„Eu n-am tata“, auzeam pe la scoala, cand profesorii faceau inventarul si colegii mei se saltau din banca pe rand, cocosati de felurite stinghereli, ca sa-si recunoasca public jumatatile de familii. Abia dupa aceasta fraza-cod, asteptam detaliile.
„N-am tata“ putea sa insemne orice. Ca a murit, ca nu l-a cunoscut niciodata, ca a plecat si nu s-a mai intors. Sau, si mai rau, ca s-a intors cand nu-l mai astepta nimeni.
Am ras ca o nesimtita in clasa a doua (si-mi pare asa de rau, si mi-e asa rusine) cand o colega mai moale la minte s-a ridicat intr-o zi si-a spus, dupa modelul clasic, „n-am tata“. Invatatorul si-a scuturat spranceana si biata fata a trebuit sa ne deconspire si amanuntele, asteptam toti cu gura cascata, sa vedem de la ce i s-a tras lui taica-su. Si-atunci, ne-a spus ea: „Din cauza la curve“. Era, in mod cert, un citat din repertoriul matern, preluat mecanic, cu tragica acuratete.
Am ras doar cativa, majoritatea copiilor intelesesera „curbe“, iar ceilalti oricum nu stiau ce inseamna, radeau de rasul nostru, ii amuza mai mult ca auzisera un cuvant care incepea cu particula „cur“.
Eu intamplator aflasem, din folclorul strazii, ca o curva e cel mai rau lucru care i se poate intampla unei familii. La inceput, credeam ca e un fel de tuberculoza, dar o vecina cu gura sparta si-o visinata la bord se scapase intr-o seara si auzisem ca o curva e o femeie care-si desface picioarele si fura barbati nevinovati.
Asta e atmosfera in care ne-am copt. Gura publica ne-a indoctrinat de mici cu ideea ca barbatul n-are nicio vina daca o stricata il ia pe sus si-i face farmece si saracul om nu mai stie de el, isi lasa nevasta, copiii, tot, si pleaca sa se insoare cu o pereche de craci trimisi special de diavol pe pamant ca sa strice cununiile.
Eram mici si fetitele de varsta mea imi spuneau cum femeile stricate si rele ii luasera pe tatii lor iubitori si buni. Ne indesaseram in cap un prototip de curva, care intra in familii ca un virus si, dupa o oarecare perioada de incubatie, se alegea praful de tot.
Aflaseram noi ca aceste manifestari sociale pandemice au tot timpul ruj tipator, unghii ciclam de doi centimetri, parul rosu (sau, in cel mai bun caz, galben), sandale aurii, rochii scurte si cercei lungi. Si fumau, neaparat fumau. Erau niste vrajitoare si le uram visceral, pentru ca fiecare zambet lasciv de-al lor ne aducea la cunostinta ca tatii nostri nu ne mai sunt idoli de mult.
Prin adolescenta, am vazut-o intr-o seara pe curva care stricase casa prietenei mele, Florentina. Curva era una cu care taica-su traia de vreo doi ani, spre disperarea si tuicile maica-sii. Mi-a aratat-o ea prin oras: „O vezi p-aia?… aia l-a furat pe taticu’“. Am smucit capul de era sa-mi iasa din filet, de frica sa nu pierd ocazia sa vad o curva live. Florentina mi-o tot arata cu degetul si eu tot nu reuseam s-o vad, balanganeam capatana ca un strut si intram in panica progresiv, pentru ca in toata raza mea vizuala nu erau decat femei serioase. Cand mi-a zis „aia cu fusta alba, ma“, am ramas impaiata, cu o mutra pe care se framantau dezamagiri si nauceli deopotriva.
In numele (si pe urmele) tatalui
Atunci, in acel moment istoric, mi s-a faramitat mitul despre barbatul victima. Curva care-l furase pe taticul perfect al Florentinei era o femeie interesanta, fina, supla, aproape nemachiata, cu o pieptanatura frantuzeasca, imbracata rasat, cu gust, ambalata in culori pastelate.
„Iti bati joc de mine? Cu asta traieste tac-tu?“, am emis necontrolat, nestiind cum sa-mi adun cuvintele si sa mi le bag la loc in gat, in secunda urmatoare. Noroc ca prietena mea nu s-a suparat, era prea ocupata sa scruteze parasuta pe care-o adusese necuratul in viata lor, cum zicea ma-sa. Si deodata, uitandu-ma la Flori cum casca ochii prostita si inghetata i se scurgea pe degete, am avut o revelatie ingrozitoare: de fapt, se uita la amanta lui taica-su cu o admiratie pe care se chinuia, pana la durere, sa si-o piteasca in dosul pleoapei.
