fbpx

Un pas în urma serafimilor – filmul și îngerii lui

de

La premiera pentru presă a filmului Un pas în urma serafimilor, care a avut loc în toamna anului 2017, s-a aplaudat îndelung la finalul proiecției. A rămas un nor de emoție, plutind peste sala de cinema de la Institutul Francez, iar apoi discuțiile cu cei din echipa cinematografică au stat toate sub semnul bucuriei reușitei.

Interviuri de Ilona Năstase și Alice Năstase Buciuta realizate în septembrie 2017

Fotografii de Paul Buciuta

Filmul regizat de Daniel Sandu reprezintă debutul lui în lungmetraj și izbânda așezării în imagini a unei povești trăite de el însuși aproape pe de-a-ntregul. Regizorul și autorul scenariului, Daniel Sandu, a fost elev într-un seminar teologic, așa cum și Gabriel, eroul filmului, este, într-o poveste despre corupție și abuzuri de putere, despre nedreptăți și gesturi absurde, despre credință și despre neputință. Deși povestea își fixează ca reper o școală teologică, de fapt, în ceea ce se întămplă în seminar regăsim lucrurile de care ne-am izbit și noi când eram în școală, de care se lovesc, și azi, copiii noștri, în foarte multe dintre instituțiile de învățământ de stat, iar filmul poate fi văzut și ca o parabolă captivantă a tuturor constrângerilor care ne mutilează frumusețea sufletului, zi de zi, dar din care găsim, fiecare după puteri, căi de evadare către frumusețe și către speranță.

În rolurile principale ale filmului sunt Vlad Ivanov, în rolul părintelui Ivan, Ștefan Iancu, în rolul lui Gabriel, iar distribuţia filmului este completată de Ali Amir (Aid), Ştefan Mihai (Dorneanu), Ilie Dumitrescu Jr. (Olah), Cristian Bota (Voinea), care au fost prezenți la evenimentul lansării, alături de Marian Popescu, Niko Becker, Alfred Wegeman, şi Radu Botar. Producătoarele filmului sunt Ada Solomon şi Ioana Drăghici, iar directorul de imagine, George Dăscălescu.

 

Daniel Sandu

Daniel Sandu

Daniel Sandu: 80% realitate, 20% ficțiune

A regizat seriale și scurtmetraje și a dospit aproape 10 ani povestea filmului său de debut în lungmetraj a poveștii care i-a marcat adolescența, împletind în ea adevăr și ficțiune. Nu și provocare, căci a declarat că este doar o coincidență faptul că scandalurile din lumea bisericească sunt acum pe buzele tuturor și că nicio clipă nu a premeditat lansarea filmului său în trista epocă Pomohaci…

„Proporția dintre realitate și ficțiune este de 80% realitate și 20% ficțiune. Iar în acești 20% intră faptul că am schimbat numele, că am contopit trăsăturile mai multor personaje într-unul singur, pentru că altfel ar fi fost prea multe personaje, și pentru că am ajustat cronologic evenimentele care, în realitate s-au întâmplat pe parcursul a cinci ani, dar noi trebuia să găsim o soluție ca să spunem o poveste într-o perioadă scurtă de timp… A, și tot în zona de ficțiune se încadrează faptul că eu nu eram atât de atrăgător ca Gabriel, la vârsta aceea” a mai spus regizorul filmului pe care l-a gândit, l-a scris, l-a creat într-o perioadă întinsă pe aproape zece ani…

 

George Dascalescu

George Dascalescu

George Dăscălescu (director de imagine): Bucuria şi adevărul stau dincolo de premii şi de nominalizări

Ce diferă de la un film la altul în ceea ce faceţi?

George Dăscălescu: În primul rând, diferenţa o fac regizorul şi energia lui. Asta vorbeam şi cu soţia mea, care e actriţă (Medeea Marinescu n.r.) şi ziceam că eu cred că, după actori, următorii oameni cameleonici suntem noi, operatorii, pentru că tot timpul trebuie să ne acordăm unei noi viziuni, unui nou scenariu, unui nou regizor, unei noi personalităţi. Totul devine un exerciţiu de adaptare şi este de fiecare dată o oportunitate de a căuta în tine mult mai multe lucruri la care nu te-ai fi gândit, dacă nu ai fi schimbat reperele. Asta, mai abstract vorbind. Mai aplicat vorbind, lucrurile se schimbă, din păcate, şi din cauza bugetelor, filmele sunt mai complicate sau mai puţin complicate, mai ambiţioase sau mai puţin ambiţioase, şi din păcate, tonul ăsta îl da bugetul.

