O întâlnire cu cititorii lor, derulată pe 17 ianuarie 2019 în spațiul splendid al librăriei din incinta Teatrului Național, a fost, de fapt, o altfel de lansare a noilor volume semnate de scriitoarele Petronela Rotar și Ana Barton. „Privind înăuntru” și „Nemuritorii de rând” sunt două cărți care nu seamănă între ele, ale unor autoare care nici ele nu seamănă deloc între ele, dar care se înțeleg și se completează una pe cealaltă, într-o prietenie care le-a adus împreună și în dialogul direcționat de întrebările cititorilor din sală, dornici să le cunoască mai bine pe femeile din spatele cărților.
Din lucrurile pline de miez, de frumusețe, de tristețe, de umor care s-au spus acolo, am selectat câteva citate care să îi ajute și pe cei care nu le-au întâlnit, încă, pe Ana și pe Petronela, decât prin intermediul cărților lor minunate.
Fotografii de Paul Buciuta
Petronela Rotar: Vulnerabilitatea mă face mai puternică decât am fost vreodată
Petronela Rotar: Am fost o femeie foarte puternică si foarte chinuită, mulți ani, dar la un moment dat am decis să-mi dau voie să fiu vulnerabilă si să trăiesc asa cum sunt, nu așa cum vreau să par. Pentru că toată lumea pozează și mimează, și toți suntem eroi, a fost foarte greu să intru în zona asta și să vorbesc despre zona asta uriașă de vulnerabilitate din mine. Doar practicând am reușit, căci și asta e ca orice alt lucru, doar practicând și trăgând de tine să-ți iasă, ajunge să-ți iasă și în mod natural. Și mi-am dat seama că vulnerabilitatea mă face mai puternică decât am fost vreodată. Pentru că nu mai am nimic de ascuns, nimic de pierdut și sunt foarte congruentă cu mine însămi.
Petronela Rotar: Vulnerabilitatea e un exercițiu foarte complicat. Eu visez foarte tare la o lume în care oamenii să-și dea voie să fie asa cum sunt, să vorbească despre cum sunt și despre ce simt cu adevărat, să spună „mi-e frică”, să spună „mă doare”, să spună toate lucrurile pe care nu le spunem niciodată și le ascundem în spatele unor mecanisme de apărare. De dimineață până seara schimbăm mecanism după mecanism ca să supraviețuim unei zile, până ajungem să constatăm că suntem ca niște soldați care schimbă douăsprezece armuri, una pentru fiecare oră a zilei…. Ar fi mult mai simplu și mult mai fain să lăsăm armurile și să mergem la treabă și cred că, fără ele, ne-am vedea și cât de frumoși suntem.
Petronela Rotar: Copiii nu învață ce le spunem noi. Copiii învață ce suntem noi
Petronela Rotar: Din păcate, copiii nu învață ce le spunem noi. Copiii învață ce suntem noi. Dacă ne uităm în oglindă și suntem foarte în regulă cu noi însene, cu noi înșine, dacă ne place foarte tare cum suntem, atunci e în regulă. Dacă nu ne place și suntem niște oameni în suferință, pentru că n-am făcut alegerile potrivite la timpul potrivit, atunci trebuie să facem ceva cu noi, căci, indiferent ce le-am spune, copiii vor deveni ce suntem noi. Părintele trebuie să lucreze el cu el. Copiii sunt niște bureți care absorb problemele noastre sau care descarcă lucrurile pe care nu le putem noi descărca. Când un copil e bolnav sau are tot felul de lucruri pe care nu le înțelegem, atunci când e mic, trebuie să mă uit să văd ce probleme am eu. Dar nu ne place asta… Când încep să aibă probleme cu copiii – fiindcă atunci când oamenii nu sunt bine, copiii încep să aibă și ei probleme- părinții își spun: “Uite, îmi face probleme copilul!” Și merg și-l împing pe ușa unui psiholog, să-l repare el, că e stricat. Atunci, psihologul trebuie să-l ia de ureche pe părinte, fiindcă copilul nu face să fie decât turnesolul pentru problemele din familie. Sunt psihologi care știu să facă asta și sunt psihologi care nu știu să facă asta. Psihologii sunt ca medicii, ca dentiștii, și ca toate celelalte profesii, unii pot, alții nu pot.