Zece ani mai tarziu, prietena mea, Flori, era amanta dezlantuita a unui barbat insurat. Veti spune ca e un cliseu psihologic de care s-au plictisit pana si cei care sunt platiti sa nu se plictiseasca de el. Credeam, intr-o vreme, ca avem tendinta sa evitam vehement ceea ce am urat in familiile noastre si sa facem exact pe dos decat au facut tatii nostri.
Si totusi, sarcasmul celor mai noi experimente ne-a stricat linistea. Fetele care asista la frivolitatea paterna ani de zile, care stiu ca exista amantele tatalui si iertarile mamei, incep sa creada ca adulterul nu este, nici pe departe, cel mai respingator pacat: barbatii sunt proiectati genetic in asa fel, incat li se scuza orice, din considerente aproape medicale. Iar femeile au dreptul moral sa-i ierte de sute de ori, pana cand iertarea si greseala se golesc de sens, deopotriva.
Pe de o parte, asta legifereaza capacitatea fiicei de a deveni, mai tarziu, la randul ei, amanta unui om cu obligatii. Iar pe de alta parte, daca ea insasi e inselata, invata sa surmonteze asta mult mai usor decat femeile care au trait langa parinti fara prihana.
Asa ca Florentina a trait o poveste prelunga, nabadaioasa si ilicit-senzationala cu un coleg de serviciu. El n-a divortat niciodata pentru ea, dar i-a dedicat poezii si pozitii pe care nu le-a livrat niciodata in familia lui oficiala.
Si-n ziua de azi, aflata in aceeasi fascinanta lipsa de tel matrimonial, Florentina isi admira tatal (reintors, intre timp, in genunchi la nevasta – un fel de a spune, fiindca genunchii artritici nu mai pot sustine implorari coregrafice ca-n tinerete).
Maica-sa l-a primit, evident, chipurile ca sa se razbune (inca nu se stie in ce consta razbunarea, problema ramane deschisa). Pana acum, singurul tir concret o ataca tot pe Flori: „Semeni cu taica-tu, o nebuna care s-a culcat cu tot orasul“. Florentina a luat asta ca pe un compliment, cum a facut toata viata ei.
Ödipuskomplex, un brand iesit din trend
Ai avut un tata a carui profesie ajunsese mitul urbei? Care o neglija pe maica-ta, dar hipnotiza un cvartal intreg cu spiciurile lui docte, afrodiziac de documentate? Bun. Si care e atitudinea ta, acum, fata de barbatii fara cariere virile? Ti se par retardati. Evident. Cine nu e faimos si aplaudat n-are ce cauta in patul tau.
Stiu, neopsihologia prezentului alienat depisteaza numai clisee peste tot si tinde sa revoce toate fostele sincronizari comportamentale dintre tata si fiica. Dar noul curent nu e decat o razmerita stiintifica, n-are niciun fundament. Sau e o simpla schimbare de moda.
Pana de curand, s-a purtat Freud. Dar acum, trendsetter-ii au patentat colectia de rascoliri toamna-iarna a lui Carl Gustav Jung. Au aparut tricouri cu „Zur Geschichte der psychoanalitischen Bewegung“, desi noua din zece colportori habar n-au ce cara pe burta. Cum prietenul la nevoie te plesneste, in 1913, Jung s-a rupt de camaradul Freud, apoi a luat o bata si-a spart toate oalele cu teorii despre complexul Oedip si sexualitatea infantila.
Ca o spectaculoasa ursuzenie impotriva tatalui aproape ateu, Jung a incercat sa dezlipeasca angoasele noastre de carceii existentiali ai parintilor, manandu-si teoriile pe coama unor iluminari aproape mistice. Dar, mai ales, a unei psihologii analitice, dezrobita de jugul paternal si de obsesia libidoului, un concept dospit de Freud cu o abnegatie care pe Jung l-a scos din sarite iremediabil.
Ca sa-i razbune ofurile, specialistii prezentului ii inalta imnuri de recunoastere profunda lui Jung, dupa ce generatii intregi de freudisti excitati il considerau un veleitar pe cat de analitic, pe atat de deraiat.
Si tot din cauza lui Jung, pe care eu personal il iubesc la un mod maladiv (fie si numai privindu-l ma lepad de Satana), am tendinta sa neg, la randu-mi, orice conexiune dintre ceea ce am facut cu viata mea si ce-a facut tatal meu cu a lui. Desi intriga vietilor noastre n-are aproape nimic comun, in adancurile spaimelor mele gasesc bizare corelatii fatale. El a gasit toata viata lui, foarte usor, ceea ce nici nu stia ca a cautat; iar eu am cautat toata viata mea, foarte greu, ceea ce sunt aproape sigura ca n-am sa gasesc.