Şi cum de vă iese bine, până la urmă, şi la un film cu buget mic cum este acesta?

George Dăscălescu Cred că pasiunea şi, de fapt, ambiţia de a nu abdica de la reperele tale care te conduc în meseria asta: profesionalismul, reperele estetice, felul în care te acordezi cu povestea, cu limbajul tău, cu ce aduci tu în construcția filmului, cărămida ta pe care să o lipeşti cum trebuie în această construcţie care e a mai multor oameni. Deşi se văd de obicei şefii de departamente, în spate sunt sute de oameni care depun eforturi admirabile. Spre exemplu, chiar aici, la Serafimi, ar trebui să mulţumesc echipei mele de cameră, şi de electrică şi de grip, care au făcut nişte eforturi considerabile. Nu o să uit uşor filmul asta, pentru că, din păcate, au fost puţine zile de filmare, au fost multe locaţii, au fost multe personaje şi, din păcate, o singură cameră, iar fără ajutorul unor oameni profesionişti şi dedicaţi nu am fi putut să atingem nivelul ăsta al filmului, pe care Daniel şi-l dorea.

Cum vă descurcați cu atâtea proiecte profesionale, dar și cu doi copii mici, unul abia născut… E greu și ca bărbat?

George Dăscălescu: Trebuie să recunosc că ne ajută mult și bunicile,
fac parte din familia noastră și le suntem recunoscători amândurora. Dar nu a fost ușor, în timpul filmărilor la Serafimi, Medeea era însărcinată, nu născuse încă, şi au fost nişte situaţii mai puţin plăcute. De exemplu când ea, fiind în luna a șaptea, s-a simțit foarte rău, a venit ambulanţa, un prieten pe care l-am sunat a fugit cu maşina după ambulanță… Atunci Medeea a stat o zi în spital, iar eu eram la filmare, mai mult pe telefoane, decât concentrat la ce trebuia să fac… E la fel de greu, şi pentru ele şi pentru noi, este la fel de greu şi soluţiile le găsim împreună şi sunt aceleaşi.

Cum vi s-a schimbat viaţa după ce au apărut copiii, se schimbă ceva şi în destinul unui artist, se reaşează cumva nebunia artistică?

George Dăscălescu: Nebunia artistică, nu cred, dar începi să înţelegi alte lucruri, lucruri pe care le ignorai poate, înainte. Nebunia rămâne la fel, trebuie doar să-ți găseşti timp pentru ea.

Fiii vă moștenesc talentul?

George Dăscălescu: Filip e încă mic, dar Luca e în clasa a treia şi cochetează deja cu actoria. A jucat într-un scurt metraj, regizat de Anghel Damian, se cheamă Michelangelo, şi am fost surprins să îl văd că e destul de relaxat şi destul de aproape de meseria asta. Nici nu mă întreb de ce…

Tocmai ați avut o nominalizare la un premiu Emmy. Cât de mult contează aceste recunoașteri?

George Dăscălescu: Nu am câştigat premiul, dar, de obicei, nominalizările sunt ca şi premiile, deci dacă ar fi să o luăm într-o justă apreciere, ar trebui să conteze, dar, în România, din păcate, fie că eşti nominalizat, fie că eşti premiat sau apreciat internaţional, nu contează. Pentru că este o industrie extrem de mică.

Dar la nivel personal contează?