Ana Barton: A trebuit să împlinesc 37 de ani ca să am curajul să scriu
Ana Barton: Scriu pentru mine și știu că așa o să fie mereu. Ce scriu eu trebuie să-mi placă mie. Dacă nu-mi place mie, nu public. Scriu pentru că mi-am dat voie la un moment dat să scriu. Am înțeles greșit o întâlnire cu un mare scriitor, și am înțeles că nu trebuie să mai scriu. Aveam 15 ani și prin ceea ce mi-a spus m-a făcut să cred că nu e bine să scriu, mai ales că eu îi dădusem să citească versuri, căci asta scriam, iar el mi-a spus „ai vână de mare prozator”. Și am leșinat. Marin Sorescu era. Eu am înțeles așa: „Eu nu știu să scriu decât poezie, ăsta zice că nu sunt bună de poetă, înseamnă că nu trebuie să mai scriu”. Că el știa ce spune, era un mare poet. Și a trebuit să împlinesc 37 de ani ca să am curajul să scriu. Între timp, am făcut eu cronică literară, publicistică culturală, am făcut un ocol prin viața mea de vreo 20 de ani, pentru că nu am mai avut curaj, fiindcă, atunci, mie mi s-a părut că omul a zis că nu e în regulă cu scrisul meu. Și când mi-am luat curajul, am zis, vorba doamnei, ia să fiu nițel vulnerabilă, că ce-o să se întâmple. Vor fi oameni cărora nu le va plăcea. Ei, și cu asta ce e?
Ana Barton: Când am publicat prima carte am zis că toată lumea o să zică „Doamne, ferește, tâmpita asta de unde a ieșit?!”. Am crezut că o să fie un fiasco total, dar asta nu avea legătură cu cartea, ci avea legătură cu mine, cu neîncrederea mea în mine. Chiar cred că ceea ce scriu este suficient de bun, încât să lege un dialog sincer, autentic, cu cititorul. Dialogul, atunci când e sincer, nu e întotdeauna plăcut, dar când nu e sincer, nici nu e dialog, e un tenis la perete.
Ana Barton: Fiecare se citește pe sine, prin propriile sale filtre, în orice citește
Ana Barton: Când o scriu, cartea e a mea. Când am publicat-o, când cartea mea a ajuns la tine și o citești, e cartea ta. Fiecare se citește pe sine, prin propriile sale filtre, în orice citește. Eu chiar cred și o să spun, poate prea franc, dar vorba Petronelei ne-am învățat să fim deasupriști și foarte ipocriți și să-ncepem cu niște crize de modestie care nu au acoperire în realitate, eu chiar cred că merită citită. Merită chiar foarte mult să fie citită. Și nu ca să-mi cânte mie cineva osanale, căci nu mai e a mea, e a ta când o citești. Pe mine mă interesează dacă ea îți face ție bucurie, dacă ea te aduce pe tine la tine, nu la mine. Tu poți să uiți cine a scris cartea aia. Dacă ție ți-a rămas ceva din ea sau ți-a aprins ție o lumină într-un colț în care era penumbră, nici nu mai contează cine a scris-o. Toți avem niște lucruri care ne-au rămas din cărți, dar nu ne mai aducem aminte cine le-a scris sau cum se numeau, hai săfim cinstiți. Ăsta-i rolul cărții. Nu atât eu contez, ele (cărțile n.r.) contează. Eu sunt un om absolut obișnuit, cu lucrurile mele extraordinare, cu prostiile pe care le fac, sunt un nemuritor de rând. Toți suntem oameni obișnuiți. Culmea e că ăia care cu cât vor să pară mai neobișnuiți, cu atât drama lor e mai mare. Îmi permit să citez din Nemuritorii de rând: „Pe marginea gropii, sufletul e-n pielea goală”. La capătul drumului suntem toți oameni și egali în fața morții.
Ana Barton: Noi ne ducem viețile fără să avem conștiința nemuririi. E cea mai stranie chestie de pe fața pământului, mi se pare fascinant la oameni. Și e chestia care nu ne deosebește de animale, că nici ele n-au conștiința nemuririi. Dar am senzația că ele fac mai mult și sunt mai bune, în felul lor, decât noi. Leul care vânează este bun pentru că, în dimensiunea lui, a vâna nu este rău. Noi avem probleme cu a vâna. Noi suntem o specie degenerată.
Petronela Rotar: Am scris ca să nu mă sinucid
Petronela Rotar: De când am învățat să scriu, am scris, am scris pentru că nu stiam să trăiesc altfel, nu știam să metabolizez altfel viața. Am scris ca să nu mă sinucid, am avut două opțiuni, și probabil că sinuciderea ar fi durut mai tare. N-am foarte multe regrete în viața asta, dar la una dintre multele mele mutări din prima tinerețe mi-am pierdut toate caietele jurnal pe care le țineam din adolescență, erau vreo 7-8 caiete pe care le-ascundeam de mama și invariabil ea mi le găsea. Le-am pierdut. Mi-ar fi plăcut foarte tare să le citesc acum, să le am. Am scris pentru mine, ca să trăiesc. Și la un moment dat când eram foarte tânără, eram studentă, mă duceam la un cenaclu și le-am citit ălora ceva, niște poezie, și am primit niște complimente sau nu știu ce erau alea. Dar degeaba m-au încurajat, după aceea am fost convinsă că am pierdut trenul ăsta. În momentul în care a trebuit să las școala, să muncesc, să cresc copiii, am fost convinsă că aș fi putut să fiu scriitoare, dacă aș fi făcut școala de scriitori, (râde). Scriam compulsiv, în continuare, dar eram convinsă că am pierdut trenul. Cea mai mare durere a mea a fost – acum pot să zic asta – când m-am dus la lansarea unei cărți a lui Chris Simion, care azi mi-e prietenă. Lucram în presă, eram jurnalistă și încercam să fac și știri culturale. Și m-am dus la lansarea unei cărți a lui Chris, am stat acolo cuminte în auditoriu în timpul lansării, i-am luat un interviu la sfârșit, apoi m-am dus la redacție și am plâns vreo două ore, n-am puutut să scriu nici știre, nimic. Am plâns… Eram sfâșiată! Mă uitam la Chris, care are aceeași vârstă ca mine: era prietenă cu Pascal Brukner, punea piese de teatru, își lansa cărți… Mi-am zis: Frate, cât de rău m-am ratat! Și eu scriu, – nu era foarte clar cum scriu, că e bine, că e rău- dar, uite, degeaba, eu m-am ratat foarte rău! A fost o foarte mare sfâșiere, și o foarte mare tristețe, dar și un punct din care am început, cumva, să construiesc, și am renunțat la folderele cu parola pe care nu o știa nimeni și am început să scriu și pentru alții.
Petronela Rotar: Cum spunea și Ana, n-am scris decât pentru mine, tot ce scriu scriu pentru mine și mi se pare o pantă periculoasă să ajungi să scrii pentru cititor- că cititorul vrea nu știu ce continuare la o carte, vrea altceva, dacă scrii pentru el, nu mai esti tu, devii un instrument de făcut ceva. Din perspectivă psihologică, eu știu de ce scriu, dar de ce public nu mi-a fost foarte clar, însă am înteles, la un moment dat. Noi, oamenii care performăm în orice tip de activitate, artistică sau nu, dar care are vizibilitate, suntem cei care nu am fost văzuți. De aceea, când performăm și livrăm ceva pentru mai mulți oameni, o facem ca să fim și noi văzuți. Ne putem da și alte justificări, putem spune: “vreau să fiu altruist, vreau să dăruiesc ceva lumii”, dar, de fapt, ăsta e motivul pentru care facem orice lucru într-un spațiu de vizibilitate. Ca să fim văzuți.
