Despre tatal ei natural… stie doar ca exista. Romania… o doare: a absolvit o scoala de coregrafie care i-a facut farame increderea-n sine. Le-a adunat pe toate in biletul de avion pentru Londra. Dupa ce a lucrat intr-o ghereta, vanzand bilete la teatru, a ajuns Head of Marketing & PR la o companie prestigioasa. Are 22 de ani. Nu vrea sa se mai intoarca in Romania. O asteapta Parisul si New York-ul. Si semnatura in Vogue!
„Cu tatal meu natural nu am avut niciodata niciun fel de relatie. Stiu doar ca exista”
Sabina ar trebui sa fie modelul unei generatii intregi. Generatia celor nascuti dupa ’89, a celor care s-au descurcat cum si pe unde au putut, in timp ce Romania inca silabiseste cuvantul „de-mo-cra-ti-e”. Romania noastra cea stangace, in care politica-si da cu Stanga-n Dreapta, a pierdut-o. Si, dupa ce a pierdut multi ca ea, sta cu mainile-n san pana la cate-un referendum care-i aminteste sa-si numere copiii. Pe Sabina nu o mai leaga de Romania decat mama si sora ei. „Iubirea pe care ne-o purtam nu tine cont nici macar de faptul ca le vad de trei ori pe an. Sora mea si cu mine nu purtam acelasi nume pentru ca tatal meu natural a realizat ca nu isi doreste un copil cand era prea tarziu pentru o astfel de «epifanie». Mama avea doar 22 de ani atunci (varsta mea de acum), dar m-a ales pe mine si a divortat. La scurt timp l-a cunoscut pe tatal meu adoptiv si impreuna au avut-o pe Iulia, sora mea. Am avut o copilarie minunata, cu un tata care nu a facut niciodata diferente si caminul nostru a fost unul linistit si frumos. Acum trei ani, parintii mei au divortat si a iesit la iveala ca nici pentru tatal meu adoptiv familia nu era cel mai de pret lucru. Cu tatal meu natural nu am avut niciodata niciun fel de relatie, stiu doar ca exista. Cu tatal meu adoptiv am incetat sa mai am o relatie dupa divort. Am lasat loc de «buna ziua», dar nimic mai mult. In perioadele de vehementa adolescentina, atunci cand aveam senzatia ca le stiu pe toate si ca opinia mea trebuie auzita de toata lumea, sustineam chiar ca nici nu am nevoie de un tata.”
Lebada. Nu „ratusca cea urata!”
La 3 ani s-a indragostit de balet. Peste timp, a ajuns la Scoala de Coregrafie din Bucuresti, unde, desi punea tot sufletul in dans, i s-a spus mereu ca nu este destul de buna. Au fost ani care i-au schilodit increderea in sine. Dar… „ As alege oricand acelasi drum pentru ca «scoala sangelui» este povestea mea. Este locul in care m-am format, in care am invatat sa muncesc cu bucurie chiar daca doare, am invatat ce inseamna discplina, si, cel mai important, am avut parte de o educatie presarata cu lucruri deosebite. Faptul ca am ascultat muzica clasica de la o varsta frageda, ca imi petreceam timpul liber cantand la pian sau mergand la Opera, mi-au deschis apetitul pentru arta si pentru frumos, iar aceste obiceiuri nu o sa ma paraseasca niciodata. Nu parintii mei au fost cei care m-au trimis la scoala de balet, ci eu am ales baletul cand aveam 4 ani, asa ca nu as putea niciodata, cu mintea de acum, sa aleg ceva diferit de ce a ales sufletul meu atunci”. La sfarsitul clasei a VIII-a a renuntat la balet. De atunci nu a mai dansat niciodata, iar mai departe a ales sa mearga la un liceu „normal”, la Scoala Centrala. Peste ani si-a gasit puterea sa intre din nou intr-o sala de balet din Londra. „M-am uitat la reflexia mea in oglinda salii de balet si am vazut scoala sangelui si a durerii. Scoala nefericirii si a baletului ca un chin. Am vazut de ce nu mi-am putut implini visul si de ce nu am dansat «Giselle» macar o data. Nu as fi putut fi niciodata una dintre cele treizeci de lebede din ansamblu, si chiar daca nu am avut corpul perfect, trebuia sa fiu cea mai buna. Sa fiu prima lebada. Am fost in schimb ratusca cea urata, omida care nu se transforma in fluture. Nu orele de munca sau faptul ca m-am privat de mancare si desene animate mi-au umbrit acei ani. Poate nici bataile, durerea fizica si oboseala nu imi bantuie acum amintirile. Desi nu mi-a dat voie sa ma imprietenesc, sa zambesc sau sa ma bucur atunci cand dansez si nu mi-a permis sa visez, Liceul de Coregrafie m-a invatat sa fiu disciplinata. Ordonata, responsabila si grijulie. Matura, pedanta si muncitoare. Mi-a rapit in schimb un lucru pe care incerc din rasputeri sa il recuperez. Nu ma refer la sansa ori satisfactia de a fi «Giselle». Nici la o poveste fara final fericit. Ci la un lucru mult mai pretios: increderea in mine”.