George Dăscălescu: Orice om e ogolios, fiecare om în parte se bucură, fiecare om în parte ar vrea să se audă despre el, cât se poate de mult, dar cred că bucuria şi adevărul stau dincolo de premii şi de nominalizări. Stau în familie, în ce energie ai tu dincolo de platoul de filmare, cred că toate acestea nu ar trebui să fie altceva decât un motor de propulsare într-o meserie pe care ar trebui să o practici cu performanţă şi cu profesionalism, dar să rămână, totuși o meserie, să nu ajungi să te raportezi numai la asta. Din păcate, în România, cu meseriile noastre, de regizor, de operator, de sunetist, din păcate, nu se prea poate trăi. Să faci un film sau două filme pe an şi apoi să îţi poţi vedea de viaţa ta, nu se poate, şi atunci intervin toate compromisurile, toţi mai facem câte altceva pe lângă, pentru a putea întreţine familia, pentru un minim de confort, din păcate…

 

Stefan Iancu

Stefan Iancu

Ştefan Iancu (Gabriel): Nu am avut niciodată tentația să mi se urce la cap

Ai experienţă, faţă de ceilalţi tineri din film, dar cum ţi s-a părut rolul acesta?
Ştefan Iancu : Într-adevăr, mai filmasem înainte, doar că niciodată nu am avut un rol de asemenea anvergură. Nu am conştientizat de la început ce urmează şi în primă instanță m-am bucurat, după care am început să îmi dau seama că s-ar putea să fie mai greu decât credeam. Dar cred că m-a ajutat foarte mult faptul că am avut parte de nişte oameni în jurul meu care au fost absolut minunaţi.

Cum ai ajuns să fii actor, mai ales că nu erai la un liceu de specialitate? Părinții sunt artiști?
Ştefan Iancu : Da, când se filma, eram în clasa a XI la Liceul George Coşbuc, bilingv, română-engleză. Părinții nu sunt artiști, mama e tehnoredactor, iar tata e inginer. Dar când eram mic am fost înscris la un casting, pentru că verişorul meu făcuse figuraţie într-un film, iar mătuşa mea i-a sugerat mamei să mă înscrie şi pe mine, că eram un copil simpatic. Uşor-uşor, m-au chemat la reclame, după aceea au început şi filmele şi au tot venit. Am mai jucat în Kira Kiralina, în regia lui Dan Piţa, în Amintiri în epoca de aur, un proiect de Cristian Mungiu, am mai jucat şi în producţii străine, printre care Walking with the Enemy, Born to Raise Hell… Am avut parte de multe experienţe.

Nu ţi s-a urcat la cap, fiind adolescent?

Ştefan Iancu : Am început aşa de când eram copil şi cumva nu îmi dădeam seama exact ce se întâmplă, şi abia pe la 11-12 ani am realizat că nu chiar toată lumea face asta. Dar nu am avut niciodată tentația să mi se urce la cap. Sunt foarte fericit că am prieteni, că sunt popular, într-adevăr, de multe ori, când fac cunoştinţă cu cineva, mai întâi mă vede ca băiatul ăla care a mai jucat în filme, dar după aceea realizează că sunt de fapt tot un om şi putem să fim prieteni, putem să ieşim seara, au înţeles toţi şi mă simt foarte bine între prietenii mei.

Ți-a fost greu să filmezi scena aceea de nuditate? Tinerii sunt, de obicei, foarte pudici.

Ştefan Iancu .: O cunoşteam pe Iulia (n.r Iulia Alexandra Dinu) de dinainte, eram prieteni şi ne înţelegeam foarte bine, suntem prieteni şi acum. Ea este actriţă, a intrat la master la IATC. Știam că urmează să filmăm și asta, citiserăm scenariul, așa că ne-am amuzat, dar nu a fost dificil, nu pot să zic că sunt pudic, nici ea nu era pudică, deci a fost o chestie aşa, ca între prieteni, dacă aşa scrie în scenariu, aşa facem!

Deci sunteţi profesionişti.

Ştefan Iancu .: Aşa îmi place să cred că ne-am comportat și în scena asta. (râde)

 

 

Vlad Ivanov

Vlad Ivanov

Vlad Ivanov (Părintele Ivan): Sunt cu picioarele pe pământ şi aşa vreau să rămân

Aţi ajuns aşa, un monstru sacru, toată lumea vă iubește și vă admiră.