Ana Barton: Pentru mine cerneala e ca sângele, așa a fost mereu
Ana Barton: De ce să ne oprim din scris?! Când oi anchiloza la degete mă opresc din scris… Când scrii, da, asta are o legătură și cu manualitatea, cu corporalitatea. Scrii cu mâinile. Trebuie să te țină mâinile. De exemplu, alaltăieri s-a închis ușa, era curent, bărbatul meu a tras ușa și ușa s-a închis brusc și era să-mi prindă mâna. Nu m-am gândit atunci cum o să mă spăl pe față dacă nu mai am mână. Am zis: “Mâna mea dreaptă!!! Nu o să mai pot să scriu!” Nu m-am gândit la nimic altceva. I-am strigat: “Bă, tu n-ai fost atent, îmi rupeai mâna, cu ce mai scriam eu?!!”
Ana Barton: Toată construcția cărții o fac pe hârtie, scriu cu stiloul și cu cerneală. Ele fac parte din mine. Pentru mine cerneala e ca sângele, așa a fost mereu. Eu când deschid călimara îmi vine apă în gură.
Petronela Rotar: Eu mă tem la fiecare carte că e ultima. Și nu la moarte mă gândesc. Mă tem că n-o să mai fiu în stare să scriu, că n-o să mai am ce scrie…. După ce termin o carte mi se pare foarte clar că n-o să mai scriu niciodată nimic. Pentru o vreme. Stau așa și-mi zic: Asta a fost. Bine că le-am scris pe astea. Însă la un moment dat mă trăznește, mă așez si mă apuc de scris. Nu mă apuc de cărți noi, se apucă ele de mine.
Ana Barton: Voi scrie o carte de rețete inventate de mine, care vor fi scrise în ton umoristic. Vor fi niște rețete ca niște povești, dar și practice, mâncărurile acelea se vor putea face. Acela va fi best-sellerul meu.
Petronela Rotar: O să scriu cât timp o să știu cine sunt
Petronela Rotar: Trebuie să scriem până ne aducem aminte cine suntem. Nu poți să scrii când nu-ți mai aduci aminte cine ești. O să scriu cât timp o să știu cine sunt, sper.
Petronela Rotar: Când mă apuc de scris nici nu mai pot să trăiesc, nu să mai scriu altă carte! Nu mai observ alte lucruri, nu mai mănânc, nu mai dorm, și orice lucru pe care trebuie să îl fac, fiindcă trebuie să trăiesc și să muncesc ca să am ce mânca, îl fac cu foarte mare greutate și cu foarte mare frustrare, cu senzația că trebuie să mă întorc la scris ca să mă pot liniști, că, dacă nu mă liniștesc, nu pot să trăiesc. Sunt într-o suspendare a restului vieții. Mi se ocupă complet mintea și nu mai pot face altceva. Cel mai mare șoc al meu a fost ce mizerie era în casă după ce am terminat Orbi. Aici am trăit eu?!, m-am mirat… Nu văzusem…
Ana Barton: Eu scriu cu o mare dușmănie. Dacă intră cineva în camera unde scriu eu, dacă vine fi-mea și zice doar „Mami”, riscă maxim! Eu zic: „Ce poate să fie?! Ce poate să fie?!!” Nu trebuie să strige cineva, e de ajuns să zică ceva, doar „Mami”… În general, nu răspund la telefon, iar dacă răspund, răspund ca la birou: „Bună ziua, spuneți”. Fiica mea zicea: „Bine, dar dacă tot știi ce vrei să faci în continuare, ce vrei să scrii, de ce nu poți să stai de vorbă cu mine și să te întorci apoi acolo?” „Pot, știu ce vreau să scriu, dar nu mai e același lucru. Nu mă voi întoarce niciodată acolo, ci în altă parte. Nu există posibilitatea să refaci starea aia. Dacă ți s-a întrerupt fluxul, nu te mai poți întoarce tot acolo. Asta e, așa funcționează treaba la mine.
Petronela Rotar: Ca și cum ai putea să te întorci la orice altceva ai lăsat în spate și ai putea relua… Nu, nu ai cum.
