fbpx

TUDOR CARANFIL: Fara obstacole, iubirea n-ar avea nici haz, nici poveste

de

Ii datorez lui Tudor Caranfil bucuria mea de copil care urmarea, captivat, Varstele peliculei. Ii datorez o buna bucata din dragostea mea pentru filme, deci o buna bucata din viata mea, salvata de atatea ori de istoriile cinematografice in care m-am refugiat. Ii datorez corespondentele splendide de la festivalurile de film, pe care le-am prins, brose de aur in revista noastra de citit si iubit. I-l datorez, alaturi de restul planetei, pe fiul sau, regizorul Nae Caranfil. Si-i datorez emotia unica a fiecarui dialog pe care l-am avut de cand l-am intalnit, printr-o intamplare cu noroc.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Cel mai mult si mai mult am visat sa devin… biciclist!

Marea Dragoste/ Tango: Unde v-ati nascut, in ce fel de familie? Si ce va doreati sa ajungeti cand veti fi mare?

Tudor Caranfil: Sunt dunarean, de la Galati, dintr-o familie ruinata de criza economica din anii ’29 -‘33. Tata era un om sensibil, dar aproape analfabet. Mama, foarte ambitioasa, terminase gimnaziul, citea carti frantuzesti si, cand o duceam mai bine, se abona la reviste literare. Ce ma visam? In niciun caz cosmonaut! Poate actor, poate anticar, fiindca n-aveam bani sa-mi cumpar cartile pe care le doream. Actor n-a fost sa ajung. Anticar, da, dar de filme, pe care le scot la vanzare in cartile mele de istoria cinematografiei.
De fapt, cel mai mult si mai mult am visat sa devin… biciclist! Nu radeti: fratele meu mai mare avea, spre invidia mea, velociped, de pe vremea cand veniturile familiei permisesera un asemenea lux. Mie nu-mi cumparasera decat trotineta…

Marea Dragoste/ Tango: Cat de insemnate au fost studiile in formarea dumneavoastra? Care a fost primul loc de munca, dupa facultate?

Tudor Caranfil: Ca scolar, am fost un dezastru. Poate ca de vina au fost parintii, care mi-au permis sa invat sa citesc si sa scriu prea devreme. In felul acesta, am intrat in prima clasa falos ca stiu ceea ce toti ceilalti invata, si am trecut prin ea agasat, infatuat si neatent la faptul ca ma ajungeau din urma colegii si ma depaseau. Mi-am petrecut scoala dupa propria „programa analitica“, citind foarte mult, orice imi cadea in mana, si ignorand cursurile „oficiale“. In liceu, am fost subiectul predilect al „conferintelor“ pentru definitivarea situatiei scolare. Problema era una si aceeasi: intram in discutie in stare de repetentie si trebuia sa fiu tras de urechi de profii de romana si istorie care tineau la mine. In orice caz, starea de elev a fost un adevarat cosmar atat pentru parinti, cat si pentru mine insumi. Studiile primare si secundare au avut un rol esential in de-formarea mea, printr-un sir de complexe pe care mi le-au cultivat.
La „contributia“ lor trebuie adaugat si razboiul, cu cohorta lui de nenorociri, care a culminat la Galati cu o „intoarcere a armelor“ teribil de costisitoare pentru localnici: intre 25 si 28 august, orasul a fost incendiat metodic de trupele fostului aliat german, stapane pe port. S-a lucrat in cercuri concentrice, dinspre centru spre cartiere, in trei nopti de nebunie, in care copii si adulti priveam ca o fatalitate flacarile distrugatoare avansand spre noi. Abia apoi a inceput reconstructia: a orasului si a mea personala. Am descoperit cat sunt de interesante unele discipline, desi matematicile, fizica si geografia au continuat sa-mi para insurmontabile.
Cat despre „primul loc de munca dupa facultate“, la mine a fost invers: facultatea a venit dupa primul loc de munca. Intr-adevar, nu implinisem inca 18 ani, si parasisem orasul natal pentru o viata independenta de ziarist, la Bacau. Dupa un an de aventuri ca reporter, am fost din fericire trimis la plimbare de mai marii orasului, si biciul destinului m-a facut sa ajung la Bucuresti, ca student al Facultatii de Regie Teatrala. Dupa un an, iar am fluierat prea sonor in biserica, ajungand la Facultatea de Filozofie, pe care am apucat s-o termin. Chiar binisor, cu diploma de merit („Magna cum Laudae“ a timpului). Fara sa fiu un tocilar, descoperisem voluptatea studiului…
Sigur ca stratul cel mai bogat al orizontului meu spiritual a fost dat de cei cinci ani de filozofie…

Marea Dragoste/ Tango: Iar celebritatea cand a venit? Ce insemna sa fii vedeta in anii comunismului? Ce avantaje aveati, ce dezavantaje?