Biletul pentru Londra
La 17 ani s-a gandit pentru prima data la biletul de avion pentru Londra. „Gandul pentru Londra a venit cand aveam vreo 17 ani si povesteam cu o colega al carei iubit studia in Anglia. Mi-am comandat brosuri de pe internet, le-am citit, insa le-am pus la pastrare pentru ca m-am indragostit, si cu dragostea la 17 ani nu te pui! Doi ani mai tarziu, le-am scos de la naftalina tot datorita unei indragosteli. In clasa a XII a l-am cunoscut pe Emi, iar el voia sa isi deschida un birou la Londra. Asta se intampla prin februarie, iar eu in iunie aveam BAC-ul. Nu i-am spus nimic, l-am invitat la mine, l-am lasat sa stea de vorba cu mama si m-am dus sa scot brosurile din sertar. Le-am adus in sufragerie si i-am anuntat ca ma duc la Londra sa studiez. Nu stiam exact ce (in Romania voiam sa dau la Stiinte Politice), dar urma sa gasesc ceva care sa imi placa. M-am mutat la Londra in septembrie 2009. Primul meu job a fost sa vand bilete de teatru intr-o ghereta in Leicester Square. Mi-am gasit acel job in prima saptamana in Londra, desi aveam bani de la mama pentru trei luni. Intelegerea fusese ca imi voi gasi un job part time si restul cheltuielilor le va acoperi ea. Insa nu am vrut sa astept pana mi se terminau banii, asa ca mi-am facut primul CV din viata mea si m-am dus sa il dau la magazine de balet, librarii si magazine de haine care imi placeau. Mai lucrasem in televiziune in liceu, la TVR1, insa acel job a fost un hobby, nu munceam pentru bani. Dupa 9 luni de munca in ghereta nu ma mai intelegeam cu patronii pentru ca nu ma lasau sa citesc pe genunchi atunci cand nu erau clienti sa cumpere bilete. A fost o lectie de viata extraordinara pentru ca trebuia sa muncesc mult pentru bani putini”. Odata cu criza economica, mama nu isi mai putea permite sa o sustina la Londra. A trebuit sa se descurce singura. Oportunitatea de a lucra la Brainient, business-ul lui Emi Gal, a venit pe neasteptate, si dupa ce el si Sabina nu mai formau un cuplu. „Am fost un cuplu, dar ne-am cunoscut cand amandoi eram prea tineri ca sa stim cum sa ne descurcam cu o relatie. Insa am fost norocosi si dragostea pe care ne-am purtat-o nu s-a evaporat, ci dimpotriva, a crescut si mai mult si am ajuns sa avem o legatura foarte speciala. Este o prietenie minunata si da, Emi pentru mine este familia mea. Este omul pentru care m-as duce la capatul pamantului daca ar avea nevoie de mine. Nu doar ca il admir si respect foarte mult, dar am invatat enorm de la el, am crescut impreuna si am trecut prin multe schimbari si situatii de viata care ne-au unit si mai tare. Ne asemanam foarte mult, si la caracter si la infatisare, ceea ce uneori este amuzant pentru ca multi oameni cred ca suntem frati. Initial nu am vrut sa accept jobul la Brainient pentru ca, desi nu mai formam un cuplu, eram foarte apropiati si nu am vrut sa amestec borcanele. Insa, in final, am decis sa accept pentru ca mi se oferea o sansa sa invat ceva. Am ajuns de la sarcini mici la a ma ocupa de strategia de marketing si PR a companiei. Brainient a inceput in 2009, dar nu a fost prima companie a lui Emi Gal. Lui i-au placut afacerile de la varsta la care alti baieti doar se joaca in fata blocului. Experientele din Romania l-au facut sa isi doreasca sa incerce undeva unde exista mai mult potential de crestere si mai multa incredere din partea oamenilor. S-a mutat aici cunoscand doar doi oameni, a castigat una dintre cele mai prestigioase competitii pentru start-ups din Europa si, in 3 ani, a ajuns sa fie cunoscut ca «acel antreprenor inteligent si plin de energie, care conduce o companie de succes la 26 de ani, vine din Romania si poarta mereu pantofi rosii»”. In lumea tehnologiei si a internetului sunt putini cei care nu il cunosc pe Emi Gal. In momentul de fata, Brainient este o platforma de video advertising care imbunatateste relatia dintre branduri, advertisers, publishers si audienta lor prin interactivitate si distributie pe retele sociale de tip Facebook. „Avem echipa de dezvoltare in Romania si pe cea de vanzari la Londra. Anul trecut am ridicat o investitie de aproape 2 milioane de dolari si urmatorul pas este sa ne deschidem birou la New York. Asta se va intampla la inceputul anului viitor”.
