Simona Catrina – Bilanțul slăbiciunilor

Dorința mi-a fost îndeplinită: n-a observat nimeni că m-am îngrășat, pentru că nimeni nu m-a recunoscut. A trebuit să mă jur că sunt cine sunt, le-am arătat buletinul. Când ne-am adunat în amfiteatru, ca să ne lăudăm până ni se încrețește cerul gurii, singurul lucru pe care l-am arborat a fost succesul meu profesional. Dar aproape toți ajunseseră bine pe planul ăsta, poate cu excepția a două-trei fete care se grăbiseră să nască pui vii hrăniți cu lapte, încă din timpul facultății. În rest, toți erau niște genii bine plasate. La banchet, am socializat cu singura colegă care se îngrășase (aproape) cât mine, pentru că ne înțelegeam reciproc durerile aniversare. De-atunci, nu s-a mai organizat nicio întâlnire de promoție la facultate, ca să le-arăt cum am slabit eu 50 de kile. În schimb, s-a organizat la liceu aia de 25 de ani, iar eu m-am dus relaxată, toată lumea mi-a spus că arăt exact ca-n clasa a doișpea, iar eu mulțumeam cu totală detașare, ca și cum asta e pentru că am trudit toată viața pentru silueta asta, nu pentru că m-am operat și mi-am decupat stomacul.

M-am invitat în propria inimă

Când l-am sunat pe un bărbat pe care-l adoram și i-am spus că ar trebui să aniversăm 10 zile de când ne-am cunoscut, mi-a spus că e cam trasă de păr sărbătoarea asta. Când m-a sunat un bărbat care mă adora (sentimentul nu era reciproc) și mi-a spus că ar trebui să aniversăm 10 zile de când ne-am cunoscut, l-am citat pe predecesorul lui și i-am spus că e o propunere, nu-i așa, trasă de păr.

Contabilizăm în singurătate lucrurile care nu ne plac, într-un dialog trist cu noi înșine. Dar le aniversăm pe cele care ne plac în mijlocul unei păduri de trupuri, inimi și zâmbete, la petreceri spumoase. Nu-mi adun prietenii la o vișinată ca să le spun că tocmai comemorez 100 de zile de când m-a părăsit un bărbat fără de care credeam că mor. În schimb, voi fi alături de cei mai buni și interesanți prieteni, sărbătorim 100 de ediții ale revistei Tango – Marea Dragoste. Revista care m-a salvat de la moarte, în zilele în care mă scufundam în scris, ca să uit cât eram de pierdută.