Fiica cea mare a poetului Adrian Păunescu, Andreea, s-a luptat câțiva ani după moartea tatălui său pentru a-și redobâni numele și, în continuare, dă curs demersurilor complicate ale reintrării în drepturile la moștenire. Între opoziția birocratică și împotrivirea familiei, destinul Andreei Păunescu se luptă să-și câștige drumul firesc.
Alice Năstase Buciuta: Cum au evoluat lucrurile, Andreea, cât de departe a ajuns demersul tău de a intra în toate drepturile tale de moștenitoare deplină a lui Adrian Păunescu?
Andreea Păunescu: La aproape cinci ani şi jumătate de la moartea tatălui meu, Adrian Păunescu, demersul meu juridic se apropie de final, în sensul că situaţia averii materiale începe să se clarifice, însă administrarea averii spirituale este încă sub semnul incertitudinii. Asta, pentru că Ana, Carmen şi Andrei încă nu acceptă ideea că sunt fiica tatălui meu, nu numai printr-o prismă legală, ci şi din perspectiva morală. Deşi au trecut trei ani de când mă numesc Andreea Păunescu, zilele trecute, Andrei îmi spunea că sunt Andreea Bîrlea şi nici Ana, nici Carmen nu l-au contrazis, ceea ce îmi demonstrează că la nivel subliminal refuză şi astăzi adevărul. Atitudinea asta, în situaţia în care ne găsim astăzi, arată că nu acceptă realitatea că suntem toţi fiii aceluiaşi tată. Am încercat să mă pun în locul lor şi, până la un punct, i-am înţeles. Dacă ar fi încercat şi ei să facă la fel şi ar fi reuşit, poate comunicarea ar fi fost mai puţin procedurală şi mai mult umană. Este adevărat că în ultimii ani, nimeni din familia Păunescu nu m-a întrebat vreodată cum mi-a fost, cum îmi este, ce simt şi ce regrete am cu privire la copilăria şi adolescenţa trăite departe de tatăl meu, ci, dimpotrivă, am primit doar reproşuri. Mi s-a reproşat că nu am apărut înainte de moartea lui Adrian Păunescu, că este prea târziu, însă ei ştiu foarte bine că eu am intrat în acea casă doar invitată, aşa încât dacă nu i-am vizitat, înseamnă că nu am fost chemată.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cât de mult te face să suferi atitudinea asta din partea celor care sunt sânge din sângele tău? Psihologii spun că cei alungați sau abuzați de propria familie dezvoltă deopotrivă sentimente de iubire și de ură, de părere de rău sau de ură și de vinovăție față de sine… Cum reușești să gestionezi amalgamul de trăiri pe care le aduce în tine acest demers? Cum reziști?
Andreea Păunescu: Am învăţat, încă din copilărie, să mă bucur de ceea ce am, să vreau doar ce pot obţine prin propriile puteri şi să-mi controlez resentimentele. Practic, am exersat autocontrolul. Aveam în anii adolescenţei răbufniri de revoltă, când nu găseam răspunsuri întrebărilor mele, încercam adesea complexe de inferioritate pe care doar un copil nelegitim le poate înţelege şi m-am închis în muţenie atunci când era vorba de Adrian Păunescu, mai ales că el îmi ceruse discreţie. Evitam orice fel de discuţie pe tema asta, pentru a nu-l acuza, indirect, pe tatăl meu natural, care încercase să mă recunoască oficial, însă nu dusese demersul până la final. Îmi amintesc că, atunci când ni s-a predat o lecţie despre Adrian Păunescu, am lipsit voit, fiindu-mi insuportabil subiectul.
Nici astăzi, după atâţia ani, nu îmi vine uşor să abordez culpa lui faţă de mine. Consider că viaţa nu poate fi nici răsturnată, nici nu-i putem schimba cursul, de aceea am adoptat o atitudine constructivă, astfel că mi-am transformat rănile în înţelepciune, cel puţin aşa vreau să cred.
Deşi au trecut trei ani de când mă numesc Andreea Păunescu, zilele trecute, Andrei îmi spunea că sunt Andreea Bîrlea şi nici Ana, nici Carmen nu l-au contrazis, ceea ce îmi demonstrează că la nivel subliminal refuză şi astăzi adevărul.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Surprizele se țin lanț, găsești noi și noi dovezi legate de faptul că tatăl tău a suferit, cumva, că te-a pierdut…
Andreea Păunescu: El mi-a recunoscut, după ce împlinisem 18 ani, că de câte ori mă vede se simte răscolit. Cu puţin timp în urmă, am citit cartea Constanţei Buzea, „Creştetul Gheţarului”, o carte cutremurătoare, în care am descoperit frânturi din trăirile ei dureroase, unele legate de povestea de dragoste dintre Adrian Păunescu şi Rodica Bîrlea, mama mea, pe care nu era supărată. Deşi în această carte-jurnal Constanţa Buzea menţionează numele mamei mele, nu aminteşte nimic de naşterea şi existenţa mea, explicaţia fiind, probabil, marea ei durere pricinuită de această poveste de dragoste paralelă. Tot din „Creştetul Gheţarului” am aflat că tatăl meu era apăsat de povara de a fi tată în afara căsătoriei. De altfel, mai târziu, când eu mă apropiam de vârsta de 14 ani, se ştie deja, el a încercat să închidă această poveste, am locuit, alături de Ioan şi Andrei, în casa din Dionisie Lupu şi a făcut demersuri pentru a mă recunoaşte oficial. În acele împrejurări am cunoscut-o pe Constanţa Buzea, am fost la ea acasă de două ori împreună cu Ioana şi Andrei şi m-a tratat cu căldură binevoitoare.
O altă surpriză a fost descoperirea unei discuţii pe care au avut-o Adrian Păunescu, Cristian Tudor Popescu şi Marius Tucă pe tema „Presa şi viaţa privată” în februarie 2003, imediat după moartea lui Dumitru Tinu. În acea discuţie, Adrian Păunescu, discutând despre Andrei Iucinu, nu era nici pe de parte cel vulcanic, combativ, dur, cum era perceput de cele mai multe ori de public, ci empatiza cu copilul nelegitim al lui Dumitru Tinu şi aprecia ca absolut firesc gestul de a-şi recupera identitatea, câtă vreme Dumitru Tinu, tatăl său natural, „nu şi-a rezolvat această problemă în timpul vieţii”. Mai mult decât atât, Adrian Păunescu, el însuşi tată de taină la vremea respectivă, spunea că „este firesc ca o astfel de problemă (problema unui copil nerecunoscut), nerezolvată în timpul vieţii, să izbucnească după moarte”. Ascultându-l, am acum siguranţa că şi-a asumat izbucnirea poveştii copilului nerecunoscut, după moartea lui, amânând sine die rezolvarea ei.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum simți sprijinul tatălui tău de acolo din ceruri? Îmi asum eu, 100%, curajul și ciudățenia acestei întrebări. Sunt și eu fiică de tată plecat la ceruri și știu, simt când tata e mândru de mine și când mă susține în ceea ce fac…
Andreea Păunescu: Înainte de a descoperi acel interviu, mă întrebam uneori cum priveşte Adrian Păunescu de acolo, de sus, ce se întâmplă în urma lui. Astăzi, ştiu că i s-ar părea firesc că mi-am cerut şi primit drepturile. El însuşi a trăit o dramă în adolescenţă, când mama lui naturală a plecat din familie şi a fost înlocuită de mama de-a doua. Referitor la cazul Andrei Iucinu, caz aproape similar cu al meu, spunea: „Problema lui Dumitru Tinu a izbucnit ulterior. Ce ar fi trebuit să facă Tinu este să fi încercat să o rezolve, pentru că, nerezolvată la timp, o problemă de acest fel devine publică… Toate cazurile se pot apăra în presă, numai ăsta (cazul lui Andrei Iucinu), nu? Din moment ce se lansase o asemenea discuţie şi nu se găsiseră căile de rezolvare a ei între cei în cauză, între familia legitimă şi familia nelegitimă, familia nelegitimă a găsit de cuviinţă să-şi arate în public dovezile, pentru că discuţia a fost publică.” Atunci, tatălui meu i s-a părut nefiresc să se transcrie întreaga avere pe numele unui copil (legitim). Era revoltat că se întâmplase nedreptatea de a se da averea doar unuia din copii şi că urma procedura greoaie în instanţă pentru răsturnarea certificatului de moştenitor emis nelegal şi se întreba: „Faţă de ce se ia totul de la zero? Faţă de situaţia de azi? Dacă ei (Andrei Iucinu şi mama lui) nu au avut altă cale?! Este vorba de transcrierea întregii averi pe numele familiei legitime, ei au acţionat în funcţie de ce s-a întâmplat!”.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Acum, având toate aceste dovezi puse laolaltă, plus mărturia sa transpusă într-o carte realizată după lucrarea lui de doctorat, în care a scris negru pe alb că are urmași nerecunoscuți, simți că ar fi vrut să lămurească lucrurile din timpul vieții, dar n-a avut curaj sau răgaz?
Andreea Păunescu: Afirmând că are urmaşi nerecunoscuţi (mai mulţi), Adrian Păunescu a folosit o ficţiune literară. În realitate, el însuşi mi-a spus, nu există alt copil nerecunoscut în afară de mine. Presa, necontrazisă, ba chiar încurajată de Andrei, a susţinut că ar avea foarte mulţi copii, pe tot teritoriul României, aruncând imaginea lui, a omului Adrian Păunescu, în grotesc. Şi din această perspectivă, Adrian Păunescu a avut dreptate, spunând că „Există lucruri pe care dacă nu le spui în timpul vieţii, se răzbună după ce nu te mai poţi apăra.”. S-a aşteptat la mediatizarea postumă atât a iubirilor, cât şi a copilului nelegitim şi şi-a asumat această intruziune în viaţa lui secretă cu realism şi înţelepciune:„Este o tendinţă firească a oamenilor de a afla despre cineva care a avut un anumit ermetism în viaţa lui, există această tendinţă omenească de a se apropia”.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai senzația că dezordinea asta din viața părintelui tău e, de fapt, o jertfă pe altarul artei, al poeziei?
Andreea Păunescu: Ca fiică a tatălui meu, aşteptam în copilărie şi adolescenţă ce aşteaptă orice copil de la tatăl lui, o plimbare în parc, un cadou de ziua mea, o bătaie cu zăpadă, un sfat, protecţie. Odată cu maturitatea, căsătorită şi cu copii, am înţeles că destinul îmi dăduse în acte şi în viaţă un alt tată şi în continuare le-a dat copiilor mele, în Nicolae Bîrlea, un bunic minunat, grijuliu şi răbdător.
Se ştie, nu spun nimic nou, poeţii, scriitorii, creatorii în general, nu pot trăi monoton şi liniar, iar creaţia înseamnă muze, adoraţie şi, adesea, suferinţă. Adrian Păunescu întreba retoric: „Ce este poezia, dacă nu povestea unei suferinţe, povestea unei înfrângeri? Aşa explica el pentru postumitate efervescenţa dureroasă a marilor sale iubiri. A fost întrebat insistent de interlocutori cum vede adevărul din viaţa personală în raport cu activitatea sa politică şi le-a replicat că persoanele publice „au obligaţia de a spune numai adevărul, dar nu tot adevărul” şi că „adevărurile mici nu trebuie puse lângă adevăruri mari, ca un chibrit aprins lângă o benzinărie”.
Referindu-se la cartea „Liber să sufăr”, în care străbătea durerea lui generată de o poveste de dragoste imposibilă, întrucât i s-a reproşat că este indiscret, acuzator şi îşi devoalează muza, Adrian Păunescu a explicat de-a lungul emisiunii că a distilat într-atât acea iubire, încât subiectul poeziilor lui ar putea fi oricine. Mai spunea că are „orgoliul unui poet care crede că va dura şi îşi sacralizează până şi erorile, până şi iubirile”.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Veți publica scrisorile sale, jurnalele pe care le-a ținut? Vor fi făcute publice iubirile sale, oficiale sau de taină? Mai ales tu, care ai suferit atât din pricina acestor taine, îți dorești să faceți publice și alte amănunte ale vieții secrete a poetului?
Pagini: 1 2
