Simona Catrina – Unde dă mama, crește depresia. Bătaia e ruptă din iad

Unii oameni admit că bătaia încasată de la mama și tata i-a terorizat. Că i-a mutilat sufletește. Dar, n-o să vă vină să credeți, mulți alții nechează cabotin că le sunt recunoscători părinților isterici, care i-au snopit în bătaie. Pentru că, vezi, Doamne, i-au făcut oameni. Căci ce erau ei astăzi, dacă nu le muta tătânele falca din loc, printr-o lovitură dată cu imensă dragoste?

Să-i batem și degeaba, că știu ei de ce

Dar cine sunt eu, ca să fiu pentru sau împotriva bătăiței părintești? N-am copii, deci să tac din gură. Asta aud de la persoanele remarcabile care și-au sacrificat câte un spermatozoid, respectiv un ovul, întru bunul mers al nației. Deci dacă eu spun că bătaia trebuie să înceteze, sunt șifonată la cap și, până nu cresc eu însămi un plod născut prin cazne (nu prin anestezie epidurală sau cezariană, ca boieroaicele), să fac bine să-mi sigilez fleanca.

Am aflat că (mult) mai mult de jumătate din români își bat copiii. Au și justificări deștepte pentru asta. Plodul e nesimțit, a lăsat firimituri pe masa din bucătărie. E un cretin, stă o oră pe zi pe Facebook, deși ar putea folosi ora aia ca să aprofundeze teorema congruenței triunghiurilor. La acest moment, ar trebui să te întrebi tu, mamă cu părul și nervii ca o conopidă, la ce ți-a folosit, vreodată, să știi că unul, Al-Khazini, a buchisit hidrodinamica. Dă-l în mă-sa, nu ne-a ajutat la nimic. Așa-i? Copilul trebuie să învețe din convingere. Mă rog, admit că e destul de greu să-i demonstrezi că literatura română e mai palpitantă decât jocurile de pe laptop, dar îți doresc mult succes.

Colega mea din clasele primare, Emanuela, suferea din două motive, unul mic și unul mare. Unul era că nimeni nu-i spunea Emanuela, ci Manu (căci, să fim serioși, nu s-a născut pe lume vreo Emanuelă căreia să-i spună cineva pe numele întreg, toate sunt Manu sau, în cel mai cristalin caz, Ema). Al doilea motiv era că o lua pe cocoașă de la părinți pentru orice fleac. În ziua când și-a pierdut stiloul chinezesc, ăla cu penița din cât p-aci aur, mi-a spus, cu vocea măciucă: “Fată, eu nu mă duc azi acasă, că nu mai ies vie de-acolo!”. Ne-a detaliat, la cererea noastră. Mai pierduse cândva un plaivaz scump și acasă se lăsase cu scatoalce antologice. Din acest motiv s-a gândit, cu mintea ei mototolită de frică: dacă îi spune mă-sii, e dezastru. Pe lângă faptul că aia o caftea și dacă avea noroi pe gheată, emitea un gen de răcnet care putea găuri un timpan ca pe un ciorap de lycra. În cele din urmă, Manu și-a luat inima și ghiozdanul în dinți și s-a dus acasă. Vestea bună e că, totuși, maică-sa n-a bătut-o. Vestea proastă e că a batut-o taică-su.

O palmă scurtă în loc de un scandal lung? Tentant!

Am nimerit adesea prin cârduri de mămuci care își cârpeau plozii cu o ardoare demnă de o cauză mai bună. Motivele erau care mai de care mai imbecile: i-a picat un dumicat în poală, taman pe fustița albă. Sau l-a prins că-și cumpără înghețată în pauza de la școală, deși babacii îi dăduseră tradiționala hârtie de cinci lei cu destinație clară: “Îți iei biscuiți! Din ăia fără cremă, că ăia cu cremă au E-uri!”. Ca și cum ăștia fără cremă fuseseră frământați de mamaie, în covată. În orice caz, motive să pocnești un copil survin cu frecvența sughițurilor.

Eu, una, m-am gândit bine și zic așa: prefer să mă bată cineva decât să mă certe. Se pare că mi-au aflat de mult această ciudățenie. Așa se face că, deși nu mă bate nimeni, cam toată lumea răcnește la mine, mai devreme sau mai târziu. De obicei, mai devreme. Sunt și enervantă de multe ori, recunosc. Mă exasperez și pe mine însămi, câteodată. Nu am cum să țip la mine, deocamdată nu pot, că parcă aș mai evita o vreme patologicul. Dar au fost și multe cazuri când am încasat jigniri de la profesori care s-au trezit cu fundu-n sus. Sau de la vânzătoare care își aduc aminte subit că au leafă pârlită. Sau de la rubedenii care mă amenință că mă pârăsc maică-mii cum că nu le sun niciodată, deși ele nu mă țârâie nici de ziua mea.

Odată, o tâmpită care cerșea cabotin a sărit la mine, mai să-mi tragă una, fiindcă nu i-am dat bani. Îi explicasem, politicoasă ca în fața judecătorului, cum că nu aveam mărunt deloc, ba mi-am cerut și scuze cu ornamente stilistice deosebite. M-a făcut mai întâi ou cu oțet și cu ciulama, apoi a trecut brusc la planul B. A miorlăit cum că soțul ei o calcă în picioare dacă nu aduce bani acasă. Mi-am mai cerut două duzini de scuze cum că nu am mărunt, iar ea a înțeles și a conchis: “Vaco!”. Iar asta mi se întâmplă suspect de des, diferențele dintre cazuri constau în animalul cu care sunt comparată, atât. Mi-a spus una și “maimuța dracului”, pentru că nu i-am cedat din proprie inițiativă scăunelul meu rupt și mâzgălit, din autobuz. Mi-a răcnit în ureche că ea e gravidă. Ceea ce nu aveam cum să știu, burtă n-avea deloc, presupun că era gravidă de trei ore sau așa ceva.

Mă duc să mă bată mama, până nu află și tata

Dar, dincolo de mahalagismele de zi cu zi – care deja nu mai sunt percepute drept acte de violență, ci mai degrabă drept demonstrații de banală mitocănie -, agresivitatea cea mai urâtă se cuibărește în familie. Din motive dramatice, ne e mai ușor – ba chiar preferăm – să-i oropsim pe cei apropiați. Căci, nu-i așa, e mult mai simplu să-l faci bou ordinar pe bărbatul pe care îl iubești și alături de care dormi, decât să-i trântești aceeași drăgălășenie unui șef. Fie și (sau numai) pentru faptul că acesta din urmă te poate zbura de nu te vezi, ții botul închis, să nu iasă din el vreo pacoste de vorbă care nu mai poate fi înghițită înapoi.

Eu, una, am știut mereu când cineva a zbierat la mine dintr-un motiv obiectiv sau pentru că a avut o zi tâmpită și a găsit în mine paratrăsnetul ideal. Și mai observasem ceva. Dacă mă porcăia un profesor care refuza să creadă că, pentru a optzeci și patra oară, îmi uitasem caietul acasă, îmi trecea repede sperietura. Dacă, însă, la capătul celălalt al certurilor mele stăteau părinții, orice vorbă mai aspră de-a lor îmi lichefia măduva. Rar mi-a fost teamă de ai mei, fiindcă zic eu că am avut parte de părinți rezonabili. Cu toate astea, în puținele zile în care nervii lor se revărsau din albie, se învârtea pământul cu mine (mai repede decât se învârtește el oricum). Am priceput, deci, foarte devreme, că nu atât scandalul terorizează un copil, cât mai degrabă personajele implicate.

Fosta mea colegă, Lucica, făcea boacănă după boacănă și imediat fugea acasă. O întrebam de ce naiba are reacția asta bizară. Îmi spunea: “Mă duc să mă bată mama, că dacă mai stau, ajunge și tata acasă și apoi îl pune pe el să mă bată și asta-i nasol rău”. Așa gândea o copilă de vreo opt ani, care se uita la filme americane, din alea cu familii cu câte cinci copii, unde domnea o pace aproape enervantă. Și, firește, așa își dorea și ea să trăiască. Numai că era singură la părinți și, deci, tot singura care recepționa papara aferentă, de câte ori se spărgea ceva în casă. Asta la propriu, fiindcă mi-a spus odată că au bătut-o pentru că spărsese, chipurile, un pârlit de borcan de gogoșari. După vreo două zile, au realizat ei, nu știu cum, că totuși borcanul crăpase de la ger. Evident, n-au mai putut să-și retragă bătaia alocată odraslei. În schimb, le-a venit o idee (care lor li se părea, din nefericire, genială) despre cum s-ar putea revanșa în fața copilului nedreptățit: i-au cumpărat un set de carioci (nu mai râdeți, DEX-ul acceptă acest plural straniu). Din cauza cărora au bătut-o iar, peste două zile, deoarece cărcălise cu ele pe niscaiva pereți din casă. După ce a bocit vreo oră, fetița le-a spus, botoasă: “Nu trebuia să mă bateți pentru carioci, că îmi erați datori cu o iertare de când ați crezut că am spart borcanul cu murături!”.

Alături de Simona Catrina!