Vlad Ivanov: Eu vă sunt recunoscător şi dumneavoastră, vă mulţumesc tare mult, dar departe de mine chestia asta cu mare maestru şi cu monstru sacru…

Totuși, cum primiți atâta iubire?
Vlad Ivanov: Cu bucurie şi cu multă modestie, că nu vreau să îmi ia Dumnezeu minţile, sunt cu picioarele pe pământ şi aşa vreau să rămân.

Simţiţi că aţi ajuns într-un moment când v-au fost răsplătite eforturile, că a contat tot ce aţi muncit, tot ce aţi învăţat?

Vlad Ivanov: Aş putea să spun că e o perioada de o efervescenţă artistică maximă. Dar am învăţat cu timpul că meseria asta are un parcurs destul de sinuos, adică nu e numai în sus, e şi în jos, aşa că sunt calm şi mă bucur de ce mi se întâmplă acum.

Şi în continuare aveţi o mulţime de proiecte simultan.

Vlad Ivanov: În afară de filme, în teatru am rămas în cele trei piese de la Bulandra, în regia lui Andrei Şerban: Ivanov, Omul cel bun din Seciuan, Carousel, din octombrie începem să le jucăm și m-am bucurat foarte tare că le-au programat, pentru mine e o chestie vitală, am nevoie să joc teatru! Pentru că energia relației cu publicul nu ţi-o dă nimeni, iar mie îmi place relaţia asta directă cu spectatorul.

V-a plăcut filmul, sunteţi fericit?

Vlad Ivanov: Chiar sunt! Am ieşit acum de la film şi sunt bucuros că el arată aşa, după părerea mea are un ştaif american şi cred că va avea mare succes pe piaţa românească.

Vi se întâmplă şi să nu vă placă ceva din ce aţi făcut ?

Vlad Ivanov: Se întâmplă să simt că aş fi putut să fac mai bine sau mai mult, suntem oameni, greşim cu toţii, sau dăm prea mult sau prea puțin.

Cum vă regăsiţi energia după muncă?
Vlad Ivanov Eu merg pe munte, îmi place foarte mult, dar chiar sus pe munte, în vârf… Am nişte prieteni, urc cu ei şi acolo mă contopesc cu natura.

 

Ali Amir (Aid): Mi-a fost ușor, pentru că am avut colegi minunați

Ai făcut Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”. Ai studiat muzică de mic?

Ali Amir : Am studiat muzică din clasa a cincea. Am studiat flautul toată școala generală, apoi din clasa a noua m-am transferat la secția de teatru.

Te-ai simțit mai atras de actorie?

Ali Amir : De mic mi-a plăcut actoria! De la bun început m-am dus în Dinu Lipatti cu gândul să fac actorie, dar nu s-a putut decât din clasa a noua. Având experiență în actorie, jucând în seriale precum Inimă de țigan, Regina, Aniela și Iubire și onoare, am zis că asta este meseria pe care vreau să o practic toată viața, și asta am făcut, și asta voi face.

Ai continuat studiile după liceu tot în zona asta?

Ali Amir : Da, am continuat studiile pe regie, pentru că am descoperit că îmi place foarte mult regia. Am fost student în Londra, la Ruskin University, la regie, iar acum vreau să mai urmez o facultate aici, în țară, și sper că va fi un progres în cariera mea.

Și pe viitor vrei să te împarți între a fi actorul din fața camerei și regizorul din spatele ei?

Ali Amir : O să aleg doar una și, sincer, cred că o să fie regia.

Ca experiență de film, cum a fost să lucrezi cu atația actori, băieți de toate vârstele, și ce relații ați stabilit între voi?

Ali Amir : Pe majoritatea dintre băieți îi cunoșteam, de exemplu pe Ștefan (Iancu) sau pe Toto (Dumitrescu). Mi-a fost ușor, într-un fel, să mă adaptez rolului și situației, pentru că i-am avut lângă mine pe acești colegi minunați. A fost ușor și a fost frumos.

