai noi două și am băut șampanie pe balconul tău, când ningea des, era perdea de zăpadă (tâmpitul meu nimerise partea meteo, deci) și ne picau petarde-n cap? A, și știi că la miezul nopții, cântărețul mi-a trimis un sms din ăla colectiv, cu “Fie ca sfintele sărbători să…”. Ce să mai zic… Pe 3 ianuarie, am anunțat pe toată lumea că eu m-am hotărât să plec în Canada. Dar stai, că am divagat enorm, iartă-mă. Spuneam că am plecat otrăvită și m-am întors limpede, potolită de un sistem canadian impecabil, din multe puncte de vedere. M-am întors mult mai politicoasă, mult mai răbdătoare.

Marea Dragoste / Tango: Ai plecat de la Tabu și te-ai întors la Tango. Ai plecat cand presa era în plină și mare glorie, și te-ai întors în miez de criză și de derută. Te-ai speriat?

Simona Catrina: Nu m-am speriat, fiindcă știam ce se întâmplă. De fapt, nici când am plecat, nici când m-am întors, n-am avut în vedere factorul economic, asta ține de contratimpul care mi-a marcat existența, de când mă știu. Am plecat sfâșiată că mă despart de tine, de revistă, de familia mea, de puținii prieteni adevărați pe care îi aveam. Bine, în ultima clipă, mă speriasem și nu mai voiam să plec, știi ce-am plâns atunci, când mi-ați organizat o petrecere-surpriză de rămas bun (a fost singura petrecere-surpriză din viața mea, de fapt). Dar nu aveam încotro, îmi expira viza, dacă nu plecam atunci. După aia, aveam impresia că, în urma mea, totul înflorise, că totul era sclipitor, că presa elegantă mergea din ce în ce mai bine și că eu găsisem cel mai prost moment să plec, exact când începusem să găsesc un extaz real în profesie. Dar mă rog, cum spuneam, trebuia să plec atunci, altfel pierdeam totul și trebuia să o iau de la capăt cu actele de emigrare. Și cheltuisem deja enorm, și bani, și nervi. Nu-mi pare rău, am trăit șapte ani frumoși, interesanți, plini. Iar acum, când m-am întors… da, într-adevăr, e un moment economic greu și apele sunt foarte tulburi, dar mă simt sedată de toate schimbările din viața mea și gândul îmi alunecă încoace și încolo, încă nu realizez ce se întâmplă. Pentru mine, ăsta a fost un an cu enorm de multe emoții, schimbări… și ele abia încep, mai urmează câteva nebunii majore.

Marea Dragoste / Tango: Când în copilărie ți-ai dat seama că trebuie să urmezi drumul scrisului? Când ai conștientizat că ești talentată, că vezi cuvintele altfel decat cei din jur?

Simona Catrina: Culmea e că nu eu am realizat asta, eu doar am început să-i cred pe cei din jur, care-mi spuneau că am talent, atâta tot. N-am fost genul de copil care să debiteze panseuri memorabile la patru ani. Dimpotrivă, eram așa de timidă, e drept că destul de inventivă, dar nu neapărat ca discurs. Vorbeam corect de mică, asta știu, dar la școală, în primele clase, nu dădeam semne că-mi bubuie vreo idee remarcabilă. |n clasa a doua, am scris eu primele compuneri, iar mama s-a îngrozit. Am povestit și pe blog asta, la un moment dat. Mama era, atunci, profesoară de franceză și română, că abia mai târziu, după revoluție, a devenit jurnalist. |n fine, și îmi făcusem tema la română, abia începuse școala și, fiindcă era toamnă, deci, învățătorul ne dăduse de scris o compunere cu titlul “Toamna”, ce să ne fi dat altceva… Eu scrisesem așa, nu exagerez: “A sosit toamna. Păsările călătoare pleacă în țările calde. Nopțile sunt mai lungi. Zilele sunt mai scurte. Țăranii cooperatori ară ogorul”. După ce i-a trecut perplexitatea și i-au revenit semnele vitale cât de cât, mama mi-a rupt foaia și m-a pus să scriu iar compunerea, doar că de data asta să nu mă mai exprim ca toată lumea, să nu mai văd într-un copac sau într-un cocor ceea ce vede orice tâmpit. “Tu nu trebuie să scrii ce-ar scrie toată lumea! Tu poți mai mult și vezi mai mult!”, așa mi-a zis. Știa ea ce știa. Nu pricepeam prea bine cum vine asta, eu voiam să scriu ca toată lumea. Dar am scris altă compunere atunci, nu de alta, dar dacă nu-i făceam pe plac, nu mă lăsa la joacă, și am elucubrat ceva cu pletele copacilor și cu lacrima ploii, nu mai știu exact, și a doua zi, la școală, învățătorul a înțepenit și mi-a spus că am talent. A, bine, pe urmă, am dat în extrema cealaltă, eram așa hotărâtă să-i uimesc pe toți cu stilul meu, încât la un moment dat am luat-o pe arătură, prin clasa a treia am scăpat rău caii imaginației și am scris că, într-o pădure din Făgăraș, m-am întâlnit cu un aligator. A râs toată clasa de mine, mai puțin ăia care nu știau ce-i ăla aligator, și așa am mai învățat eu o lecție. Sunt produsul unui lanț de porunci și incidente.