La fille qui dort avec ses perles
Sabina a absolvit Relatii Internationale la London Metropolitan University. Poarta mai mult tocuri inalte decat Converse. Nu-i place Blackberry, prefera Iphone-ul in care a inghesuit intreaga lume. Scrie minunat si e doar o chestiune de timp pana cand cei de la Vogue o vor invita sa semneze-n paginile lor. Poarta perle si la tinute casual, si prinse negligée in par. Castiga cat sa-si permita Parisul macar o data pe an, capitala Frantei fiind si locul de unde-i vine numele sub care semneaza pe blog. Dupa ore de mers prin Paris, a adormit, in casa unei prietene. Cand s-a trezit, aceasta a remarcat „ Ooh, elle dort avec ses perles”. La intrebarea „Ce te-ar putea face sa te intorci definitiv in Romania?”, Sabina stie raspunsul: „Nimic. M-as intoarce doar daca s-ar intampla ceva cu familia mea, dar nu ma gandesc la asa ceva. Daca mama sau sora mea ar avea nevoie de ajutor as face tot ce imi sta in putere sa le iau cu mine”. Ii place sa calatoreasca. „Londra este orasul perfect pentru a face lucruri. A face scoala, cariera, bani. Dar Parisul este locul unde ma duc sa respir. Sa ma opresc din «a face» si sa incerc doar «sa fiu» pentru cateva zile. M-am indragostit de Paris cand aveam vreo 17 ani si nu mi-a trecut nici acum. Ma atrage frumusetea lui, a strazilor, a cladirilor, a oamenilor. Iubesc limba franceza, cultura lor si mancarea. La Paris ma simt ca acasa, nu doar pentru ca am ajuns sa cunosc orasul, ci pentru ca are o magie aparte. Este greu de explicat, la fel cum nu pot sa spun de ce si acum, cand ajung in fata Turnului Eiffel simt o bucurie care imi umple sufletul si incep sa sar ca un copil in fata unui munte de acadele. El e doar un munte de fiare, dar pentru cine are ochii inimii deschisi sa vada, este mult mai mult. Este locul unde cei romantici si idealisti ca mine pot sa se plimbe prin cartierul Latin si sa isi imagineze cum, pe aceleasi strazi, se plimbau si Sartre sau Hemingway. Parisul este ocazia de a trage cu ochiul la o lume care nu mai exista, dar pe care eu nu vreau sa o uit”. Nu i-a fost greu sa paraseasca Romania. „De mica am avut strania senzatie ca nu apartin locului in care m-am nascut. Chiar daca nu ar fi fost Londra, tot as fi plecat undeva, cel mai probabil Paris. Peste 10 ani poate ca voi fi in Paris, New York sau alt oras, dar ce stiu cu siguranta este ca imi doresc sa le aduc pe mama si pe Iulia langa mine. Iar eu voi fi o femeie de 32 de ani care chiar si in zilele in care vede in oglinda o ratusca si nu o lebada, zambeste si este ingaduitoare cu sine. Ma vad scriind, avand o scoala de maniere online si o fetita careia sa ii daruiesc la fel de multa iubire cata mi-a fost daruita mie. Ah, si sper ca si peste 10 ani oamenii sa isi dea seama dupa mersul meu ca am facut balet”.
