Andreea Păunescu: După ce un mare scriitor trece în nefiinţă, publicul aşteaptă fragmente din viaţa sau creaţia lui secretă. În cazul lui Adrian Păunescu, noi, toţi moştenitorii, avem datoria să dăm publicităţii crâmpeie frumoase din viaţa trăită intens de el, jurnalul destinat publicării, poezii, desene sau texte de sertar, însă scrisorile cu conotaţii sentimentale nu vor apărea în următorii ani, pentru că dorinţa lui a fost ca doamnele din viaţa lui să rămână sacralizate în poezia lui şi atât. În acest sens, în interviul „Presa şi viaţa privată”, Adrian Păunescu spunea despre scrisorile lui Eminescu, la mai mult de 100 de ani de la moartea acestuia, că „nu este normal să intrăm noi (publicul) în scrisorile lui intime, pe care el nu le-a destinat publicităţii.”
Mă voi opune, aşadar, cu toate drepturile pe care le am, ca fiică şi moştenitoare, ca scrisorile de dragoste sau alte dovezi ale vieţii sale secrete care ar putea tulbura destine să fie publicate în următorii ani.
Ca fiică a tatălui meu, aşteptam în copilărie şi adolescenţă ce aşteaptă orice copil de la tatăl lui, o plimbare în parc, un cadou de ziua mea, o bătaie cu zăpadă, un sfat, protecţie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când vorbești despre tatăl tău îi spui Adrian Păunescu. Când îi spui, totuși, „tată”? În ce fel de gând, de cuvânt sau de rugăciune?
Andreea Păunescu: Am avut marele noroc ca tatăl din acte şi din viaţa mea să fi fost Om, iar acum, când merg la cimitirul Bellu, aprind câte o lumânare pentru fiecare, una la mormântul lui Nicolae Bîrlea, căruia îi mulţumesc în gând, şi alta la mormântul lui Adrian Păunescu, căruia îi cer ca de acolo, din cer, desprins de lumesc, să îmi fie protector. Răspunsul este, deci, că am doi taţi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îl recunoști în tine, în felul tău de-a fi, de a vorbi, de a vedea lumea? Îl simți mutat, în parte, în tine?
Andreea Păunescu: Dacă îl recunosc în mine? Chiar el mi-a spus, odată, demult, că „se regăseşte în mine”, aşa încât şi, dacă vreau, şi dacă nu vreau, în mine curge sângele tatălui meu. Mama îmi spunea asta, profund marcată de asemănarea mea cu el şi de iubirea care îi dăduse viaţa peste cap. Nu am orgoliul să cred că l-aş continua în vreun fel, însă am datoria să conserv creaţia lui şi să îi susţin eternitatea, alături, sper, de fraţii mei.
Când eu mă apropiam de vârsta de 14 ani, am locuit, alături de Ioana şi Andrei, în casa din Dionisie Lupu şi a făcut demersuri pentru a mă recunoaşte oficial. În acele împrejurări am cunoscut-o pe Constanţa Buzea, m-a tratat cu căldură binevoitoare.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar când te întâlnești cu frații tăi vitregi, ți se pare că îi seamănă vreodată, în ceva?
Andreea Păunescu: Când mă întâlnesc cu Ana şi Andrei, mă uluieşte nerecunoştinţa lor faţă de cel care i-a întreţinut şi susţinut până la capăt. Mi-e imposibil să înţeleg cum au îndrăzneala de a susţine şi, probabil, de a şi crede că au fost copărtaşi la realizările lui Adrian Păunescu, când este clar că au fost beneficiari permanenţi şi atât.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar fetele tale, nepoatele sale, îi moștenesc strălucirea?