Tudor Caranfil: Nu stiu ce intelegeti prin celebritatea mea. N-am fost niciodata vedeta si nici n-am dorit macar sa fiu. In adolescenta, am fost considerat un copil intarziat, in tinerete, un adolescent necopt, la maturitate, un tanar imatur, si desi terorizat de timpuriu de obsesia imbatranirii, m-am dezmeticit venerabil peste noapte.
Am fost mereu, in viata mea, cand pe val, cand sub val. Ca sa fii vedeta, trebuie sa ai tinuta de om public, care mie mi-a lipsit cu desavarsire. In legatura cu avantajele notorietatii, imi amintesc, la inceputul anilor ‘70, la Mamaia, un tobogan in jurul caruia faceau coada zeci de copii, ceea ce n-o impiedica pe fiica mea, Ligia (avea pe atunci 5-6 ani), sa-l urce mereu si celor care incercau s-o opreasca sa le rosteasca un fel de formula magica, ce-i deschidea instantaneu culoarul.
Am intrebat-o, surprins de eficienta ei, ce naiba le spune. N-a facut un secret: „Sunt fata lui toa’su Caranfil!“- repeta si, ca prin vraja, drumul i se deschidea. Am ramas tablou! I-am zis: „Cine crezi tu ca sunt eu?“. „Invatator la televizor“, a ciripit si, desi definitia imi placea, am continuat in nervi: „Baga la cap! Nu numai acum, ci si in viitor, cand nu voi mai fi, si te-o intreba cineva cine a fost tatal tau, sa raspunzi cu mandrie „Tata meu a fost un om simplu!“. Ai inteles? Ia zi, cine a fost tatal tau?- am verificat. „Un om simplu!“ – a incuviintat, fara tragere de inima, completand insa, dupa o scurta pauza: „… dar ce suflet mare!…“.
Acuma n-o sa credeti ca tancii de pe tobogan stiau de „invatatorul“ de la TV, dar erau, pe atunci, destule fetite cu tati „cineva“, ca sa intimideze, si copiii isi urmareau atenti parintii in exercitiile lor cotidiene de servilism. Dar oare numai atunci se intampla asta?
A fost o vreme cand ti-era si frica s-o faci pe vedeta. Vedete erau „toa’sii“ cu nume de orase si renume de comuna. In ce ma priveste, nu m-am simtit vreodata frustrat, n-am avut niciodata ambitia vedetismului. Momentele mele de bucurie ametitoare erau cele cand ma simteam util celor din jur, cand mi se parea ca le fac existenta mai suportabila. Intr-o zi, pe cand ma intorceam acasa, un tanar a sarit in calea bicicletei mele, oprindu-ma ca sa-mi spuna cat de mult ii plac emisiunile mele. Cat de fericit m-a facut gestul acela spontan! Sau cand ma scufundam in maldarele de scrisori care-mi soseau saptamanal si care-mi confirmau popularitatea emisiunii, intr-o vreme cand ratingurile inca nu intrasera in moda. Sau, cand un granicer, la frontiera, dupa ce a pus sonor stampila, mi-a dorit sa ma intorc sanatos in tara si sa fac alte lucruri frumoase. Pas’ de mai „alege libertatea“!
Avantaje ale popularitatii mele instabile nu-mi prea amintesc. Dezavantaje, da, erau. Sefii deveneau mai duri, ca sa nu mi-o iau in cap, sa-mi reaminteasca – cum se repeta pe atunci – ca nimeni nu-i indispensabil (in afara de ei!).

De frica, m-am casatorit…

Marea Dragoste/ Tango: Am ajuns si la alt capitol… Cand v-ati indragostit prima oara? Cum a fost prima mare iubire?

Tudor Caranfil: Groaznica si magica! Cu piedici insurmontabile. Dar, fara obstacole, iubirea n-ar avea nici haz, nici poveste. Sarea si piperul sunt barierele de invins. Am fost Capulet intre Montagues, partas la uri politice, urmarind, disputata intre tabere, o biata faptura de 17 ani, care descoperea, sub privirile mele fascinate de spectacol, feminitatea. Dupa doi ani de zbateri, cu un suras frant care s-a inscris in mine pentru totdeauna, s-a frant si ea. Dar atunci a fost cel mai interesant. Plecase, ducand in ea o parte din mine si simteam, in coasta-mi, o teribila rana vie, ca un Adam asupra caruia abia operase scalpelul Creatorului. Sfasierea aceea m-a imbogatit imens si-i sunt si azi recunoscator iubitei, nu pentru imbratisarile fierbinti, nu pentru dulcea complicitate, nici pentru umorul inteligent cu care-mi contracara autoritatea, ci pentru profunzimea suferintei cu care m-a innobilat.

Marea Dragoste/ Tango: Cand si cum ati luat decizia sa va casatoriti? Si cum ati facut relatia dumneavoastra sa dureze atatia ani?

