Pe 31 martie se implineste un an de cand s-a stins maestrul Ion Lucian. Presa a tacut, insa nu ne e ingaduita uitarea celui care s-a sacrificat pentru ca Teatrul Excelsior sa existe astazi. La primul interviu, in care l-am intalnit, maestrul imi spunea „daca ma ajuta Dumnezeu sa apuc sa ridic prima cortina la noul teatru dispar cu constiinta împacata”. L-am revazut la cativa ani distanta si am facut interviul chiar pe scena teatrului Excelsior… Ultimul interviu!…
E.P.: Maestre, ma bucur tare mult ca ne intalnim pe scena de la Teatrul Excelsior! Stiu ca a fost cel mai mare vis al dvs… acela de a primi jurnalistii aici.
I.L.: Este un vis pe care l-am nutrit multi ani, 12 am luptat pentru realizarea lui si, iata-ma acum impreuna cu dumneata aici.
E.P: Acum vreo 2-3 ani daca nu ma insel, aveati probleme mari, in sensul ca nu sperati sa vedeti acest teatru terminat. Cine v-a ajutat? Cum se face ca, iata, suntem acum la finalul unui spectacol acum…
I.L: In ultima esenta, in ultima faza a constructiei, trebuie sa recunosc ca determinant a fost sprijinul primarului Oprescu, cel care a oferit banii pentru constructia acestui imbobil n-a marturisit niciun fel de rezerva… el a depus inca de la inceput cei 12 milioane de dolari, dar in ultima parte s-au acumulat dificultatile pentru ca a trebuit sa terminam partea tehnica a cladirii. Cladirea are 11 etaje, dintre care numai patru sunt ale Teatrului si restul sunt birouri. Pentru aceasta parte tehnica a teatrului s-a apelat la o cooperativa de constructie de aici, din Bucuresti. Si de aici au inceput unele dificultati…
E.P.: Maestre, dar a iesit asa cum v-ati dorit? Arata asa cum ati visat?
I.L.: Da… Da… Ne simtim foarte bine in el. Publicul este incantat si asta este esential. Exista o singura mica nemultumire, dar o vom rezolva si pe aceasta pe parcurs – spetezele scaunelor… Noi am ales cele mai comode si mai frumoase, si mai primitoare, mai odihnitoare ca sa oferim conditii ideale dar se pare ca sunt prea inalte pentru copii.
E.P.: Sunteti atent pana la cel mai mic detaliu. Spuneti-mi ce ati simtit atunci cand Teatrul a fost gata… Aceasta cladire a fost visul vietii dvs…
I.L.: N-as putea sa va spun. De foarte multe ori n-am putut sa deschid gura sa explic, sa vorbesc unui public format din copii sau din oameni mari… din cauza lacrimilor. Sistemul meu nervos, solicitat prea mult 12 ani, m-a tradat in ultima vreme si, de cele mai multe ori, lacrimile o iau inaintea vorbelor.
E.P.: Au fost momente in care ati crezut ca Teatrul nu va fi gata niciodata?
I.L.: Da, de nenumarate ori. E foarte greu sa construiesti! Poate ca, daca as fi cedat ofertelor de mai dinainte… de a se face magazine, de a se face sali de concert… poate ar fi fost mai usor. Dar un teatru!… E greu sa convingi. Dovada cea mai buna e ca de 100 de ani nu s-a construit niciun teatru…
Daca n-as fi convins ca oamenii vor respecta si vor iubi acest lacas as suferi cumplit pentru ca inseamna ca mi-am ratat viata
E.P.: Sunteti increzator in generatiile care vor urma? Copiii de astazi, care vor ajunge tinerii de maine, vor aprecia efortul dvs. pentru acest teatru? Credeti ca romanii vor pastra ce ati reusit dvs. sa face?i cu chin si cu jertfa?
I.L.: Intrebarea dvs. imi baga un cutit in inima. Daca n-as fi convins ca vor respecta si vor iubi acest lacas as suferi cumplit pentru ca inseamna ca mi-am ratat viata. Dar eu am incredere. Judecand dupa reactiile publicului de pana acum, pentru ca suntem deja cred ca la al 30-lea spectacol in sala asta noua, sunt convins ca nu degeaba am facut-o!
E.P.: Stiu ca tot ce are legatura cu teatrul in viata dvs. a fost mai degraba o atractie a destinului. In clasa a VII-a va pregateati pentru inginerie, insa viata a facut sa faceti parte din figuratia din Teatrul National de atunci. Cum va amintiti de momentele acelea?
I.L.: Imi amintesc cu mare placere pentru ca reprezinta o perioada fasta din viata mea. Eu eram in penultimul an de liceu cand s-a dat legea aceea criminala in care li se interzicea elevilor frecventa in salile de teatru, de cinematograf, de sport. Asta a fost o lovitura pentru mine pentru ca incepusem activitatea in figuratia Teatrului National. Am dat examen la Institut, pentru ca la Conservator se dadeau carnete de student chiar fara Bacalaureat, cu conditia ca pana la sfarsitul studiilor sa se echivaleze. Lucrurile stateau asa pentru ca era vorba de un institut de talent – muzica, tetaru si film… se spunea ca sa se vada intai daca are talent si pe urma daca e si destept. Prima lupta a fost castigarea examenului la Conservator. Dupa aceea, printr-o intamplare fericita, Nationalul a anuntat concurs si m-am vazut la 18 ani angajat actor al Teatrului National.
E.P.: Dar pana atunci stiu ca povesteati ca erati foarte mandru ca in primii ani ai tineretii, pana sa ajungeti actor, va castigati banii facand figuratie la Teatrul National si ca asa intregeati veniturile familiei.
I.L.: Da, asa este!
E.P.: Erau multi banii pe care-i castigati?
I.L.: Pai, daca memoria nu ma insala erau, cred, 20 de lei de spectacol. 20 de lei de spectacol erau cam 20 de lei de astazi… Dar acumulat… Fiind un elev simpatic, dragut, printre putinii care stiau carte din figuratia Teatrului National, eram foarte iubit. Eram „Pustiul Nationalului”.
E.P.: Porecla care v-a urmarit multi ani!
I.L.: M-a urmarit si mi-a si folosit la debut! Imi amintesc cu bucurie pentru ca a fost o perioada in care am castigat niste Batalii. Si deci m-am vazut chemat la un prim concurs in viata mea: la National s-au creat cinci posturi libere…
E.P.: Si erau 136 de candidati. Pe 5 posturi…
I.L.: Si eu nici nu aveam dreptul sa particip…
E.P.: Dar dupa ce s-au afisat rezultatele care spuneau ca sunteti admis, dvs. nici nu v-ati dus sa va uitati pentru ca erati convins ca nu aveti vreo sansa!
I.L.: Convins am fost!
E.P.: V-au si cautat vreo doua saptamani…
I.L.: Eu nu aveam voie sa dau examen pentru ca examenul era pentru studentii din ultimul an sau absolventii din ultimii cinci. Or eu nu-l terminasem nici pe primul… Eu m-am prezentat la acest concurs ca sa dau replica unui coleg care, in treacat iti spun, a reusit si el – Eugen Petrescu. In ziua examenului, pe culoarul Nationalului, a trecut maestrul Calboreanu. A dat cu ochii de mine si m-a intrebat „pustiule, cand intrii?”. Si i-am spus „eu nu particip, maestre, ca n-am voie”. M-a intrebat de ce n-am voie si i-am explicat ca nu am terminat nici macar anul intai. Si mi-a spus „mai, dar tu faci figuratie la noi, esti iubit aici, ia, fa-mi o cerere, poate ii conving pe colegii din juriu”. Am facut-o sprijinind foaia de spinarea colegului meu, m-am prezentat si Calboreanu s-a dus la comisie, a vorbit cu ei. Toti au spus „sa vina… sa vedem…” Si atunci el a pus cererea chiar deasupra. Si m-au chemat. M-au luat primul, nu pregatisem nimic pentru mine si m-au lasat si vreo cinci replici… asa… si-am auzit „Multumesc!”. Mi-am spus… „gata, voie nu este, dreptul – n-am, primul – am fost, cinci replici – multumesc… De rusine, m-am gandit ca toti o sa ma intampine cu ironii… n-am dat prin teatru doua saptamani. Dupa doua saptamani m-am dus sa-mi iau chenzina – banutii si atunci au tipat toti la mine: „unde umblii, inconstientule, nu stii ca ai reusit?” Si atunci a inceput…
E.P.: In primii trei ani de actor cu patalama la National ati abordat 74 de roluri. Unii nu joaca atatea intr-o viata… Cum a fost posibil, ca timp fizic?
I.L.: Nu le-am abordat. Le-am jucat! Nici eu nu stiu cum a fost posibil… Adevarul este ca n-au fost 74 de premiere in trei ani la teatru, dar au fost piese in care am jucat mai multe roluri. De exemplu la premiera intram in „taranul 1”, dupa care imi cereau necesarul de rol in „avocatul cutare”. Am jucat si cate trei roluri intr-o piesa. Luate la control, dupa programe, au iesit 74. Sigur, nu a contat altceva decat ca am invatat profesia bine! Dar am si jucat „Hlestakov”, in „Revizorul”, rolul principal. Am jucat „Simon Bliss” in „Familia Bliss” de Noel Coward, am jucat o multime de roluri importante.
E.P.: Si in tot acest timp cine din familia dvs. era in sala sa va aplaude? Stiu ca tatal era foarte atent cu aparitiile din presa. Aduna fiecare ziar si chiar daca erau doar doua-trei randuri despre dvs., pastra publicatia respectiva…
I.L.: E ciudat cate amanunte stii din viata mea… Tata a suferit ca nu am facut ingineria. Dar el a murit pe neprevazut…
E.P.: In timp ce dvs. erati intr-un turneu…
I.L.: In turneu cu Nationalul. Pe el l-au prins bombardamentele americane din 4 martie, aici in Bucuresti. A stat, dupa ce a fost racit (i-au facut ventuze), 45 de minute sub o banca la sosea pentru ca a fost bombardamentul cu incendiere – a facut congestie pulmonara si…
E.P.: V-ati reprosat ca nu erati alaturi de el cand s-a stins?
I.L.: Vai de mine, pai cum!? Il las in viata – vesel, plin de viata si plin de sanatate si-l gasesc pe masa unui spital, la morga?! Nu… A fost un soc! In asa hal eram de lovit incat in tren spre mama, care nu stia ca-i mort, mi-au furat palaria din cap si n-am simtit…
E.P.: Poate ca legatura cu parintii dvs. a fost atat de speciala pentru ca ati venit pe lume dupa zece ani de la casatorie. Stiu ca fratele dvs. a murit la o varsta frageda si, astfel, parintii si-au revarsat toata dragostea asupra dvs.
I.L.: Da, absolut! A fost o dragoste putin exagerata…
E.P.: Dar veneau in sala la spectacole? Va amintiti?
I.L.: Tata mai putin ca el era mereu plecat pe santier si la uzina din Balcic unde era cu serviciul, dar cand era in Bucuresti venea. Insa mama era nelipsita… Dar am gasit la tata, dupa moartea lui, toate articolele despre mine, subliniate si lipite intr-un album…
E.P.: Le pastrati si acum?