Andreea Păunescu: Am două fiice care seamănă fizic cu tatăl lor, însă una din ele m-a surprins dintotdeauna tocmai cu personalitatea ei contrastantă, cu aplecare atât către literatura bună, cât şi către ştiinţele universului. Citeşte şi iubeşte poezia, descoperă poezii minunate pe care mi le trimite uneori, ca un dar de la fiică la mamă. Când avea aproape 14 ani, m-a surprins şi m-a emoţionat când a postat pe contul ei de socializare „Iluzia unei insule”, poezie dedicată de Adrian Păunescu mamei mele. Atunci i-am mărturisit, cu emoţie, că sunt fiica poetului care o scrisese şi că acea poezie fusese inspirată de povestea de dragoste dintre poet şi mama mea, poveste din care m-am născut eu. Cea de-a doua fată a mea este boemă, cu înclinaţie şi dragoste faţă de arta frumosului, studiază arhitectura, însă este mai puţin atrasă de poezie. Nu am găsit în personalitatea ei vocea sângelui dinspre bunic, cel puţin până acum. Amândouă citesc mult şi frecventează bibliotecile din Bucureşti. Ele, fetele mele, mi-au fost fermentul motivant atunci când am susţinut că volumul de carte din biblioteca lui Adrian Păunescu ar trebui dat circuitului public. Este un proiect la care ţin şi, chiar dacă ideea mea nu are ecou pozitiv în familia Păunescu, eu voi insista. Îmi imaginez o secţiune „Adrian Păunescu” în incinta Bibliotecii Naţionale, unde vor putea fi răsfoite sau împrumutate cărţi care au aparţinut tatălui meu, multe dintre ele cu dedicaţie din partea autorului, precum şi toate cărţile şi articolele publicistice din creaţia lui Adrian Păunescu. În afară de asta, întrucât amenajările permit, pot fi organizate şi vizionări ale înregistrărilor unor spectacole şi emisiuni cu sau despre Adrian Păunescu.
Am îmbrăţişat ideea de a înfiinţa o casă de amintiri în care să fie expuse lucruri ce stau mărturie trecerii pe aici a lui Adrian Păunescu, însă, spre dezamăgirea mea, fraţii mei s-au răzgândit. Aşa cum insist ca volumul de carte să fie inventariat şi dat circuitului publicului, voi stărui în ideea de a dedica o casă memoriei lui Adrian Păunescu.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Vei scrie despre toate aceste lucruri? Și pentru a-i ajuta pe cei aflați în situația ta, dar și pentru a restitui lumii și literaturii povestea unui demers de reîntregire a imaginii unui mare poet?
Andreea Păunescu: Nu ştiu dacă voi scrie, a scris tatăl meu destul, eu am mai scris şi m-am oprit, din discreţie, însă voi milita constant, neutru, pentru ca orice copil nelegitim să îşi obţină dreptul la adevărata identitate, dincolo de interesul sau dezinteresul unuia din părinţi. Eu înţeleg ce trăiri contradictorii are un astfel de copil, cât de greu îi este să cheme în faţa instanţei pe tatăl sau pe mama sa, însă interesul copilului este şi trebuie să fie deasupra oricăror alte interese şi orgolii. Voi sprijini, în acest sens, pe oricine îmi va cere un sfat legat de stabilirea paternităţii.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce ai câștigat și ce ai pierdut în acești cinci ani și jumătate de când ai pornit pe drumul recuperării adevăratei identități?
Andreea Păunescu: Cred acum, mai mult ca oricând, că nu există scuză pentru ca un părinte să nu îşi recunoască fiul sau fiica, la timp şi necondiţionat, căci interesele şi orgoliile celor mari pot produce dureri insuportabile în sufletele copiilor lor.
Făcând un bilanţ provizoriu, căci nu a venit încă ziua bilanţului final, simt că prin recuperarea adevăratei identităţi s-a îndreptat o eroare de destin, astfel încât această grea vină nu mai apasă sufletele părinţilor mei, acolo, sus.
Puteți citi materialul integral în ediția de aprilie a revistei Marea Dragoste/revistatango.ro, aflată la punctele de difuzare din întreaga țară.
Pagini: 1 2