Marea Dragoste / Tango: Ți-a folosit ție ca om, ca femeie- nu în profesie- talentul tău la scris?

Simona Catrina: Mi-a folosit, nu pot să spun că nu. E drept, nu atât cât s-ar crede, nu atât cât mi-aș fi dorit. Dar am avut ceva beneficii. Spre deosebire de multă lume, eu nu mă tem de mesaje, de exprimarea în scris, nu mi-e lene să compun. Dar, pe de altă parte, m-a făcut să prefer exprimarea în scris, deci nu mă pot lăuda că sunt vreun orator fascinant. Poate unii cred că vorbesc exact cum scriu, dar din păcate lucrurile nu funcționează așa.

Iar ca femeie, mi-a folosit cât să pot cuceri un bărbat foarte repede în scris, nu mă refer neapărat cu articolele mele, mă refer la e-mail-uri, pur și simplu. Dacă întâmplător ajung să corespondez cu cineva, cu vreun fost coleg sau cine știe cu ce alt bărbat, e o chestiune de timp până îi trezesc curiozitatea și vrea mai mult. Mult mai mult. Se ambalează, promite, disperă, face planuri… Dar, de foarte multe ori, lucrurile se opresc aici. Nu mereu. Pe fostul meu iubit, Iulian, alături de care am fost aproape șapte ani, în Canada, l-am cucerit tot în scris, l-am întâlnit pe un forum destinat românilor din Toronto, și pe urmă ne-am întâlnit în oraș și a fost, cel puțin în primii ani, o poveste foarte frumoasă. L-am iubit enorm.

Marea Dragoste / Tango: Are legătură dragostea cu felul tău de a scrie? Scrii la fel și când iubești, și când ai inima împietrită?

Simona Catrina: Ciudat, dar nu prea are legătură. Bănuiesc că te referi la articolele pe care le scriu în revistă. Dacă le iau acum de-a valma și le răsfoiesc, nu pot spune: uite, când l-am scris p-ăsta eram supărată, când l-am scris p-ăsta plesneam de fericire. Dar asta e strict impresia mea, fiindcă știu că voi, cei din redacție, vă dădeați seama mereu în ce stare eram, după felul în care puneam problema în articole. Chiar de curând mi-a spus un prieten foarte bun că, în ultimele luni, sunt mai pornită împotriva bărbaților, că am avut și perioade când eram mai tolerantă cu ei, dar că acum iar am anumite răbufniri. Poate, nu-mi dau seama foarte bine. Dar nu sunt “pornită” pe bărbați, e impropriu spus, eu trăiesc pentru dragoste, deci ar fi un nonsens să-mi arunc în aer propriile poduri.

Marea Dragoste / Tango: Dacă ar fi să facem o generalizare a cusururilor, ce e de obicei în neregulă cu bărbații? Ce e de obicei în neregulă cu femeile?

Simona Catrina: Sunt două extreme chinuite, bărbații au oroare de responsabilități de orice fel (dragoste, copil, angajament pe termen lung), iar femeile, la polul opus, nu reușesc să-și trăiască momentul, nu reușesc să fie libere, ele vor asigurări de nemurire, de relații sentimentale pe termen lung, de nuntă și de implicare. Femeile sunt prea sufocante, bărbații sunt prea claustrofobi.

Marea Dragoste / Tango: De ce crezi că ne găsim tot mai greu fericirea?

Simona Catrina: Nu cred că mai știm s-o căutăm. Ni s-au atrofiat simțurile, ne-am pierdut mustățile alea care atingeau situațiile frumoase. Ne mințim foarte mult, nu avem astâmpăr, societatea e așa agitată, competitivă și despuiată de etică, încât și atunci când îți găsești un pui de fericire, nu te mai mulțumești cu asta. Dar, pe de altă parte, nu ne găsim fericirea noi, astea sentimentale, fiindcă să știi că există și categorii care își găsesc fericirea, în sensul că știu pe unde s-o caute. Sau pur și simplu se mulțumesc cu puțin.

Marea Dragoste / Tango: Care a fost cel mai greu moment din viața ta? Dar cel mai frumos?

Simona Catrina: Probabil că au fost atât de multe, din fiecare categorie, încât nu pot să le mai clasific. Dar știu, de exemplu, că o etapă groaznică din viața mea a fost când, dintr-o bizară formă de stres, din neglijență și din lene, am început să-mi pierd frumusețea. Eram disperată, dar alunecam la vale și nu aveam de ce să mă agăț. Atunci, m-am îngrășat vreo 30 de kilograme și ăla a fost un moment cumplit. Pe urmă, am slăbit 35 de kilograme și ăla a fost un moment superb. Pe urmă, m-am îngrășat la loc și ăsta a fost un moment atroce. Iar acum, trăiesc un moment sublim, când am găsit definitiv soluția să scap de acest coșmar. Deci dacă mă întrebi azi, îți spun că trăiesc cel mai frumos moment acum. Dacă mă întrebai acum o lună, ți-aș fi spus că momentul cel mai frumos a fost când m-am îndrăgostit de Iulian, și că momentul cel mai greu a fost când m-am despărțit de Iulian.

Marea Dragoste / Tango: Care este cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut din iubire? De ce ne mor iubirile?

Simona Catrina: Nu am făcut sacrificii mari din iubire și cred că de-aia le-am și pierdut. Adică am iubit enorm, dar am suferit păgubos, fără să mă pricep să renunț la sertarele mele de viață, să-mi inving tarele, inerția, încăpățânările. Dar am făcut multe tâmpenii din iubire, pe primul loc fiind obiceiul dezastruos de a trage ani de zile de câte-o relație care nu mergea. Cred că insistam în chin fiindcă, în adâncul sufletului meu, știam că port o vină majoră pentru asta. Mi-am omorât cu mâna mea multe iubiri, îmi asum aproape integral vina.

Marea Dragoste / Tango: Ce moare în noi o dată cu trecerea anilor? Crezi că mai semănăm vreun pic cu fetele de acum 23 de ani, cand ne-am cunoscut, într-o cameră de cămin studențesc?

Simona Catrina: În tine, de exemplu, n-a murit nimic, în tine s-a tot născut câte ceva. Ești mai frumoasă acum ca la 20 de ani, ești mai îndrăzneață, mai elegantă, mai grațioasă, mai nefumătoare, mai puternică, mai împlinită pe toate planurile. |n mine, a tot murit câte ceva, recunosc, e un fel de omor din culpă, eu sunt autoarea, dar din fericire a fost numai o moarte clinică, foarte curând am să-mi resuscitez fericirea de altădată. Dar dincolo de asta, moare în noi capacitatea de a crede orbește într-o dragoste, asta dispare definitiv, adică nu e vorba că nu mai poți iubi, doar că fraze și gesturi de-ale bărbaților, care atunci mi se păreau rupte din soare, mi se par azi niște afirmații care, deși sună superb, leșină în foarte scurt timp, le expiră termenul. Pe de altă parte, moare în noi, Alice, puterea aia extraordinară de a supraviețui. Noi am trăit o studenție la cămin, eram patru în cameră, făceam duș rece, beam toate apă direct dintr-o sticlă umplută la robinetul ruginit, ne îmbrăcam una cu hainele celeilalte, mâncam pâine goală, am trăit fără frigider, fără prize în cameră, fără mașină. Azi, n-are sens să mă mint, n-aș mai fi capabilă să rezist, azi fac tărăboi dacă mi se oprește satelitul două minute, sun la firmă și-i beștelesc.

Marea Dragoste / Tango: Ce te face să râzi? Ce te face să plângi?

Simona Catrina: Noi două am râs de-un milion de ori până era să leșinăm, știi. Râd amintindu-mi de motivele noastre de râs, râd când vorbesc cu femei deștepte și normale la cap, cu tine, cu mama mea, cu prietene care împărtășesc aceleași pocinoage. Râd cu bărbații spirituali, râd la sitcomurile americane bune, râd când văd stand-up comedy cu Russell Peters, râd când îmi amintesc cum ne urau toți pentru cât râdeam noi două, în redacție, când începuseră să ne spună “animalul cu două capete”. Plâng din dragoste până mi se blochează câte-o diafragmă de-atâtea sughițuri, apoi îmi revin în simțiri și îmi suflu nasul, încremenesc, aștept. Mai plâng cumplit la filme, la “Bridges Of Madison County”, la “Seven Pounds”, la “Marley And Me”, la o sută de mii de filme am plâns, plâng și la filmele cu happy-end. Și mai plâng când mă ceartă cineva. Indiferent dacă are sau nu dreptate, eu tot plâng, de obicei pe ascuns. Ultima oară am plâns de emoție, când am văzut pozele tale de la mare, cu copiii și cu Paul. Mă feream de Ionuț, care mi le rula pe ecranul computerului, la el în birou, să nu mă vadă și să râdă de mine, că știi cum e el.

Marea Dragoste / Tango: Ce ai câștigat/pierdut din întâlnirea ta cu vedetele pe care le-ai cunoscut de-a lungul anilor de presă? |ți place să ai de-a face cu toți oamenii publici despre care scriem?

Simona Catrina: Am înțeles că e o prostie să te lași intimidat de vedete, de multe ori sunt mai vulnerabile decât noi. Da, am pierdut fascinația aia față de persoanele publice, am pierdut capacitatea de a-mi face idoli ușor. Am avut acces prea mult în culise, am pătruns pe sub prea multe căptușeli. Iar de câștigat… cred că am câștigat doar îndrăzneală, am mai scăpat de timiditatea mea patologică. Nu, nu-mi place să am de a face cu toți oamenii publici, nu de altceva, dar când mă împrietenesc cu toți, nu mă mai simt confortabil să scriu despre ei, nu mai pot să fiu obiectivă. Cu ani în urmă, devenisem foarte apropiată de o gașcă de cântăreți și compozitori, ieșeam la cârciumă împreună. Și după o vreme, ei au ajuns toți, grămadă, la Festivalul Mamaia, unde unii erau în juriu, unii erau pe scenă, care încotro, festivalul a ieșit cam prost atunci, noi l-am făcut praf în ziar și, ca urmare, s-au supărat toți pe mine și au spus că sunt nesimțită, că ei s-au îmbătat și și-au deschis sufletul în fața mea, și că eu i-am criticat la festival. Le-am zis că n-avea nicio legătură una cu alta, n-am spus niciodată mai departe ce auzeam la bețiile lor, dar mă rog, tot le-a sărit țandăra. Păi nu puteam să cocoloșesc un festival întreg doar fiindcă erau și ei în distribuție.

Marea Dragoste / Tango: Crezi ca sunt supărați pe tine colegii de presă, cei pe care i-ai analizat atat de nemilos și de fermecător în rubrica ta de revista presei?

Simona Catrina: Eu așa credeam, că o să mă întâlnesc cu ei pe undeva și or să-mi zică vreo două. Unii chiar s-au supărat, o duduie redactor-șef a sarit la gâtul meu, ca să-mi corecteze ceva scris în engleză, știi că-ți scrisese ție un sms de fapt, deși era total aiurea ce susținea, eu aveam dreptate, ea bătea câmpii. Dar unii nu s-au supărat, poate și pentru că nu public numele ăstora care scot perle, cu câteva excepții notabile, când sunt vipuri cu ifose. |n rest, spun doar numele revistei și, cel mult, titlul articolului. De curând, mi-a povestit Ionuț că o fată de la Elle i-a spus că, pentru ea, cea mai mare onoare ar fi să mă iau și de articolele ei, în cadrul rubricii mele. A fost drăguță. Uite că nu știu cum o cheamă, nici Ionuț nu mai știa, că puteam să-i fac o surpriză, mizând pe faptul că e imposibil să nu găsesc ceva nelalocul lui în textele ei. Uite ce rea sunt.

Marea Dragoste / Tango: Îți amintești cum ai scris prima data rubrica ta “Tango degeaba”? Cu timiditate, cu freamăt, cu teamă de reacții?

Simona Catrina: Credeam că n-am să mai pot ieși în lume după asta, că or să-mi bată toți obrazul. |n orice caz, nu cred ca i-a afectat prea rău, oamenii nu se supără când îi critici la grămadă, se supără atunci când îi critici individual și le dai și numele. N-am văzut nicio jenă la niciun anonim citat în rubrică, de obicei s-au ofuscat numai cei care se considerau personalități și le-am menționat și numele. Și am mai primit informații interesante, cum că unii chiar se bucurau când mă luam de șefii lor din anumite redacții, fiindcă îi urau de moarte și se simțeau răzbunați.

Marea Dragoste / Tango: S-a reflectat asupra destinului tău în vreun fel semnificativ apariția primelor tale cărți?

Simona Catrina: Enorm… Prin cărți, am ajuns mai departe, în mai multe vieți, în mai multe case, în mai multe inimi. |n revistă, mă citeau mai mult femeile, în cărți m-au citit și mulți bărbați, care au avut reacții interesante.

Vara trecută, un bărbat s-a îndrăgostit nebunește de mine, după ce mi-a citit cărțile. Mi-a scris și mi-a spus că sunt Certitudinea lui, dragostea lui și femeia pe care a așteptat-o toată viața (o parafrază frumoasă din “Moscova nu crede în lacrimi”, un film pe care el îl adora, așa cum mă adora și pe mine). Și eu m-am îndrăgostit nebunește de el, eram încă la Toronto, ne-am scris exact 3610 e-mail-uri, fără nicio exagerare, le am pe toate… Vorbeam cu orele la telefon, mi-a trimis flori minunate și ursuleți pufoși și daruri gândite, romantice. Trăiam într-un ritm nebunesc, euforic, dormeam două ore pe noapte, atât mă înduram să stau fără mesajele și telefoanele lui, și el dormea puțin și mergea pe pereți de oboseală, dar eram nebuni de îndrăgostiți. Pe cât eram de fericită, pe atât mă temeam că, atunci când ceva pare prea frumos ca să fie adevărat, atunci e clar că e prea frumos ca să fie adevărat. Distanța în kilometri și distanța în timp, până planificaserăm noi să ne vedem, l-au ostenit. Osteneala lui m-a ostenit și pe mine. Când ne-am întâlnit, într-un final, știam de la bun început că povestea arsese până la scrum încă dinainte s-o trăim. Atunci, am simțit o sfârșeală ca de moarte, practic nu plângeam atât după el, cât după starea pe care mi-o oferise și mi-o luase înapoi. Nu vreau să spun că e numai vina lui, dimpotrivă, îmi asum o bună parte din dezastru, poate cea mai importantă. Fie și pentru faptul că m-am lăsat atât de ușor prinsă de povestea asta, că m-am purtat ca o adolescentă capie. Dar a fost așa bine, în fond… Nu-mi pare rău. E totuși o poveste pe care mă încăpățânez s-o consider de dragoste, atât cât a fost. A fost incredibil. Tu știi, de fapt. Da, și toate astea au plecat de la cărțile mele. Deci da, mi-au marcat destinul, mi-au dăruit o dragoste în plus, m-au salvat într-un moment groaznic din viața mea.

Marea Dragoste / Tango: Dacă ar fi să treci pe hârtie, fără să te gândești mult înainte, principalele tale caracteristici, ce ai scrie? Cum este Simona Catrina? Ce este Simona Catrina?

Simona Catrina: Simona Catrina este o femeie care nu se prea pricepe să-și ascundă defectele, dar, din păcate, se pricepe de minune să-și ascundă calitățile.

Marea Dragoste / Tango: Dar ce ar vrea să fie Simona Catrina și nu este?

Simona Catrina: Aș vrea să fiu o femeie care să nu mai lase privirea în jos când e lăudată, o femeie care să nu se simtă vinovată când spune “nu” cuiva, care să nu mai ierte când nu e de iertat, care să nu mai regrete ceea ce nu merită niciun regret. Să am voință, ambiție, curaj, siguranță, dezinvoltura femeii care poate domina comod o situație.

Marea Dragoste / Tango: Te rog, adresează-ți tu singură o întrebare grea, cea mai grea.

Simona Catrina: Cea mai grea?… Da… E întrebarea de care mi-e teamă dintotdeauna, mai ales în ultimii ani: de ce nu am făcut un copil, deși ador copiii și sunt perfect sănătoasă și capabilă să-i am? Pentru că vreau un copil făcut din dragoste nebună și n-am găsit niciun bărbat care să țopăie fericit când îi arăt testul de sarcină pozitiv. Și pentru că m-am încăpățânat să le cer lor părerea, înainte de a renunța la câte-o sarcină, pe ideea că așa e corect. Iar părerea lor a fost “acum nu e momentul”. Pentru că singura reacție a unui bărbat care mă iubea enorm, acum câțiva ani, a fost să mă asigure că el va recunoaște bucuros copilul (mersi, asta fac și testele ADN, n-aveam nevoie de sinceritatea lui în fața onoratei instanțe) și că mă va sprijini material, de parcă asta era problema. Dar mai mult nu-mi putea oferi, deci în niciun caz o viață în doi, fiindcă el mai avea niște copii acasă la el. Mi-era mai milă de drama taților înspăimântați, decât de drama mea.

Am vrut un copil pe care să-l vrea și tatăl lui, să-l aștepte cu emoție, cu iubire. N-am avut curaj să cresc singură un pui, deși, cel puțin în Canada, statul m-ar fi sprijinit foarte mult. De câte ori renunțam la  sarcină, spuneam “nu acum, data viitoare”.

Mi s-a întâmplat ceva incredibil, bulversant, ultima oară când am trecut prin asta: un medic de la Spitalul Elias s-a rugat de mine o oră să mă mai gândesc. De obicei, ei sunt mai neutri, mai reci, nu se amestecă, dar ăsta m-a luat prin surprindere. Mi-a spus că el și soția lui s-au chinuit zece ani să aibă un copil și abia reușiseră, cu eforturi și tratamente, și că erau nebuni de bucurie. Am vrut să-i spun “păi vedeți, sunteți doi, l-ați vrut amândoi…”, dar mi-a fost rușine să comentez așa. Mă ținea de amândouă mâinile și mă implora să nu renunț la copil, iar eu am lăsat ochii-n jos și-am spus că m-am gândit destul, că decizia mea era luată. Când s-a sfârșit totul, am înțeles de ce doctorul voia neapărat să mă gândesc. Fiindcă îmi părea, deja, cumplit de rău. Dar dincolo de orice, mă îngrozesc de teama ca nu cumva toate aceste motive ale mele, aparent obiective, să fie doar pretexte în propriii mei ochi, iar eu, de fapt, poate am fost prea slabă, prea lașă, prea speriată. Că poate m-am mințit și cu asta, așa cum am făcut de-atâtea ori în viața mea, cu atâtea alte lucruri.