 

Cristian Bota

Cristian Bota

Cristian Bota: Am vrut să fac ce-mi place, pentru că altfel nu aș fi fost fericit

Ești deja actor cu studii și cu experiență, față de colegii tăi…

Cristian Bota: Da, eu am terminat facultatea, am jucat în Poarta albă în 2012, am fost nominalizat la Tânăra speranță, am jucat și în multe produții străine, după care am avut norocul să joc în filmul acesta, Un pas în urma serafimilor. După ce am terminat de filmat pentru el, m-am apucat de regizat filme și deja am făcut două scurtmetraje. Unul dintre ele este la Montreal, a fost într-o competiție, iar celalalt este la Festivalul Internațional de Film de la Madrid…

Ai știut de la început că acesta este drumul tău?

Cristian Bota: Am făcut un liceu de muzică, liceul George Enescu din București, dar apoi m-am decis să fac actorie pentru că îmi plăcea extrem de mult și încă îmi place! Exact ca regizorul acestui film, când cred într-o poveste de-a mea de viață, vreau să o spun, pentru că eu cred că acestea sunt poveștile la care se pot uita oamenii.

Ai jucat și în producții străine?

Cristian Bota: În producțiile străine am jucat roluri mai mici. Cel mai important într-un film contează scenariul, nu dacă este producție străină sau românească. Dacă este o poveste foarte bună și dacă textul te poate ajuta să construiești un personaj, atunci lucrurile se leagă si vin de la sine. Eu consider că acesta este cel mai bun proiect la care am lucrat vreodată, pentru că scenariul nu este de nota 10, ci de nota 11! Sigur că sunt extrem de importanți și regizorul și execuția, iar în cazul acestui film am avut de toate, și scenariu, și regizor și, credeți-mă, a contat enorm și domnul George Dăscălescu, pentru că transmite enorm si felul în care a fost filmat.

Provii din familie de artiști, ți-au dat curaj ai tăi, te-au susținut, ca să ajungi aici?

Cristian Bota: Părinții mei nu sunt artiști și mi-au spus de la bun început că nu au cu ce să mă ajute. Dar eu am vrut să fac ce-mi place, pentru că sunt sigur că altfel nu aș fi fost fericit. Acum am un băiețel de opt luni, iar soția mea este tot artistă, și simt că în sfârșit lucrurile se așază în viața mea…

 

Ilie Dumitrescu Jr.

Ilie Dumitrescu Jr.

Ilie Dumitrescu jr.: Talentul şi ceea ce dovedesc pe scenă contează

Câţi ani ai? Şi câtă experienţă de actor, la o vârstă aşa de fragedă?

Ilie Dumitrescu: Merg spre 20. Nu sunt încă copt în ale actoriei, deşi am studiat în cadrul studioului lui Bobby Păunescu, făcut în parteneriat cu o profesoară, Ivanna Chubbuck, din Los Angeles. Acolo am învăţat o tehnică foarte bună, după care mă inspir şi acum, în mare parte, atunci când abordez un rol. Îmi place foarte tare esenţa meseriei, mai mult decât aparenţa, esenţă însemnând trăirile şi sentimentele, emoţiile şi veşnica descoperire a stărilor noi, a personajelor noi. Actoria este un mod de a maximiza trăirile tale, ai şansa de a fi tot ceea ce vrei tu să fii, într-adevăr, cu restricţii multe, şi de la regizor şi de la scenariu, pentru că nu poţi să fii niciodată liber 100% să te exprimi. Dar poţi să te foloseşti de ce ai şi să construieşti ceva frumos.

Ai avut susţinere din familie? Tata ştiu cine este, a fost fotbalist, dar mama nu ştiu cu ce se ocupă și cine e.

Ilie Dumitrescu: Mama când era tânără a vrut să dea la UNATC, dar, în schimb, a dat la Filologie, şi nu ştiu dacă decizia mea de a face actoria este influenţată de ea, dar mă bucur că aş putea să duc mai departe un vis al mamei, care s-a sacrificat foarte mult să mă crească şi să mă educe. Mama este profesoară, a fost și model la Zina Dumitrescu. Letiţia Badea este numele ei.

Te încurcă faptul că eşti frumos? Poate îți spun: s-a făcut actor fiindcă e frumos…

Ilie Dumitrescu: Acesta e al doilea lucru pe care îl aud, primul e „s-a făcut actor pe pile”, pentru că e numele meu la mijloc…

Te afectează când îţi spune cineva aşa ceva ?

