Sabina Teodorescu – Am gasit balsamul diminetilor insangerate

de

Realizez, fara sa vreau, ca e dimineata… este sfarsitul ultimei nopti in care mai locuiesti in mine… am hotarat mai de mult… intr-o seara de mai, mai rece decat ar fi fost cazul… sa-ti dau drumul, cum ii dai unei pasari. De fapt, nici nu te aveam pe deplin… Erai doar o amintire, erai gandul ce ma invada mereu… de fapt, erai chiar mai mult decat atat… erai un sentiment ce-mi cuprindea tot corpul… erai emotia ce declansa tremurul buzei superioare… ce facea ca lacrimi mari sa-mi incalzeasca obrazul…

In noaptea in care am hotarat sa renunt la energia ce-ti poarta numele, am dormit, insa dimineata ma simteam nepregatita… te-am vazut si ai zambit… un zambet dulce, atat de dulce, incat a oprit timpul… si mi-am auzit doar  inima pulsand, rapid oxigenata de mireasma ta… acel miros puternic… parfumul tau, gustul tau… le-am simtit si am tacut! De fapt, mi-am dat seama ca eu nu vreau decat sa tac in preajma ta. Daca as vorbi, ai vorbi si tu, iar cuvintele tale dor, cuvintele tale repornesc timpul, retrezesc durerea, si atunci inima mea ar bate potolit, si mi-e teama ca n-am s-o mai aud.

Cand zambesti tu, atunci mi se lumineaza ochii, schimbul de priviri este intens, colturile buzelor se ridica, totul vibreaza… Privindu-ma, poti citi dorinta mea, cu un aer jucaus si plin de subintelesuri, vei zambi… iar zambetul tau va pune apa vie la radacina sperantelor mele (ador sentimentul asta… e ca un drog care inlocuieste fericirea… uneori, cred ca am devenit dependenta de speranta!)… Dar tu pleci ca intotdeauna, lasandu-ma privind in gol, gandindu-ma la toata aceasta iluzie concreta! Si crede-ma ca doare…

Iata-ma acum la sfarsitul amintirii noastre… ma simt debusolata… voi taia cu o foarfeca ruginita copacul unde infloresc toate povestile noastre fara sfarsit concret. Amintirile nu au voie sa domneasca o eternitate!

Afara e o lumina slaba, e liniste si trebuie sa ma desprind de conturul tau. Devii vag si te desiri din gandurile mele. E amuzant ca despartirea de tine a fost mult mai simpla decåt alungarea imaginii tale din mintea mea imbolnavita! Amintirea ta e mai puternica sau sunt eu mai slaba… simt o nevoie disperata sa-mi cer iertare, desi stiu ca nu eu am gresit… Povestea noastra… piesa noastra prea scurta, prea neinteleasa. Totul a fost prea… simplu. Sticluta mea cu iubire din care ai refuzat sa bei zace azi deschisa pe noptiera, lasand sa se evapore fiecare picatura. Lichidul roz a palit, nectarul zemos a devenit apa tulbure. Cu o ultima picatura…

mi-e dor de tine… cu o ultima picatura… te iubesc. Pe pielea alba, lacrimile par albastre…

Este sfarsitul povestii noastre, si pentru mine inceputul unui alt drum in cautarea dragostei. Ramai cu bine, daca pamantul este cu adevarat rotund, ne vom revedea candva!

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *