fbpx

Silvia Surdeanu – Toamna: a simti sau a nu simti

de

A trecut vara, iar eu nu mi-am facut inventarul sentimentelor. Nu stiu inca ce sa arunc si ce sa pun la pastrat pentru iarna. Observ cum frigul se asterne peste un strat de optimism bine conservat, dar si peste teama ca ma voi ofili la un moment dat, pe nesimtite.

In trecut, toamna imi daruia inceputuri de scoala si sperante. Obisnuia sa incheie nasturi de camasi albe si sa aseze in ghiozdan rechizite si caiete noi noute. Obisnuia sa mai incheie si povesti de-o vara, mai mult rostite decat traite, nu tocmai fierbinti, dar care, totusi, ardeau. O toamna putin mai calda mi-a adus intr-un an schimbarea radicala a vietii, a orasului in care traiam. O alta toamna, si mai veche, mi-a adus amanarea unei marturisiri ce a tinut pana la primavara. Restul m-au racorit precum facusera atatea bai in mare si piscina, terminate abia la sfarsit de august. Dar toamna asta ce-mi aduce?
Ma intampina cu aceleasi „cadouri” ca vara, cu acelasi program si aceeasi dulce rutina, doar cu o temperatura mai scazuta. A venit fara schimbari si fara intorsaturi de situatii. Fara amanari si suspine, fara sa starneasca noi dorinte sau sa le raceasca pe cele vechi. A venit pur si simplu…
Lucrand la fabrica de felicitari cu un zambet permanent pe fata, nu mai simt cat de repede trece timpul, parca nici nu-mi mai pasa asa mult incotro se indreapta. Am invatat sa traiesc fiecare clipa, oricat de marunta, atata timp cat e pretioasa si formeaza un colaj de invidiat impreuna cu celelalte clipe, la fel de placute.
Traind intre culori, ajungi sa le percepi mai intens stralucirea si nuantele. Paleta de verde si bleu a verii se preschimba incet in aramiu, asa cum fericirea se ciocneste de versuri melancolice despre frunze cazatoare si iubire pierduta. Iubirea mea nu are cum sa se piarda, caci o port mereu cu mine, impletita in fiecare fibra a corpului.
Nu toti vrem sa simtim toamna din plin si e firesc. Mult timp am evitat dinadins sa contemplu tabloul de cer intunecat si frunze ofilite. In mintea fiecarui om e prea bine conturata aceasta ofilire, perfect reversibila la natura, dar ireversibila la el.
Totusi, avand inima larg deschisa si neatinsa de alte intemperii, poti da voie catorva picaturi de ploaie amara sa patrunda in camerele ei.
Iar atunci simti cum un milion de ganduri se ciocnesc de toti peretii, neavand loc in aceeasi capacitate limitata de perceptie a realitatii.
Iar o tona de sentimente isi striga drepturile intr-un cadru haotic, intolerante unul fata de altul si fata de restrictiile logicii.
Iar pe geamul ud apar ani care au trecut de mult, picurand in baltile de pe asfalt, atat de jalnici si usor de evaporat. Viitorul e imposibil de distins in ceata iar prezentul e doar un nod in mijlocul gatului, intr-o zona usor de localizat.
Ploua continuu cu sperante imposibile, cu iluzii umflate de umezeala, cu episoade incheiate sau neincepute, cu iubiri care s-au intamplat si care nu s-au intamplat. Cu cele care se petrec si cele care nu se petrec.
Apoi realizezi ca s-a facut curent si te retragi din bataia directa a ploii si a vantului. Fiindca nici un organism complet sanatos nu e la adapost de raceli. Te retragi la caldura, in locul pe care-l cunosti cel mai bine si astepti sa iasa macar un soare fragil de toamna…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.