Tudor Caranfil: Spre 30 de ani, cand am bagat de seama ca ma adaptam burlaciei. De frica, m-am casatorit, cu sentimentul ca mi-as putea rata viata personala, cu presimtirea ca existenta ofera mult mai multe zone de traire si cunoastere decat traisem. Am avut noroc, frumoasa cu care m-am insotit mi-a fost suava iubita si buna, rabdatoare, puternica sotie.
Cred ca, in ce priveste rezistenta legaturii, care ne-a tinut alaturi printre hartoape, a fost si decizia cu valoare de juramant a fiecaruia ca nu va pronunta niciodata primul cuvantul funest „divort“ .

Marea Dragoste/ Tango: Ce e greu de indurat si de pastrat intr-o iubire pe termen lung? Ce e minunat?

Tudor Caranfil: Obisnuinta parteneriatului. Cenusiul existentei. Monotonia sexuala. Plafonarea relatiei. Disparitia aventurii. Ce e minunat? Ceea ce ramane, prietenia, deplina cunoastere a partenerului.

Marea Dragoste/ Tango: Faptul ca erati cunoscut si admirat v-a avantajat in ochii femeilor pe care le-ati intalnit de-a lungul vietii?

Tudor Caranfil: Au fost momente cand am simtit, fireste, interesul unor fermecatoare domnisoare pentru mine. Imi amintesc de o zi cand am gasit cabina de montaj a emisiunii intesata de fete care ma asteptau. M-am simtit chiar flatat pentru interesul lor pe care-l legam de un presupus entuziasm cinefilic, pe care sa-l fi trecut la bilantul succesului profesional! Si, in acelasi timp, un fundal pe care sa-mi odihnesc, cand si cand, privirea.
Erau multe fapturi de admirat in TVR, si pe atunci. Dar comentariile lor, din ce in ce mai zgomotoase, ma distrageau, spatiul de lucru in cabina era sever planificat, incat, pana la urma, dupa aluzii ineficiente, le-am trimis la plimbare, badaraneste. N-aveam timp de ele. Trebuia sa ma concentrez asupra emisiunii saptamanale. Televiziunea ne devora lacoma clipele, si eram fericit daruindu-ma ei. Adevarul este ca o sensibilitate bolnava a ireversibilitatii timpului m-a facut, mereu, sa ma lipsesc de relatii posibile. Si n-o regret azi catusi de putin. Pasiunea mea era imaginea, si daca-mi permiteam o aventura, era doar una in care-mi recunosteam parteneri de traire cinematografica. Porneam de la o descoperire comuna de imagine, ne intelegeam din priviri in reusita unei incercari, si atat de puternica era bucuria, incat ne pomeneam imbratisati.
Mi-amintesc ca, odata, am gasit in masa de montaj o frumusete abia aparuta in televiziune care, pregatindu-si admiterea la IATC, isi proiecta la moviola sublimul scurt-metraj al lui Popescu-Gopo Homo Sapiens (pe atunci inca nu existau la noi inregistrari magnetice). Asteptam sa termine, ca sa-mi fac si eu temele. Cat despre fata, pe care o mai zarisem prin platouri cu nasul infundat in carti, nici nu ma blagoslovise cu atentia ei. Nu mai stiu cum i-am atras atentia asupra unui detaliu, si ea, recunoscatoare, s-a bucurat. Am intors filmul la inceput si i l-am explicat pe indelete, pentru ca Gopo a fost, in filmele sale mari, un cineast care se juca cu semantica imaginilor, imprastiindu-si semnificatiile in zeci de directii simultan. Iar fata, cu cat intelegea mai multe, cu atat isi traia mai intens emotiile incat, in apogeul final, mi s-a aruncat in brate cu ochii in lacrimi.
Dar eu stiam ca Gopo era cel care o castigase, eram doar mijlocitor, lui i s-ar fi cuvenit imbratisarea. Si n-am gasit un alt final mai istet aventurii decat sa-i spun, desprinzandu-ma: „Meritul e al lui Gopo, nu al meu!“. Iar fata a plecat din camera si din viata mea, trantind usa.

Marea Dragoste/ Tango: Dar cum trebuie sa fie o femeie pe care sa o iubesti pentru totdeauna? Cum n-ar trebui sa fie niciodata o femeie, in viziunea dumneavoastra?

Tudor Caranfil: Nu stiu! N-am retete. Sa fie un om interesant, cu o viata interioara spectaculara, in care sa zburd o vreme, descoperindu-i lumea. Sa fie ca un film, dar de durata normala. Dupa 90 de minute incepe sa fie extenuant.

Marea Dragoste/ Tango: Credeti ca sunt importanti banii in viata unui barbat?

Tudor Caranfil: Barbat sau femeie, ce importanta are? Banii iti ofera siguranta supravietuirii, si mie mi-a placut sa am intotdeauna rezerve, fiindca nu stiam daca, prin modul meu provocator de a trai, nu ma voi trezi, cu doi copii de gat, pe drumuri. Mi s-a intamplat de cateva ori chiar, in viata mea aventuroasa, sa calculez cat mai aveam pana la pensie, de cateva ori am amenintat cu demisia, de alte cateva ori mi-am depus chiar demisia. Daca n-as fi avut banii, as fi fost lipsit de curajul de a trai si gandi in stil propriu, de a face emisiunile asa cum le gandeam, de a scrie cartile pe care le credeam. In vremile pe care le-am trait, banii au fost pentru mine colac de salvare si zgarcenia a devenit deprindere. O marturisesc cu rusine, si viata chiar m-a pedepsit facandu-mi praf, in anii ‘90, contravaloarea a vreo 5 Dacii agonisite timp de decenii.

Volumul muncii imi rapea o buna parte din timpul alocat familiei

Marea Dragoste/ Tango: Cum v-a schimbat viata aparitia copiilor?

Tudor Caranfil: Enorm! Mi-a completat-o. Mi-a deschis orizonturi spre mecanismele cunoasterii omului. Au fost si momente de disperare, cand am crezut ca-i pierd, dar n-as avea alt sfat de dat celor tineri decat sa nu se lipseasca de aceasta experienta atat de bogata, sacrificata de dragul carierei, al confortului.
Locuiam pe strada Eforie, peste drum de palatul ziarului „Curentul“, care a fost un timp „Casa ziaristilor“ si a devenit, apoi, „Casa politiei“. In capul strazii, la intersectia cu Calea Victoriei, se afla un magazin de jucarii, in fata caruia, cand il luam la plimbare, ma oprea feciorul meu de 3-4 ani. Sa nu credeti ca avea pretentia sa-i iau vreuna noua. Stia el bine cu cine are a face. Se protapea in fata vitrinei si isi incepea exercitiul de cunoastere: urs, cal, vaca – facea el catalogul figurilor de plus. „Dar aia cu umflaturi in spate ce-i?“ – ma chestiona. Camila! ii raspundeam. Si trecea multumit in revista, mai departe, compania de animalute, la scoala carora revenea a doua zi. Si urmarindu-l, imi contemplam propria copilarie, cu reminiscente care tasneau la lumina, inopinat, ca lumina de fulger a intelegerii.

Marea Dragoste/ Tango: Ce fel de tata ati fost – permisiv, autoritar, absent… Acum ce fel de tata sunteti?

Tudor Caranfil: Absent fizic, poate. Au fost perioade, faste, cand volumul muncii imi rapea o buna parte din timpul alocat familiei. Autoritar, in nici un caz. Cu preocuparea de a convinge, inainte de toate, ca decizia sa fie a lui, nu a mea. Imi amintesc ca odata, la o interdictie de-a mea, nu mai tin minte despre ce era vorba, era deja adolescent, mi-a facut o criza ingrozitoare. Si nestiind ce sa mai fac, l-am intrebat: „Daca ai fi tu in locul meu, ce-ai face?“. In fata raspunderii paterne, covarsit parca de povara, a tacut si s-a predat.
Daca ati avea o revista elastica, as cita, povestita chiar de el, o alta intamplare evocata, la varsta liceului, in Urzica. Iat-o, sub titlul semnificativ pentru intrebarea pe care mi-ati pus-o si n-aveti decat s-o scurtati taind-o sau din picioare, sau din cap.

                             POVESTE CU UN TATA VIOLENT

Era una din acele ore la care, chiar si in cartierele centrale ale Capitalei, tumultul zilei dispare incet, topindu-se in linistea din atmosfera.
Intr-un tramvai 23, taxatoarea obosise sa tot invite, rastit si repetat, calatorii sa urce de la scara, si ajunsese pana la a trece cu vederea un grup de tineri care nu se aratau preocupati s-o onoreze cu atentia, respectul si maruntisul cuvenit. La cealalta extrema a vehicolului se urcasera, de curand, un pusti de vreo cinci anisori si parintele sau. Baietasul era o minune in carne si oase: o mutrisoara cuminte si nostima, cu niste ochi mari, albastri si jucausi, si o carare trasata, la milimetru parca, in parul negru. Se agatase, cu manutele lui mici, de bara din fata geamului si privea nestingherit, cu o expresie de adorabila curiozitate, bulevardul cu masinile care defilau fara contenire.
Tramvaiul tocmai se oprise.
Deodata, pustiul se dezlipi de geam, inainta spre tata si, cu cea mai ingereasca si mai inocenta privire cu putinta, il trase de maneca:
– Taticule, hai sa coboram. Ia-mi si mie „vata de zahar“…
Taticul zambi ingaduitor, apoi ii explica, bland, micutului, ca nu poate sa coboare din tramvai pentru delicatesa ceruta, fiindca nenea vatmanul e foarte grabit sa-i duca acasa. Daca ar cobori, tramvaiul ar pleca, iar ei ar ramane jos, unde crapa pietrele de frig si e polei de-ti rupi picioarele. Iar acasa ii asteapta mamica, cu bomboanele de zahar ars, pe care le-a facut cat au fost ei la patinoar.
Pustiul nu paru intru totul satisfacut de divagatia cu zahar ars si, aruncand parintelui sau o privire severa, il readuse la obiect:
– Vata de zahar, nu zahar ars! Vreau vata de zahar…
Si iar ii explica tatal despre nenea vatmanul si despre bunatatile pe care le-a pregatit mamica special pentru el, pana cand nenea vatmanul catadicsi sa urneasca tramvaiul din loc si parintele putu respira usurat. Se grabise, insa! Micutul incepu sa scanceasca, in crescendo:
– Esti rau. N-ai vrut sa-mi cumperi vata de zahar… Vreau vataaa!
Rosu pana in varful urechilor, tatal se uita, disperat, in jur, zambind de circumstanta, dar cautand o iesire din situatia penibila creata de ingereasca sa odrasla. Parca raspunzand privirii, o cetateanca respectabila si corpolenta inainta, cu duiosie in priviri, sa dea o mana de ajutor:
– Puisor – spuse ea cu blandete mamoasa – daca nu esti cuminte, o sa vina sa te ia nenea militianu’.
Pustiul se opri din plans cateva clipe, arunca binevoitoarei o privire expresiva, isi roti ochii prin incinta tramvaiului, asigurandu-se ca persoana in uniforma, la care se facuse apel, nu era in vagon si… incalca din nou legea:
– N-ai vrut sa-mi iei vataaaa!
– Puisor – persevera, cu aceeasi rabdatoare bunavointa, cucoana. Daca nu esti cuminte, nenea militianul, care vede si aude tot ce fac copiii neastamparati, o sa te urce in masina si o sa te duca…
Puisorul se opri, din nou, din plans, isi atinti ochii mari si adorabil de albastri spre capul binevoitoarei, si spuse:
– Sa te duci dracului!…
Un murmur trecu printre oameni. Tatal incremeni, ca o pictura de Rembrandt, cu o expresie de groaza, adanca, pe figura. Calatoarea careia i se sugerase o destinatie atat de precisa se facu nevazuta in aglomeratie…“.

E locul sa intervin fiindca, fiind martor si personajul titular al acestui episod, nu pot sa nu inlatur aburul fictiunii de pe corpul delict. De altfel, autorul a fost nevoit sa fictioneze, din pricina asprei cenzuri din vremurile tiraniei. Azi putem preciza ca „puisorul“ nu i-a spus interlocutoarei sale „Sa te duci dracului“, cum indulceste, decent, povestea, ci i-a aruncat un frust (si incredibil, in vocabularul sau): „Sa te duci in pizda ma-tii!“.
Si rusinoasa sintagma, care-mi face mana sa tremure pe claviatura cand o reproduc, chiar in era deplinei libertati de expresie pe care, in sfarsit, o traim, a fost insotita de o intonatie de golan autentic, pe deplin constient de intreaga ei semnificatie. Si ceea ce e mai grav e ca, in vreme ce imi priveam odrasla fara s-o recunosc, intrebandu-ma ce diavol s-a strecurat in copil si cum l-as putea exorciza, doamna care provocase incidentul, departe de a se „face nevazuta in aglomeratie“, a ramas locului si a slobozit cel mai entuziast si mai magulit-gadilat hohot de ras. Efect care echivala, pentru baiatul meu, care ca orice om de arta, fie si „in nucce“, tot vanitos era, tentatia de a repeta cat mai des performanta golaneasca, pentru a obtine un rezultat asemanator. Deci situatia era infinit mai complicata decat o descrie in proza sa autobiografica. Nu-i, deci, de mirare ca, dupa ce i-am aruncat o privire nimicitoare matroanei (prin care, de fapt, fara cuvinte, confirmam invitatia-destinatie aruncata de fiul meu) am coborat privirea spre el. Care…
„…realizand cu remarcabila perspicacitate consecintele situatiei, incepu sa urle:
– O sa ma baaataaa!… O sa ma baaataaa!
Reactiile fura diferite. Calatorii din preajma, care fusesera martori ai incidentului, incepura sa rada ingaduitor, tensiunea tinzand sa atinga normalul. Cu totul alta fu reactia celor din spate, care nu putusera lua nota de toate episoadele intamplarii, percepandu-le, cu prioritate, pe cele care beneficiasera de un numar mai mare de decibeli.
– Cine bate?
– Pe cine?
-Despartiti-i!
– Nu cu bataia se face educatie!
– O sa ma bataaa! – continua sa urle pustiul, alimentand din plin dezbaterile ce deveneau din ce in ce mai arzatoare, pe masura ce se apropiau de extremitatea tramvaiului.
– Este posibil asa ceva intre oameni civilizati?
– Un animal.
– Ce se intampla?
– Un betiv maltrateaza un baietas.
Un batran comenta, pitigaiat, faptul, generalizandu-l pentru intreaga generatie tanara:
– Uite, d-aia ii vezi cu plete si cu toate chitarele alea, ca niste papitoi si urla ca nebunii de parc-ar fi in jungla. D-aia nu se mai intelege nimeni cu ei. Sunt tampiti de-atata bataie, aia e!
O namila se apropie, amenintator, de parintele disperat, si proptindu-si un pumn urias de nasul acestuia, ii sugera:
– De ce caftesti copilul, ba? Si daca-ti ard eu vreo doua labe peste mutra?“.
Sigur ca, in acest moment, umoristul de mai tarziu infloreste faptele, la comanda maestrului si antrenorului sau, regretatul scriitor Valentin Silvestru. Adevarul este insa ca, dotat si ca actor, viitorul regizor lansa semnale atat de impresionante, ca m-am vazut, brusc, tintuit de priviri pline de repros.
– Lasa ca nu te bate! – a intervenit o alta doamna, cautand sa-l linisteasca. Nu-i asa ca n-o sa-l bateti? – a avut imprudenta sa ma intrebe.
– Fireste! i-am raspuns. Am de ce sa te bat? – mi-am intrebat progenitura care, scrutandu-si constiinta turmentata, a izbucnit in tipete si mai stridente.
Cand am coborat din viesparul tramvaiului, am crezut ca se va face liniste. De unde! Un vecin tocmai cobora din lift, si rasfatatul meu copil a dat din nou drumul sirenei pentru impresionarea publicului, ceea ce, fireste, imi ridica si mie tensiunea. Lucru care nu se prea mai vede din textul comentat:
„Ajunsi sus, tatal suna lung si repetat, negasind puterea sa mai caute cheia. Deschise sotia. Tatal gafaia. Baietelul isi aduna toate puterile si isi lansa, din nou, refrenul, printre sughituri:
– O sa ma bataaa!
– Ce i-ai facut copilului – intreba sotia, cu o privire metalica. Cum ai putut? Eu stau aici si gatesc, voi petreceti la patinoar, eu calc, spal si sterg praful, si bat covorul, si spal rufe, si fac ordine, voi va dati pe gheata, si uite in ce hal imi aduci copilul! Vino la mama, puisor scump si drag!…“
Aici se termina evocarea lui Nae din perioada sa adolescentina, de membru al cenaclului umoristilor. De fapt, intamplarea a avut un deznodamant mai spectaculos chiar. In clipa in care am fost luat in refec de duioasa mamica a acestui Goe contemporan, am suferit o criza de furie vecina cu apoplexia.
– Asa? – am izbucnit. Nici macar nu ma intrebi ce ni s-a intamplat? Bine! – am adaugat amenintator. Nae, daca intr-adevar vrei sa nu te bat, te poftesc sa-i spui si mamei tale ceea ce i-ai spus doamnei din tramvai.
Baiatul nostru a holbat ochii la mine si a tacut ca prin farmec. A inceput, brusc, sa schimbe fete-fete. Se vedea bine ca era in grav impas. L-am privit semnificativ si am inceput, cu lentoare studiata, sa-mi desfac cureaua pantalonilor.
– Ei?
Maica-sa devenise usor curioasa, dar baiatul isi invaluia secretul in tacerea cea mai adanca.
– Nae – i-am spus cu parere de rau, in vreme ce-mi treceam latul curelei prin causul palmei, numar pana la trei. Daca pana la trei nu-i spui si mamei dragalasenia pe care i-ai spus-o doamnei din tramvai, o incasezi. Dar, nu glumesc, sa stii! O sa te bat sa tii minte…
Si-am inceput sa prefir numeralele, cu pauze mari intre ele si cu subdiviziuni, asa cum, din lipsa de fermitate, il obisnuisem:
– … doi si un sfert… doi si jumatate…
Dar l-am si insfacat, asezandu-l pe genunchii deveniti altar pentru sacrificiul Sfantului Nicolae.
– trei fara un sfert…tr…
Pana sa apuc sa articulez numarul, Nae al nostru, intr-un moment de geniala inspiratie, a izbucnit:
– Am uitat! Am uitat!
Stia ca gasise solutia. Era atat de fericit, incat mi-au dat si mie lacrimile.
– Ei, de-acum, uitat sa ramana!
Si, vreo zece ani, chiar ca uitat a ramas!
Intreb acum redactia Tango, cum gasiti ca a fost tatal: permisiv, autoritar sau absent?

*Ceea ce caut in filme e mereu adevarul unor experiente de viata


Marea Dragoste/
Tango: Ma opresc din ras, si ma scutur din emotie, ca sa va intreb mai departe… I-ati transmis intentionat iubirea pentru film fiului dumneavoastra? Va implicati in vreun fel unul in munca celuilalt? Va sfatuiti, va consultati?

Tudor Caranfil: Evident ca l-am luat de multe ori cu mine la proiectii, dar nu ca sa-l contaminez, ci doar ca sa-l invat sa gandeasca. Si cand ieseam, incepeam „cenaclul“. De de multe ori, ca sa-i stimulez autonomia judecatii de valoare, spuneam contrariul a ce gandeam. Doream sa nu-mi primeasca senin opinia de „specialist“, sa se bata cu mine, sa se impotriveasca. Si tactica era buna, l-am obisnuit sa judece singur.
Dar cineast nu l-am vrut. Avea talent de matematician, stiam ca acestia sunt viitorul informaticii, cunosteam prea bine jungla cinematografului nostru provincial de atunci, ca sa ma impac cu fiul cineast. Dar n-a fost chip sa tin departe fluturele de lampa. Mai tarziu, un timp, simtea nevoia sa vina cu textele sale la mine. Imi citea cate un scenariu pe care finalmente nu-l mai puteam urmari. Nu cred ca i-am dat idei formidabile vreodata. Mai curand el a facut-o, fiindca este un cititor foarte exigent. Dar si acum, ne confruntam unul altuia proiectele.

Marea Dragoste/
Tango: Cand si cum ati invatat sa lucrati la computer? Cat de conectat la tehnica sunteti?

Tudor Caranfil: A fost un calvar! Prima oara am vazut o asemenea unealta a diavolului, la San Francisco, in 1988. Am ramas uluit de flexibilitatea ei, de supletea cu care imbraca gandul. Evident ca, acum vreo 15 ani, cand am ajuns si noi la computerul personal, m-am repezit sa ma inzestrez cu unul. Atunci am descoperit cat e de naravas si cat de putin era pregatita gandirea mea pentru exigentele lui de fier. Cred ca mi-a trebuit mai bine de un an sa-l strunesc, si-i manuiesc si azi doar functiile rudimentare. Dar mi-e destul. In primii ani, am deletat, fara sa-mi dau seama cum, texte la care lucrasem luni de zile, aruncat din sa de neputinta mea de a-l calari. Cred ca aceasta scula mi-a creat anxietate si mi-a grabit imbatranirea, fiindca sunt un anti-talent tehnic, ceea ce ma tine departe si de indispensabilul mobil.

Marea Dragoste/ Tango: Calatoriti mult, vedeti mii de filme, traiti printre povesti uimitoare, vietuiti altfel decat majoritatea oamenilor. Cum va pastrati, totusi, un om normal, cu picioarele pe pamant?

Tudor Caranfil: Din nou ma supraapreciati. Chiar daca voiajez, nu vad decat sali de proiectie in care contemplu vindicativ, „mii de filme“ proaste si doar din cand in cand, fie acasa, fie la Cannes sau Berlin si adesea la Cluj, descopar cate o „poveste uimitoare“, care ma aduce „cu picioarele pe pamant“. Ceea ce caut in filme e mereu adevarul unor experiente de viata. De asta „facaturile“ de orice gen, cu lustru de stil, nu cautare de esente, ma deprima si ma revolta.
Am avut ocazia, candva, la 30 de ani, intr-un moment de destindere al regimului trecut, sa am pe mana repertoriul unui cinematograf bucurestean. La sala „Vasile Alecsandri“, mai tarziu a teatrului Tandarica, infiintasem un fel de cineclub intitulat „Seara prietenilor filmului“, unde programam filme recente si de arhiva pe placul meu. Spectacolele aveau loc seara, cu festinuri, cu antract, durau 4-5 ore, si acolo, timp de aproape doi ani, mi-am facut de cap, ascultand fericit respiratia emotionata a catorva mii dintre semenii mei intru gust. Pe baza acelui public ales s-a putut forma, prin 1963, Cinemateca Romana.

Marea Dragoste/ Tango: Care este cel mai frumos lucru pe care l-ati vazut pana acum – sau cea mai frumoasa intamplare?

Tudor Caranfil: Am trait-o la Cannes, in 2007. Dupa doi ani consecutivi de stralucire a tanarului cinema romanesc, in care Cornel Porumboiu luase Camera d’Or pentru „A fost sau n-a fost“, si Cristi Puiu primise, pentru „Moartea domnului Lazarescu“, premiul „Un Certain Regard“, a urmat o ceremonie de palmares de neuitat. Fuseseram reprezentati in competitia oficiala cu filmul lui Cristian Mungiu, caruia i se spune azi, prescurtat, „4,3,2“. Premiera avusese loc in cea de a doua zi a festivalului, cu un rasunet care s-ar fi putut pierde pe drum. Dar, cu cat curgeau zilele spre final, cu atat mai insistent revenea pe buze titlul lui Mungiu. In ultima zi, se vorbea ca delegatia noastra fusese convocata la ceremonia de inchidere, printre alte delegatii plasate in palmares. Ceea ce stiam e ca avea un premiu, nu si care dintre ele. Scontam la un premiu de interpretare feminina pentru Marinca, sau la un premiu de scenariu, hai, poate, un premiu special. Pentru ca in dans mai intrau si fratii Coen, si coreanul Kim Ki-Duk, si americanul Tarantino, si rusul Aleksandr Sokurov, si canadianul Denys Arcand, si copilul teribil al Serbiei, Kusturica si multe alte nume sonore.
Presedintele juriului, britanicul Stephen Frears ataca lectura Palmaresului, asa cum se obisnuieste la festivaluri, de la premiile mici, pana la cel de Aur. Premiul de actrita n-a fost al nostru, l-a luat o fermecatoare chinezoaica, Jeon Do-yeon, si ne-am simtit frustrati. Cel de scenariu a revenit turcului Fatih Akin. Devenisem ingrijorati. Frears anunta deja Marele Premiu, si ne intrebam descurajati ce-ar mai putea fi. Ca doar nu… Ba da, Palme d’Or-ul a fost anuntat de Jane Fonda, si nu ne venea sa credem! Dar cea mai impresionanta a fost unanimitatea aplauzelor! De obicei, in asemenea momente, se gasesc mereu grupuri nemultumite care suiera inveninat. De data asta, nu numai ca s-a aplaudat frenetic, dar in timp ce Fonda saruta obrazul lui Mungiu, in sala vecina, rezervata presei, a Teatrului Debussy, unul dintre veteranii criticii internationale, un polonez, dand in clocot de entuziasm, a lansat un rasunator: „Vive le cinema roumain!“. Era cinematografia lui Andrzey Vajda cea care saluta noul film romanesc. Si noi, criticii bucuresteni, traiam implicati, in sfarsit, in consacrarea a ceea ce se va numi de-acum Noul Val dambovitean, ba pentru unii, chiar Tsunami.
Nu e aceasta cea mai frumoasa intamplare dintr-o viata?

* Candva, in tinerete, am fost un dansator pasionat

Marea Dragoste/ Tango: Spuneti-mi, cat de insemnat este scrisul in viata dumneavoastra? Cat de mult scrieti? Cat de greu sau de usor?

Tudor Caranfil: Scrisul meu este, de multa vreme, principalul mijloc terapeutic de a inainta in varsta. Iar cartile mele sunt pornite, fiecare dintre ele, intr-un moment de criza, in care am simtit pamantul fugindu-mi de sub picioare. Prima carte, „7 capodopere ale filmului mut“, predata editurii cand aveam 35 de ani, este rodul unei asemenea panici. Proiectul exista mai de mult, dar numai cand m-am vazut la podea, m-am aruncat s-o scriu cu sete, pentru ca sa las ceva in urma. O alta, primul volum al „Varstelor peliculei“, am scris-o de furie ca imi fusese interzisa emisiunea cu acelasi nume. Un volum despre Citizen Kane a stat zece ani in editura. Uitasem de el, cand a aparut.
Scrisul imi ocupa timpul in fiecare dimineata. Daca nu m-as pune la masa de lucru, as muri din plictiseala. Nu stiu cat de mult lucrez, doar atat cat sa-mi prelungesc viata. In orice caz, cu cat inaintez in varsta, cu atat scriu mai dificil. Imi lipsesc, dramatic, cuvintele. Imi disput exactitatea termenilor, atata cata e, din aproape in aproape, cu ajutorul unor dictionare de sinonime. Batrinetea e ca o inchisoare, un cerc al inexprimabilului, care se strange din ce in ce mai mult in jurul tau. Cel putin, asa o resimt.

Marea Dragoste/ Tango: De unde ne veti transmite viitoarea corespondenta?

Tudor Caranfil: Din Karlovy Vary, unde intre 2-11 august se desfasoara traditionalul Festival cinematografic international. La Carlsbad, am fost prima oara in 1966, si de acest festival ma leaga o adanca prietenie.

Marea Dragoste/ Tango: Stiti sa dansati? Cand ati dansat ultima oara?

Tudor Caranfil : Ce altceva ar fi putut sa ma intrebe cei de la Tango? Candva, in tinerete, am fost un dansator pasionat. Cel mai mult imi placea, pentru zborul sau poetic, vals-bostonul. Se mai danseaza azi?
Ultima oara, am dansat in 7 septembrie 1995, de ziua fiului meu, intr-un hotel de la Poiana, unde se stabilise echipa filmului Asphalt Tango. Sarbatorirea a fost luata in primire, cu toata autoritatea, de protagonista sa Charlotte Rampling. De-a lungul dupa-amiezii, ea ne-a interzis, autoritar, tuturor sa mai intram in restaurant si a lucrat singura timp de 3 ore la un aranjament care ne-a uimit prin simplitatea si armonia sa ornamental-montana. Fireste, n-am pierdut ocazia si am invitat-o la dans pe amfitrioana. Era ca un fulg, dar doua zile si doua nopti dupa aceea am dormit pe dusumea din cauza durerilor la coloana. Asta m-a vindecat de dans, desi l-am privit cu invidie pe regizorul portughez De Oliveira care, la aproape o suta de ani, se lansa cu o tinuta impecabila intr-unul dintre filmele sale. Dansa Tango!
Interviu publicat in Revista Tango, nr. 58 iulie 2010


Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.