Sunt o mare admiratoare a lui Răzvan Mazilu. M-am apropiat dintotdeauna de el cu grijă, cu emoție, cu mare dragoste. Și așa m-am adresat lui, în întâlnirea noastră plină de suflet și lumină, care a avut loc în spațiul vibrând de frumusețe de la Iconic Class.
Alice Năstase Buciuta: În ce anume îți găsești resursele pentru ceea ce faci? Spectacolele tale sunt o sursă enormă de energie și de frumusețe pentru cei care le văd. Tu de unde, din ce îți alimentezi sufletul cu forță, ca să poți dărui atât de mult?
Răzvan Mazilu: După vreo douăzeci de ani de dans şi coregrafie (fără a mai pune la socoteală şi anii din şcoala de balet), ajung mereu la concluzia că arta este adevărata realitate. Arta, dansul, teatrul alcătuiesc singură şi unica lume posibilă, în care eu pot să trăiesc, să respir. Realitatea înconjurătoare, cotidianul este doar o iluzie care mă încurcă, o iluzie al cărei prizonier sau ai cărei prizonieri suntem, în care ne chinuim să supravieţuim. Arta mă salvează, mă ajută, îmi dă răspunsuri, mă ţine viu. Atunci când se aprinde un reflector asupra mea, sunt cel mai puternic. Nimic rău nu mi se mai poate întâmpla. Aşa că îmi mai bandajez rănile sufletului şi îmi oblojesc absurdul cotidian cu dans, cu poezie, cu teatru, inventez povesti şi întâmplări teatrale noi pentru a supravieţui împreună.
De-a lungul anilor am avut semnale şi feed-backuri importante, din suflet, din partea spectatorilor mei. Asta mi-a dat speranţa că ceea ce fac nu e chiar zadarnic şi că interesează pe cineva. Iată motivaţia supremă pentru a dărui: bucuria împărtăşirii actului artistic cu cei care plătesc un bilet să îmi vadă spectacolele.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Dar inspirația unde o găsești? Ai un alt fel de privi și reinterpreta lumea? Sau un alt fel de legătură cu divinitatea? De unde pogoară harul și inspirația?
RĂZVAN MAZILU: Harul, talentul… cu asta te naşti. Important e să fii conştient de acest har şi să nu îţi baţi joc. Inspiraţia o găseşti privind în jur atent, e suficient să deschizi o carte, să ieşi cu prietenii, să asculţi o muzică, să priveşti un fluture, să râzi, să plângi, să încerci să găseşti răspuns unor obsesii care te bântuie… Important e să ştii să vezi, să nu fii orb, şi să transformi fericirea, dar şi durerea în emoţie artistică.
Sigur că nu toate ideile sunt originale şi nemaifăcute, şi nici nu e musai. De fapt, artiştii de azi reiterează aceleaşi teme şi concepte dintotdeauna, doar că pentru sensibilitatea spectatorilor contemporani. Apa caldă s-a inventat demult.
În cel mai recent spectacol al meu de la Teatrul Odeon, “Când Isadora dansa”, personajul marii dansatoare care a fost Isadora Duncan spune cu umor o replică genială: “Inspiraţia vine de la îngeri. De-a lungul vieţii, îngerii vin să ne viziteze de câteva ori. Restul e varză”.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Cum a început demersul implicării tale în proiecte caritabile? Care a fost cea dintâi implicare a ta într-un proiect de acest gen?
RĂZVAN MAZILU: Proiectele caritabile legate de şcoala de dans din România au venit, firesc sau nefiresc, cum vreţi să-i spuneţi, dintr-o mare durere: situaţia Liceului de coregrafie “Floria Capsali” din Bucureşti, dar şi a celorlalte şcoli profesioniste, oficiale, din ţară. Situaţia e incredibil de dramatică, după mai bine de douăzeci de ani de la momentul ’89, aceste şcoli supravieţuiesc în sedii improprii, improvizate, de împrumut.
Nici nu ştiu dacă e bine să spun lucrul ăsta, căci noi trebuie să încurajăm copiii să vină spre dans, o profesie atât de anacronică… Direcţia, profesorii au făcut demersuri, dar degeaba, ei nu au putere, nu au pile, dansul pare că nu interesează pe nimeni. În acelaşi timp, în jurul nostru cresc clădiri înalte de sticlă. În ciuda acestor mari neajunsuri, scoala continua să dea elemente foarte bune, unele de excepţie, care, însă, privesc spre zări mai calde.
În perioada 2007 – 2009 am realizat, deci trei ani la rând, trei Gale extraordinare de dans “Răzvan Mazilu şi invitaţii săi”, la Opera Naţională. Toate încasările de pe urma vânzării de bilete s-au dus către nevoile şcolii din Bucureşti şi din Iaşi, atât cât s-a putut, şi chiar s-a putut foarte mult, neaşteptat! Sălile au fost arhipline. Am avut alături de mine artişti mari, prieteni importanţi care au venit necondiţionat pentru a ajuta: regretatul Johnny Răducanu, Gigi Căciuleanu, Talia Paz din Israel, Virpi Pahkinen din Suedia, Maia Morgenstern, Valeria Seciu, Aura Urziceanu, Felicia FIlip, Monica Petrică, A.G. Weinberger, Marcel Iureş, Ada Milea, Alexander Bălănescu, Dan Puric, Mihaela Rădulescu şi mulţi alţii… Le mulţumesc încă odată, de mii de ori.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Iar apoi cum au venit peste tine celelalte întâmplări artistice, unele cu totul neașteptate- cum a fost proiectul Requiem, proiectul japonez…
RĂZVAN MAZILU: Fac parte dintre cei care se pot lăuda că au fost în Japonia, ba chiar de câteva ori. Este o altă planetă, o ţară fabuloasa cu oameni extraordinari în care nu m-am simţit, aşa cum mă aşteptam, un outsider. Aşa cum am receptat-o eu, Japonia e ca un parc imens de distracţii unde te miri tot timpul cu gura căscată şi unde oamenii sunt foarte prietenoşi.
Am fost teribil de marcat de întâmplarea de anul trecut de la Fukushima, mi s-a părut o nedreptate. Şi pentru că dintotdeauna am crezut, mânat de un entuziasm uşor patetic, ca dansul înseamnă generozitate şi solidarizează oamenii, am pus la cale, cu ajutorul de nepreţuit al JTI, proiectul “Requiem. Nu ştii nimic despre mine”, unde am invitat-o să mi se alăture pe marea dansatoare japoneză Motoko Hirayama. A fost o onoare să împărţim scena împreună.
La fel, toate încasările din vânzarea de bilete au mers către Fundaţia JTI care a direcţionat banii în Japonia. Aici, mai important decât valoarea banilor mi s-a părut gestul simbolic, ideea că suntem alături de nişte oameni care au fost nevoiţi să îngroape atâţia morţi…
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ce rămâne concret, consemnat, de pe urma spectacolelor tale? Sigur că rămân urme în suflete, dar pentru viitor vor exista filme, vor exista înregistrări, vor exista albume? Cum voi putea dovedi copiilor mei că am plâns de emoție la spectacolele tale?