I.L.: Pai, cum sa nu?! Dealtfel sunt singurele care sunt bine organizate. Restul… n-am mai facut contabilitatea in dramatica…
Cele 74 de roluri
E.P.: Revenind la roluri… stiu ca rolul de debut a fost „Gulita” din „Coana Chirita”. Ati intrat in acest rol in doar 5 minute…
I.L.: Da, experienta de dupa atatia ani mi-a aratat cum a fost posibil. Aveam varsta, cunosteam bine piesa, dar pe vremea aceea, actorii Nationalului nu aveau voie sa asiste in timpul repetitiilor. Decat cand le venea rolul – isi faceau treaba si plecau. Dar Sonia Cluceru, care juca „Coana Chirita”, vazandu-ma prin culise mi-a spus „Mai, pustiule, ia cartea lui Tudorica Musatescu si invata rolul Gulita ca tu ai varsta, ma, si tu ar trebui sa joci odata si-odata rolul asta”. Eu am luat textul si am batut actul intai la masina de scris a tatalui meu, cu un deget. Si probabil ca asa mi-a ramas intiparit… Dar cand am terminat actul intai am aflat ca mai erau doi actori care cerusera rolul in dublura. Si am spus „nu mai apuc eu, al treilea, si nici nu ma mai intereseaza”. Si am inchis capitolul. La momentul respectiv, Sonia Cluceru si-a adus aminte de ce mi-a zis si a spus „poate pustiul ala a invatat”. M-a chemat si m-a intrebat: „Poti? Te incumeti?”. Si eu, cu inconstienta rolului si a varstei am spus: „Da!”. Si asa ca actul I era oarecum aburit in capul meu. In actul doi aveam foarte putin, doar doua-trei replici pe care am avut timp sa le citesc, iar actul trei, unde aveam mult… am avut timp, in actul doi sa-l invat cu sufleorul langa mine. Si a iesit in asa fel incat Rebreanu mi-a dat o hotarare de ramanere definitiva in rol si o gratificatie care reprezenta leafa mea pe trei luni.
E.P.: Liviu Rebreanu… se spune ca insusi Rebreanu v-a angajat in Teatrul National.
I.L.: Da, pai a fost presedintele comisiei.
E.P.: Ce amintiri pastrati din acele momente?
I.L.: Ce pastrez amintire de la el este ca a doua zi dupa „Gulita” m-a chemat in cabinetul lui si mi-a dat aceasta hotarare de ramanere in rol si gratificatia. M-a felicitat si mi-a spus ca voi avea o viata fericita in Teatrul National.
E.P.: Si asa a fost?
I.L.: Asa a fost! Pai 74 de roluri
E.P.: Maestre, dar cel mai drag rol care va este?
I.L.: Din viata?
E.P.: Din viata dvs de actor.
I.L.: Ei, n-as putea sa spun, sunt multe…
E.P.: Atunci, ce regretati ca n-ati jucat?
I.P.: Regret ca n-am jucat in „Cyrano” de Bergerac. Dar as putea sa spun ca rolul vietii mele, datorita urmarilor a fost in „Rinocerii” – „Jean” din „Rinocerii”. Pentru ca am avut niste conditii speciale. Premiera de la Paris, la Teatrul Natiunilor, cand Ionescu a venit camuflat in sala si, la final, n-a putut sa reziste si a venit si ne-a imbratisat… Si mi-a spus „datorita tie imi dau seama de dimensiunile piesei mele”. O asemenea declaratie este la fel de importanta ca Legiunea de Onoare.
E.P.: Ati jucat la National, la Nottara, la Teatrul de Comedie…
I.L.: Peste tot!
E.P.: Aveti vreun titlu onorific la vreuna dintre aceste institutii?
I.L.: Da, am primit titlul de „Emerit”, la Teatrul Municipal. Am primit vreo doua-trei decoratii din astea asa… locale… Insa, ca distinctie, cea mai reusita si cea mai datatoare de satisfactie este Legiunea de Onoare in grad de ofiter. Am primit-o de la Jacques Chirac, prin ambasadorul Frantei de la Bucuresti.
E.P.: Dar romanii va apreciaza asa cum v-ati asteptat dvs.?
I.L.: M-au apreciat… Uniunea Scriitorilor, la 7 ani dupa ce… am devenit membru al Uniunii franceze, iar o legiune de onoare din Bucuresti… n-am primit.
E.P.: Poate e important ca primiti dragostea neconditionata a copiilor care vin la teatru.
I.L.: Asta da, de asta nu ma pot plange.
E.P.: Cum este sa faci un spectacol pentru copii? Ei, ca public, difera de publicul de adulti, copiii sunt foarte transanti – ori le place, ori nu.
I.L.: Eu am avut noroc ca m-am indragostit de teatrul de copii jucand un urs intr-o piesa la Municipal. Si, dupa vreo doi ani de la treaba asta, madamme Bulandra m-a chemat si mi-a spus „tu trebuie sa ma salvezi, pentru ca am obtinut de la ministrul invatamantului sala de la Liceul Sfantul Sava sa jucam acolo cu Municipalul cata vreme dureaza renovarea salii din Izvor. Si mi-a spus ca nu-mi ia chirie, cu conditia ca de 1 iunie sa-l invit la un spectacol pentru copii in Sala Sfantul Sava. Asta se intampla in 5 mai, si am uitat. Si mi-a dat telefon la un moment dat si m-a intrebat «n-ati uitat ca pe 1 iunie vin la Teatru!?». Tu ma salvezi!”. Si intre 5 mai si 1 iunie am scris o piesa, ca sa se joace o data, de 1 iunie. Si se joaca de 54 de ani fara intrerupere – „Cocoselul neascultator”.
E.P.: Este adevarat ca exista o tara in care a fost inclusa in manualele scolare?
I.L.: Da, in Spania… Am avut noroc pentru ca am jucat pentru copii si stiam cum sunt reactiile lor. Si atunci mi-am spus ca trebuie speculat acest mare atu – copilul nu poate sa stea de lemn-Tanase… el vrea sa participe. O piesa trebuie dirijata cu grija, astfel incat sa nu-l scapi! Asa ca piesa este interactiva iata ca ca dupa 54 de ani de existenta – piesa nu s-a intrerupt in acesti 54 de ani, totdeauna s-a jucat pe undeva. A salvat trei teatre de la faliment. Asta a fost norocul meu…
E.P.: Maestre, dar cum se face ca v-ati dedicat aproape intreaga cariera copiilor, dar dvs. nu aveti copii.
I.L.: Nu. Am avut un accident cu prima mea sotie, a facut o operatie nereusita si n-a mai putut… probabil ca asta este explicatia de ce-i ador asa pe copii.
Cea mai frumoasa declaratie
E.P.: Care este cea mai frumoasa declaratie din partea unui copil spre dvs.?
I.L.: Este una care nu mi-a fost facuta direct… Sunt mai multe, dar doua au fost niste veritabile declaratii de dragoste: un copil care a venit la Sfantul Sava sa vada piesa cu maica-sa. Maica-sa i-a dat in pauza un sendvis cu sunca si l-a vazut murdar la buza de o frimitura de paine si a intrat in sala, dupa pauza. Si copilul a disparut de langa ea. Si l-a gasit la balustrada orchestrei, facandu-i semne disperate cocoselului: „vino sa-ti dau sunca, ti-am pastrat-o tie, ca asta-i mai buna. Eu am mancat numai painea”. Declaratia asta am simtit-o ca o declaratie de dragoste pentru mine. Iar un copil din Timisoara mi-a trimis un leu intr-un plic sa-i cumpar graunte cocoselului. Am primit nenumarate declaratii de genul acesta… In Franta am jucat in fata unui copil condamnat – paralizat de mic. Si atunci cand ne-am luat ramas bun de la public coborand in sala… copilul l-a mangaiat pe cocosel… a fost prima oara cand facea un gest…
E.P.: Ramanand la Franta, pentru ca vad ca aveti multe amintiri cu aceasta tara… sunteti Membru al Asociatiei Autorilor si Compozitorilor Dramatici de la Paris si Ofier al Legiunii de Onoare. Calatoriti des in Franta? V-ati permite sa mergeti la Paris? Noi avem personaje in showbizzul romanesc care-si fac cumparaturile la Paris, care merg in fiecare week-end…
I.L.: Stiu!…
E.P.: Dvs. cand ati vazut Parisul ultima data?
I.L.: Sunt vreo zece ani!… Daca adun toate sederile mele in Franta trec de 2 ani… pentru ca am fost si invitat sa joc. Apoi am fost Membru in Comitetul executiv al Asociatiei de Teatru pentru Copii si tineret, care avea sediul in Franta si fiind Membru in Comitet si Trezoriei, am fost de multe ori acolo. Am organizat un festival romanesc in Bretagne, o luna de zile, cu tot ce este bucatarie si arhitectura pana la taranii care fac oua incondeiate: teatru, opera, balet… tot!
E.P.: Exista sanse sa plecati in turnee si cu actorii de acum?
I.L.: Acum nu.
3 lei pentru o luna
E.P.: Dar pentru acest teatru, in afara de dvs., cine se mai zbate, aveti un sponsor? A venit cineva sa va ofere o suma de bani doar de dragul gestului pe care-l faceti pentru Romani?
I.L.: Nimeni. De ce?!…
E.P.: Pentru ca imi amintesc de dvs. la televizor, pus sa alegeti intre functia de manager si statutul de pensionar…
I.L.: Am ales manager, desi pensia ar fi fost mai mare. A fost o lovitura din punct de vedere economic. Mi-au taiat leafa mie, au taiat leafa sotiei.
E.P.: La un moment dat, pe o vara intreaga, venitul dvs a fost de 3 lei.
I.L.: Un leu. Eu un leu, trei lei a avut sotia.
E.P.: Un leu, venitul unui actor de prim rang…
I.L.: Pe o luna de zile! Asta a fost un rest, mi s-a explicat ca dnul prim-ministru Boc a fost revoltat ca a auzit ca eu am spus ca am primit un leu si a spus „dar el a ales!”. Ca si cum puteam sa fac alegerea in santajul „director sau pensionar”.
E.P.: Ati avut ocazia sa vorbiti vreodata fata-n fata cu cei de la putere?
I.L.: Nu. Am vorbit de nenumarate ori prin ajutorul televiziunilor. De multe ori mi-am exprimat nemultumirea. Acuma mi-e frica.
E.P.: De ce?
I.L.: Pai au inceput repercusiunile. Ai vazut ce a patit Diaconu, acum urmeaza un alt director de la Iasi… Daca fluieri in Biserica risti sa nu te mai vada nimeni.
E.P.: Cineva de la puterea politica a Romaniei a spus „ce nevoie mai avem de actorii batrani? Luati-i pe-aia tineri si puneti-le barbi!”.
I.L.: Stiu, seful gunoierilor! Asa ca… Da’ exista o fabula care spune „cand te judeca magarul… nu trebuie sa te superi”. Adevarul este ca ei „pot” sa faca consideratiuni despre teatru pentru ca nu l-am vazut pe niciunul in sala de spectacole. Niciodata. Asa ca sunt in masura sa faca… consideratiuni despre Teatru. Singurul politician care n-a lipsit de la vreo premiera a fost batranul Iliescu.
E.P.: Sa nu intram prea mult in politica, pentru ca as vrea sa mai atingem cateva subiecte
I.L.: Nu intram… nici nu vreau!
E.P.: Printre studentii dvs. s-au numarat nume precum Florin Piersic, Leopoldina Balanuta, Dem Radulescu. Sunt nume mari!
I.L.: Da, si inca vreo 20 care toti sunt actori, ba pe la National, ba pe la teatrele mari din tara.
E.P.: Cati dintre oamenii pe care i-ati format, de-a lungul timpului, se intorc cu recunostinta la dvs.?
I.L.: Cel mai des, Florin. Nu mai departe de sarbatorirea pe care a avut-o acum cu Televiziunea, cu Beligan – cu 93 de ani: „in sala e profesorul meu”… la Montreal a dat cu ochii de mine in sala. Eu m-am dus sa-l vad: „Doamne, ce emotii am! Am profesorul in sala!”. Nu uita niciodata! Il iubesc. Nu pentru asta, pentru talentul lui, pentru seriozitatea lui…
E.P.: Sunt multi oameni in tara care va apreciaza, chiar daca nu au postura aceasta de persoana publica si nu declara la televizor. Eu ma gandesc la gestul unor oameni simpli, pentru ca dupa cutremurul din ’77 locuinta dvs. a fost puternic avariata…
I.L.: Ei, daca stiti si asta…
E.P.: Si atunci cand trebuia sa fiti repartizat pentru a obtine o alta locuinta, cineva de la coada s-a dat la o parte si a spus „Maestrul Ion Lucian… sa-l lasam inaintea noastra!”. Eu zic ca gest mai frumos…
I.L.: 897 de oameni nu aveau locuinta. N-aveau acoperis deasupra capului! Si s-au dat la o parte ca sa ma impinga pe mine! Asta nu se poate uita niciodata!
E.P.: Si e locuinta de pe Magheru, in care locuiti acum?
I.L.: Nu, am schimbat-o. Atunci mi-au dat o locuinta in Floreasca, avea numai doua camarute mici… N-am putut sa stau. Dupa aceea am dormit intr-o cabina a teatrului de Comedie cu prima mea sotie si cumnata mea. Si pe urma am gasit apartamentul in care stau acum. A fost al ambasadorului Indoneziei, care s-a speriat la cutremur si a fugit. Si atunci a ramas spatiul…
E.P.: Dar cati dintre romanii de astazi, daca v-ar vedea stand la aceeasi coada s-ar da la o parte sa va ofere locul din fata?
I.L.: Cred ca da, pentru ca de la mine de acasa pana la Teatru, pana la Excelsior, sunt 200 m. Nu mai putin de 5-10 oameni ma opresc, „maestre, ce mai faceti, va multumim pentru ca ne-ati leganat tineretea”… Mereu se intampla asta. Marele public stiu ca ma iubeste. Copiii – nu-ti mai spun…
E.P.: Noi vedem la televizor ca marii actori de la Hollywood, atunci cand se retrag de pe scena au o resedinta luxoasa, au conturi in banca… Gasim in vreo banca un cont pe numele dvs.? Cont cu multe zerouri?
I.L.: A fost! A fost un cont in banca, adunat in toata cariera mea. Si eu si nevasta-mea am strans acolo.
E.P.: „A fost”, deci… ce s-a intamplat?
I.L.: In septembrie-octombrie anul trecut, cand a fost vorba sa-i platesc pe cei care au facut premiera (cazul regizorului) cu „Vrajitorul din Oz”, cu decorul in care suntem acum, si trebuia sa plece din nou in Canada, mi s-a comunicat ca din cele 3 miliarde pe care-i aveam pentru montarile celor doua spectacole cu care urma sa merg in America si in China, mi s-au taiat 600 de milioane, din subventie. Si cum omul trebuia sa plece inapoi acasa…
E.P.: Deci v-ati dat toti banii pentru acest teatru…
I.L.: Toti.
E.P.: „Biruintele unui invins”, promiteati, odata, un volum. Ce se intampla? L-ati scris? Asteapta?
I.L.: Am ajuns la scoala primara. Si vreo doua-trei episoade mai importante din viata – Japonia…
E.P.: Maestre, dar ce ce „Biruintele unui invins”?
I.L.: Pentru ca eu consider ca profesia mea trebuia sa-i faca pe oameni fericiti. Eu cand plec spre strada trebuie sa vad in jurul meu numai zambete. Si cand trec si vad toate figurile astea descompuse de saracie mi se rupe inima si spun ca nu mi-am facut datoria.
E.P.: Ce ati schimba din viata dvs., acum?
I.L.: Acum nu as schimba nimic pentru ca, din fericire, am o casnicie buna, am trupa asta care ma iubeste, am lacasul asta pe care-l las tinerelor generatii de spectatori, am doua carti scrise, mai scriu doua acum…
E.P.: De aici incolo, maestre, ce va doriti?
I.L.: Pai de-aici incolo mi-as dori sa nu am grija zilei de maine, mi-as dori sa-mi duc, cum se duceau pe vremuri actorii Teatrului National, o luna pe an in vacanta la Paris. Si atat. Din fericire am un foarte frumos camin, am un catel pe care-l ador…
E.P.: Ce nu stiu romanii despre dvs. si n-ati avut, pana acum, sansa sa le spuneti? Ce-ar trebui sa stim despre Ion Lucian? O informatie care v-ar descoperi intr-o alta lumina…
I.L.: Nu stiu… Nu obisnuiesc sa fac declaratii de dragoste, or asta-mi vine-n primul rand! Daca ar sti cat i-am iubit si cat ii iubesc, poate as fi mai rasfatat. Dar cand vine ala micu’ (n.a. – catelul) dimineata si ma gadila pe la nas cu limbuta sa ma scoale din somn… sunt fericit!
