Am întâlnit-o și am stat de vorbă la Casa Artelor „Dinu Lipatti” pe minunata pianistă Ioana Lupașcu, solista Filarmonicii din Ploiești și eroina plină de har a unor spectacole absolut de neuitat. Sub ocrotirea spiritului celui mai mare pianist al tuturor timpurilor, Dinu Lipatti, am stat de vorbă cu Ioana despre arta aflată mai presus de destin și despre destinele scrise, dinainte, în stele.
Fotografii realizate la Casa Artelor „Dinu Lipatti” de Paul Buciuta
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Provii dintr-o familie de muzicieni?
Ioana Maria Lupașcu: Nu, provin dintr-o familie de medici. Și mama, și tata, și bunicul au fost medici. Mama psihiatru, tata, pneumolog. Doar eu am făcut muzică. Pentru că tatăl meu a vrut ca eu să încerc toate activitățile, încă de când aveam trei ani, m-a dat la înot, la gimnastică, la pian, la vioară, iar el ar fi vrut să fac performanță la toate. Și am și făcut la câte ceva, de exemplu, am fost campioană națională la înot în stil fluture, dar tata s-a gândit că o carieră de sportiv este mult mai scurtă decât cea de artist și a preferat să aleg, până la urmă, pianul. Până în clasa a VII-a am locuit în Brăila, apoi am venit, doar eu, în București, la Liceul George Enescu. Am stat mai întâi la o mătușă, apoi mi-au cumpărat ei un apartament, după ´90, așa că de la 14 ani am stat singură, părinții veneau la mine doar în weekend.
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum a fost experiența școlii de muzică?
Ioana Maria Lupașcu: Am avut mult de recuperat, pentru că școala din Brăila era, clar, sub nivelul celei din București, dar am avut parte de o profesoară foarte răbdătoare, care studia cu mine la ore, pentru că eu, recunosc, locuind singură, nu studiam prea mult acasă. Atunci nici nu îmi doream foarte mult să fac pian, îmi doream orice altceva, pentru că, într-un fel, ai mei aleseseră în locul meu și mi se părea că fac asta din obligație, plus că pianul era, cumva, motivul care mă despărțise de părinți și de casă. Mult mai târziu mi-am dat seama că și eu vreau asta…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum ai avut o asemenea revelație?
Ioana Maria Lupașcu: Atunci când am avut posibilitatea să renunț cu adevărat. Eram în anul doi la Conservator, împlinisem 18 ani și atunci m-am gândit că îmi pot permite să renunț, voiam să plec din țară. Și abia atunci, când am simțit că pot renunța de tot, am realizat că și eu vreau să fac pian și doar din momentul acela am început să lucrez serios, din voința mea. Am plecat la Lausanne, am fost admisă acolo să fac masteratul, dar nu m-am înțeles cu profesorul, care era un tiran. Între timp, se conturase și visul meu cel mai mare, acela de a ajunge să studiez cu Lazar Berman, pe care îl cunoscusem la un curs de vară. Și l-am sunat, chiar când el își forma clasa, dar eu nu am primit viză să plec și nu am ajuns la concurs. Dar mi-a spus că și dacă nu voi ajunge să ocup un loc, putem lucra în particular.
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Îți permiteai, din punct de vedere financiar?
Ioana Maria Lupașcu: Mă ajutau părinții. Dar economiseam și eu, nu cheltuiam, nu risipeam…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Și cu viza cum a fost?
Ioana Maria Lupașcu: Am obținut-o până la urmă. Și am și intrat la clasa lui Lazar Berman, la academia de pian, acolo unde preda el. Am fost 100 de candidați pe loc, dar eu am intrat. Apoi am lucrat cu maestrul până la moartea lui. De aceea, mă consider produsul școlii vechi rusești, eu de la el am învățat pian.
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Rusești?
Ioana Maria Lupașcu: Lazar Berman era rus, chiar dacă se mutase în Italia în anii ´90 și devenise cetățean italian. Academia la care preda era lângă Como, iar el locuia la Florenza, însă fusese coleg cu Richter, cu Ashkenazy, i-a avut profesori pe marii maeștri ruși. Și exigența lui era maximă, munca mea a fost absolut enormă, lucram uneori și câte 14, 15 ore pe zi. Pentru că el lucra după standardele lui, cerea foarte mult și nu avea timp de pierdut cu cei care nu țineau ritmul, mai ales că erau atât de mulți cei care doreau să lucreze cu el. Zburau colegii mei la fiecare oră. Lucra cu noi o dată pe lună, iar eu a trebuit, prima oară, să-mi depășesc în primul rând limitele fizice, și a fost foarte greu într-o lună să ajung la nivelul cerut…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Totuși absolviseși Conservatorul, la pian…
Ioana Maria Lupașcu: Cum să poți să compari o legendă a muzicii și grandioasa școală rusă cu cineva care, de fapt, nu cântă niciodată? Nivelul e foarte scăzut, nu putem compara. El ne cerea să fim la nivelul lui, cântam eu, cânta el, apoi cântam împreună și trebuia să țin pasul cu el. Eu am avut întotdeauna o virtuozitate bună, dar, atunci, la începutul școlii, eu cântam ca tempo o pătrime, când el cânta patru. Dacă nu reușeam să depășesc nivelul ăsta, nu rămâneam. A trebuit să lucrez enorm, la nivelul de virtuozitate, de expresivitate, la experiența cântatului cu orchestra, la ce înseamnă să fii solist. Am învățat lucruri pe care aici nu le înveți niciodată, majoritatea profesorilor n-au cântat cu orchestra în viața lor!
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Și ți-a plăcut? Mai voiai să te întorci?
Ioana Maria Lupașcu: Nu, voiam să rămân acolo, nu mă gândeam deloc la întoarcere! Și pentru că în Italia totul e posibil, după ce am absolvit masteratul, după trei ani, ca să pot rămâne acolo, îmi trebuia o dovadă că sunt înscrisă la o școală și am obținut o hârtie, cum că refac un master, ca să pot rămâne. În Italia se poate, dacă aș fi fost în Germania, probabil că nu s-ar fi putut, dar eu am rezolvat și îmi era foarte bine acolo, chiar voiam să rămân, pentru că aveam o viață minunată. Cred că au fost cei mai frumoși ani din viața mea! Aveam foarte mulți prieteni, locuiam într-o mansardă chiar în centrul orașului Milano, iar eu sunt, efectiv, îndrăgostită de acest oraș! Înainte locuisem în alte trei orașe, pentru că nu găseam locuință de închiriat în Milano, am stat chiar și în Elveția, la graniță, și făceam naveta la Milano. Dar Dumnezeu și viața au făcut ca eu să mă întorc, totuși, aici…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Ce s-a întâmplat, ce te-a convins să revii acasă, în România?
Ioana Maria Lupașcu: Cântam foarte mult, în toată Italia, cântam peste tot, uneori gratis, alteori pe sume mici, dar așa se face numele, iar mie îmi plăcea. Iar în 2004 am primit o invitație să cânt la un eveniment, de Crăciun, în insulele Maldive. Și am cântat de Crăciun acolo și urma să cânt și de Revelion, dar… A venit tsunami-ul peste noi…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum adică a venit tsunami-ul? La propriu? A trecut apa peste tine?!
Ioana Maria Lupașcu: Da… Și probabil că nu experiența în sine a fost cea mai traumatizantă, în schimb, ceea ce a urmat după aceea a fost mult mai rău. Probabil că sună ciudat ce spun acum…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Deci cum a fost, ce s-a întâmplat?
Ioana Maria Lupașcu: Era dimineață, eu abia mă trezisem, eram pe plajă și luam micul dejun. Stăteam cu spatele la ocean, dar, deodată, am văzut o mulțime de oameni care se ridică și încep să fugă țipând. Știu că m-am întrebat ce-o fi cu nebunii ăia. Și m-am întors și eu să văd despre ce e vorba… Apoi, nu mai am foarte multe amintiri. Știu că am început și eu să fug. S-a activat acel instinct de supraviețuire de care vorbește toată lumea. Am văzut că toți ceilalți se prind de copaci, iar când am găsit și eu un copac gol, m-am prins și eu de el. Și apoi a venit apa peste noi…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Cum s-a terminat? Cine te-a salvat?
Ioana Maria Lupașcu: Pentru că era vorba de o insulă privată, totul a mers foarte bine la nivel administrativ, apa a fost drenată, ne-au amenajat un loc în care să dormim în noaptea aceea. Nu aveam unde să plecăm, atunci, abia peste câteva zile au venit cu hidroavioanele…
Marea Dragoste/ revistatatango.ro: Și cum ai anunțat familia?
