RĂZVAN MAZILU: Sau poate aş fi făcut totul mai greu? Sau deloc? La chestiunea asta cu plecatul din ţară nu am un răspuns prea sigur. În acest răspuns e câte puţin din toate: cunosc mulţi oameni talentaţi care au plecat afară şi s-au pierdut, deci la mine a funcţionat şi frica de ratare. Poate că “dincolo” nu aş fi făcut niciunul dintre spectacolele de aici, căci eu nu ştiu să bat la uşi, să mă adaptez, nu insist dacă cineva nu are nevoie de mine, nu intru pe geam dacă am fost dat afară pe uşă; am câteodată, deprins din familie, un bun-simţ care mă paralizează. Există şi momente când sunt foarte dezordonat în a-mi organiza timpul şi priorităţile, am momente când, boem, pur şi simplu nu mai vreau să fac absolut nimic. Eu aşa funcţionez, deci aici am făcut ce am vrut, când am vrut, când am simţit că e momentul. Aici mi-am format publicul meu, care mă urmează peste tot, fără de care nu aş exista. Am fost în toate colţurile de lume cu spectacolele mele, cu succes, am montat doua spectacole în străinătate, în Grecia, deci am avut şi am satisfacţii legate de conectarea la scena internaţională.
A existat la un moment dat un context de, să-i zic, răscruce, ca un tren în care aş fi putut să mă urc, pe când eram la Paris, în 1996 şi am câştigat Premiul de Intepretare al Operei din Paris. Atunci, la festivitatea de premiere de la Palatul Elysees – am imaginea clară în mine şi acum – eram intre membrii juriului , directori de teatre sau de companii, şi ei îmi făceau propuneri de contracte. Eu am spus că mă mai gândesc, apoi am spus nu. Marele NU. Cred că domnii aceia nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Sigur că eram şi foarte tânăr şi aveam toată viaţa înainte, dar atunci am simţit că nu era momentul să rămân. Instinctul meu, pe care m-am bazat mereu, mi-a şoptit să nu mă urc în acel tren. Deci nu ştim cum ar fi arătat viaţa noastră dacă… Şi la ce bun, la urma-urmei, acest exerciţiu de imaginaţie? Nu, mulţumesc, eu nu regret nimic.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ce este dansul?
RĂZVAN MAZILU: Nu, te rog, nu mă pricep la definiţii… Ce pot să spun decât că, pe măsură ce înaintez în vârstă şi în carieră, dansul devine din ce în ce mai plin de mister?
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Atunci iubirea, iubirea știi ce este?
RĂZVAN MAZILU: Iubirea e atunci când doi oameni vor să se fie împreună, dar sfârşesc prin a se încurca unul pe celălalt. Îmi pare rău, dar sunt într-o perioadă foarte cinică, fără voia mea. De fapt, constat că trăim vremuri pline de cinism, nu mai puţin în artă. Şi pe scenă ne e frică să mai spunem “te iubesc”, ni se pare că suntem mai cool şi mai interesanţi dacă suntem cinici şi respingem emoţia, lacrima, pe care o catalogăm drept melodrama ieftină.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Care a fost cel mai fericit moment pe care l-ai trăit până acum?
RĂZVAN MAZILU: Am avut parte de nenumărate momente de fericire, majoritatea legate, evident, de profesie. Dar eu caut fericirea nu doar în marile întâmplări care ne marchează viaţa şi pe care le “bifează” toată lumea, fericirea mea poate fi atipică, foarte personală şi apare unde nici nu gândesc, în cine ştie ce zi frumoasă de vară, pe malul mării sau jucându-mă cu animalele, mâncând îngheţată sau călătorind, descoperind locuri şi oameni noi.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ce s-a schimbat în tine fundamental, odată cu trecerea anilor? Ce a rămas în tine de copil?
RĂZVAN MAZILU: Înclinaţia către joc, către joacă. O stare ludică ce uneori nu se “asortează” cu imaginea unui om matur la aproape patruzeci de ani. Dar nici nu vreau să mă schimb, căci eu aşa văd şi arta, ca pe o joacă serioasă în care îmi pun imaginaţia, fantezia creatoare la treabă, să inventeze pe scenă tot felul de poveşti şi întâmplări.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ce sfat i-ai da unui tânăr dansator sau unei tinere dansatoare care te-ar întreba ce este esențial pentru o carieră artistică măreață, care să schimbe vieți?
RĂZVAN MAZILU: Pina Bausch spunea: Dansaţi, altfel suntem pierduţi! În acelaşi spirit, maestrul Johnny Răducanu mi-a scris o dedicaţie pe o carte: Răzvane, să nu te opreşti din dans niciodată! Cam asta le-aş spune şi eu celor tineri, să creadă foarte tare că ceea ce fac ei e foarte important.