Ilie Dumitrescu: Nu mă afectează pentru că ştiu care e adevărul. Într-adevăr şi frumuseţea este un atu pe care e foarte bine să îl folosesc atât cât este, pentru că într-o zi nu va mai fi. Pot să îl folosesc pentru expunere şi pentru maximizarea şanselor de a fi simpatic şi de a fi plăcut, de a fi luat în seama, dar talentul şi ceea ce dovedesc pe scenă sau în film contează, mi se pare că sunt elementele care predomină cel mai mult în actorie sau în orice artă.

Nu te-a tentat lumea fotbalului?

Ilie Dumitrescu M-a interesat, vă daţi seama, când eram mic, tot timpul eram îmbrăcat în costum de fotbal. Am avut odată o operație de făcut şi nu am vrut să o fac decât dacă eram îmbrăcat în costumul de fotbal. Dar ulterior am descoperit că tata nu prea mă încuraja, pentru că nu eram suficient de talentat, la aşteptările pe care le avea el şi la viziunea pe care o avea el, plus că a spus că nu ar fi necesar un sacrificiu atât de mare, a zis că nu merită.

Ce studii ai făcut?

Ilie Dumitrescu: Şcoala şi liceul le-am făcut la particular, la Cambridge School. Iar acum am terminat anul I la Londra, la actorie.

Cât de diferit este să fii În Londra față de ce ai învăţat aici ?

Ilie Dumitrescu: E şi diferit, dar în acelaşi timp e şi asemănător, deoarece numele mari în teatru şi istoria teatrului sunt aceleaşi oriunde şi tind totdeauna către Europa de Est, către Stanislavski, către creaţiile ruseşti.

Ţi-a plăcut filmul ?

Ilie Dumitrescu: Mi-a plăcut foarte tare şi m-au surprins extraordinar de mult capacităţile tuturor şi văzute ca produs final, după ce au fost editate, prelucrate, şi nu la rece. Și mi-a plăcut foarte tare în mod special determinarea lui Daniel Sandu şi regia, şi imaginea domnului Dăscălescu, impecabilă. Parcă era cu camera în spatele actorilor şi îi urma pe traseul ales, sau pe calea aleasă. Mi-a plăcut foarte mult.

 

Stefan Mihai

Stefan Mihai

Ștefan Mihai: Am avut foarte multe de învățat

A fost greu, cum ți s-a părut să joci în Un pas în urma serafimilor?

Ștefan Mihai: A fost un drum lung, dar am știut de la bun început că ne înhămăm la ceva destul de dificil de făcut, pentru că am filmat în aceste trei calupuri… Când filmezi un film pe o perioadă determinată, știi că te concentrezi doar acolo, dar în momentul în care sunt câteva luni de pauză între filmări, se mai pierde. Aici ne-a ajutat foarte mult Daniel Sandu, regizorul filmului, pentru că a avut mereu grijă să ne țină în frâu, dar mai mult a avut grijă, în primul rând, de imaginile pe care el le avea în minte.

Aveai experiență?

Ștefan Mihai: În momentul în care au avut loc filmările eu eram abia în anul doi de facultate, nu prea aveam experiență, dar între timp m-am mai dezvoltat pe partea aceasta. Școala este un laborator în care te dezvolți și înveți mecanisme care îți pot fi utile în viața de actor, dar în momentul în care ești pe set trebuie să pui în aplicare ce ai învățat, sunt două lucruri complet diferite…

Deci ai învățat mult jucând.

Ștefan Mihai: A fost o experiență foarte bogată pentru mine, pentru că am avut ocazia să lucrez cu un regizor bun, care a știut foarte bine ce a vrut. A fost o experiență extraordinară și să joc cu Vlad Ivanov. Eu, fiind actor la început de drum, am avut foarte multe de învățat de la dânsul, jucând împreună, și este cu adevărat un om extraordinar! Și am lucrat cu o echipă extraordinară de tineri, s-au format legături puternice între noi, ne-am împrietenit. Eu cred că experiențele acestea ne definesc pe noi ca persoane și este bine să păstrăm aceste relații și aceste amintiri.

 

 

Categorii:
Film · Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *