Este una dintre cele mai indraznete, mai nonconformiste si, deopotriva, mai admirate dintre creatoarele de moda care s-au afirmat nu doar in tara noastra, ci si in zone mai mandre ale lumii. Venera Arapu este o femeie frumoasa, mama a doi copii, promotoare a artei si a bunului gust. Iar proiectul sau de creatie artistica, Vitrina, va schimba, in bine, multe vieti.
Alice Nastase Buciuta: Provii dintr-o familie cu preocupari artistice?
VENERA ARAPU: Tatal meu a fost profesor, mama, economist, deci nicio legatura cu domeniul artistic. Dar amandoi s-au preocupat sa am activitati extrascolare. In copilarie, ma indreptam catre doua directii: cursuri de desen si cursuri de dans, pe care le-am facut in paralel. Mi-a placut dansul foarte mult si am luat-o pe calea baletului clasic si, pana in clasa a IX-a, am studiat la Liceul de Coregrafie. In paralel, toata copilaria mea, am facut cursuri la Universitatea Populara de Arta, deci extra scoala mergeam si faceam desen, pictura, modelaj.
De unde esti?
VENERA ARAPU: Sunt nascuta in Ploiesti – parintii mei sunt basarabeni, refugiati – si am locuit acolo pana la 8 ani, dupa care m-am mutat in Bucuresti. Dupa ani de zile, cand am mai fost acolo, m-am uitat la zona in care stateam, asa, cu nostalgie – mi-am adus aminte de fetitele cu care ma jucam si chiar mi-ar placea sa stiu ce mai fac, ce s-a intamplat cu ele. Gradinita si primele trei clase le-am facut la Ploiesti, dupa care in Bucuresti.
Si de ce v-ati mutat in Bucuresti?
VENERA ARAPU: A fost decizia parintilor. Din clasa a IV-a eu am intrat la Liceul de Coregrafie, unde a fost nevoie de multa munca, dar m-a disciplinat, eu sunt o persoana foarte muncitoare, ambitioasa, rezistenta; dansul te disciplineaza foarte mult si a necesitat din copilarie extra ore, deci sunt obisnuita cu program lung si cu anduranta, m-am antrenat de mica, lucru care mi-a folosit in cariera mai tarziu. Am fost ca un sportiv, suntem invatati „sa tinem“.
Ce facultate ai urmat?
VENERA ARAPU: Aici a fost oarecum o ezitare. Tatal meu a murit cand aveam 15 ani; intre 13 si 15 ani am crescut prea inalta si a trebuit sa renunt la balet. Am suferit, pentru ca eram buna, dar in dans clasic nu ai ce sa faci daca esti prea inalt; singura varianta pentru mine ramasese dansul modern, dar nu imi doream sa fac asta. Insa, pentru ca in paralel m-am tinut de desen, de pictura, am trecut de la Liceul de Coregrafie la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. Am fost un copil studios, si acum studiez intruna, sunt autodidacta – daca ar fi dupa mine as face scoli la rand, pentru ca imi place procesul de invatare, dar mai trebuie sa si muncim, nu putem numai sa acumulam. Cum invatam bine, m-am simtit atrasa de medicina, mi se parea, la 14 ani, ceva util si frumos, si i-am promis tatalui meu inainte sa moara – Tu ce o sa faci?, m-a intrebat, iar eu am zis: Poate o sa ma fac medic. Tata s-a dus cu ideea asta, ca eu voi face medicina, si fiind ca o promisiune facuta cuiva care nu mai e, cand am terminat clasa a XII-a, cu toate ca am terminat Liceul Tonitza, am dat la medicina si, fiind un copil care a invatat bine, era cat pe ce sa intru.
M-am oprit, mi-am dat seama ca o promisiune e doar atat, o promisiune, si, pana la urma, am un talent pe care ar fi normal sa-l fructific, sa nu-l arunc la gunoi, mai ales ca am realizat ca medicina nu era drumul meu. Si am dat la Arte Plastice si asta a fost drumul corect.
Cum au fost anii aceia? Unde erai cand a venit Revolutia, cum ai trecut de la o era la cealalta?
VENERA ARAPU: Cred ca fac parte din generatia care a picat in momentul potrivit. Revolutia m-a prins la 20 de ani – eram studenta. Am avut posibilitatea sa fac niste haine – dimineata mergeam la facultate, seara croiam haine – pe care le dadeam unor doamne sa le lucreze la domiciliu. Au fost inceputuri foarte simpatice, cu multa munca, dar a fost o oportunitate pentru mine. Aveai piesele pe care le realizai si puteai sa le vinzi. Imediat dupa revolutie, cei de la Dada au deschis un magazin in Amzei si imi amintesc ca am vandut la ei trei modele de palton, in total 6 bucati. Asta a fost prima tentativa de afacere. Dupa ce am mai facut una-doua piese, pe care le-am vandut, am prins curaj si am zis sa fac o serie. Hainele le lucram la o fabrica din Bucuresti, era la Piata Matache, apoi la Apaca, iar apoi ne-am facut propria fabrica. Mereu le zic studentilor mei ca asta e o meserie in care trebuie sa ai determinare, sa depui mult efort si sa ai seriozitate, pentru ca altfel, oricat de talentat ai fi, nu se intampla nimic.
Lucrurile importante ale vietii nu le-am ratat
Ai zis „ne-am facut o fabrica“. Cu cine, cu fostul tau sot, Emil Cismarescu?
VENERA ARAPU: Da, cu fostul meu sot.
Te-ai casatorit din facultate?
VENERA ARAPU: Da. Baiatul meu cel mare, Matei, a dat deja Bacalaureatul – are 15 ani, dar cand a fost in Franta a tot facut 2 ani intr-unul – iar fetita mea, Clea, are 6 ani.
Cum de te-ai maritat asa de tanara?
VENERA ARAPU: Daca ma intrebi, nu as zice ca e ceva rau. L-am avut pe Matei la 27 de ani si mi se pare foarte bine, adica nu e nici prea devreme, nici prea tarziu. Si oricum, cred ca, din punctul asta de vedere, putem sa spunem ca niciodata nu e momentul.
Asa este, dar, de obicei, persoanele nonconformiste nu fac asa repede pasul asta.
VENERA ARAPU: In mine exista si o latura mai linistita, lucrurile importante ale vietii nu le-am ratat, ele trebuie facute si le-am facut.
Care sunt, in opinia ta, lucrurile importante?
VENERA ARAPU: Familia, copiii… Cred ca pentru o femeie aceste lucruri sunt foarte importante, sau, cel putin pentru mine, au fost. Eu nu am avut niciodata teama ca un copil sau mai multi ma vor incurca; am muncit cand eram insarcinata cu ambii copii pana inainte sa nasc.
Cum s-a schimbat viata ta dupa ce ai avut primul copil?
VENERA ARAPU: E inainte si dupa, este ceva, cum sa spun, cum spunem noi inainte de Hristos si dupa. Totul se schimba – inainte nu te controla nimeni, nu te tragea nimic sa te duci acasa; in momentul in care ai un copil, fugi direct acasa, deci se schimba tot. In acelasi timp, faptul ca am avut un copil m-a ajutat foarte mult, in sensul ca un copil te obliga sa relativizezi problemele; lucruri cu adevarat importante in viata sunt putine si incepi sa realizezi, cu timpul, ca sunt din ce in ce mai putine lucruri importante. Noi suntem cei care le dam o anvergura mult mai mare decat merita celorlalte, stricatoare si neesentiale. Copiii te calmeaza, te linistesc – ce spun batranii, ca sanatatea si armonia sunt importante, este adevarat, chiar la asta se reduce tot. In rest, toti avem perioade mai bune, mai rele, iar ce ne e dat trebuie sa ducem.
Cand ai plecat in Franta si de ce?
VENERA ARAPU: La 28 de ani, cand m-am decis sa fac acolo o scoala. Initial am zis ca ma duc pentru un an. Dar cei de acolo mi-au echivalat cei 6 ani de facultate din Romania cu 2 – am avut si un dosar bun – si am intrat, astfel, direct in anul 3. Matei a ramas aici, cu fostul meu sot si cu bona, iar eu am plecat singura. A fost anul cel mai dificil emotional, adica sa ai un copil de un an si sa te duci singur in alta tara… Plus ca una e sa te duci la 20 de ani, fara obligatii si nelasand nimic in urma, si alta e sa pleci lasand o bucata din tine in urma. Dar, socoteala de acasa nu a fost la fel cu cea din targ, eu m-am gandit ca ma intorc rapid si nu a fost asa. Mi s-a oferit posibilitatea de a lucra la Givenchy, cu Alexander McQueen, iar asta era visul oricarui tanar. Intamplator a fost ca McQueen era creatorul meu favorit, cel mai spectaculos designer, dupa parerea mea.
Cati ani ai stat in Franta?
VENERA ARAPU: 12 ani. Multi.
Cum s-a desfasurat viata ta in intervalul asta?
VENERA ARAPU: A fost destul de dificil. Ok, a venit Matei si cu bona si am fost acolo toti trei. Sotul meu a ramas aici, pentru ca aveam fabrica, iar eu am tot fost pe drum. Nu mi-a fost usor, este destul de dificil sa asimilezi o cultura noua, oamenii sunt altfel decat noi, esti strain si o simti, nu cunosti pe nimeni. Mi-era greu. Imi aduc aminte ca in weekenduri am deprins obisnuinta de a vorbi putin singura. In general, cand ma concentrez, spun cu voce tare: Acum fac asta, acum fac aia…, deci cei care ma cunosc stiu, iar oamenilor noi care imi sunt in preajma le spun din start: Vezi ca eu am acest obicei.
Cum rezista o relatie la distanta? Cum ai reusit sa-ti pastrezi o relatie atatia ani?
VENERA ARAPU: Cred ca daca relatia e bazata si pe altceva, in afara de dragostea aia romantica, are sanse. Eu nu pot sa spun ca ne-am casatorit numai din acest motiv, ci pe niste baze solide omenesti, care nu dispar niciodata, iar atata timp cat exista dialog, drumuri, avioane, cred ca multi oameni reusesc sa reziste.
Ca dovada ca ati mai facut un copil, la un moment dat.
VENERA ARAPU: Da, bine, eu mi-am dorit mereu trei copii si mi-as fi dorit-o pe Clea mai devreme, dar nu s-a putut. Oricum, in toata aceasta perioada am fost numai pe drum. Dupa ce am lucrat la Givenchy, ne-am facut propria noastra societate in Franta, cu brandul Venera Arapu – productia se facea in Romania, iar societatea era franceza.
Nu am fost o femeie care sa depinda de sotul ei
La un moment dat ai divortat, iar divortul e un moment destul de greu in viata fiecaruia. Cum te-ai hotarat, cum ai avut puterea?
VENERA ARAPU: Nu as sti sa explic, e decizia fiecaruia.
Nu te-a privit lumea in alt fel?
VENERA ARAPU: Nu stiu. Eu sunt in general foarte centrata pe ce am de facut, nu am atata atentie sa vad ce gandeste lumea, asa ca nu am simtit diferente in modul in care ma tratau oamenii.
Da, doar ca esti o femeie singura, nu mai ai pe nimeni in spate si poti fi un pic mai vulnerabila.
VENERA ARAPU: Da, se poate, dar nu pot sa spun ca am avut o suferinta din cauza asta sau o ingrijorare, pentru ca eu nu am fost o femeie care sa depinda de sotul ei, locul meu in societate il aveam bine stabilit.
Dar in pozitia ta de mama, nu ti-a fost greu sa iei decizia asta? Pentru ca de obicei e foarte greu sa luam o asemenea decizie din cauza copiilor.
VENERA ARAPU: Da, este, dar voilà, am luat-o!
Cand te-ai hotarat sa te intorci in Romania?
VENERA ARAPU: Cand am divortat. Am considerat ca cei mici trebuie sa fie aproape de tatal lor, Matei e baiat, deci are nevoie permanenta de tatal lui.
Cati ani avea Clea?
VENERA ARAPU: Era mica, doi ani. Deci m-am intors acum patru ani.
Spune-mi in ce stadiu al inimii esti acum. Spuneai in gluma, cand te-am asezat pe colt, ca nu te mai mariti niciodata.
VENERA ARAPU: Aa, nu, nu stii niciodata ce-ti rezerva viata. Nu am fost niciodata, nici cand eram pustoaica, foarte preocupata de ideea de maritis, deci nu am avut acest vis, de a ma marita. Daca nu am avut dorinta asta la 20 de ani, nu o am nici acum. La un moment dat, exista familie, pentru ca exista copii, o femeie e mult mai linistita, nu cred ca mai are lucruri de facut pe partea asta, care sa necesite casatorie.
Nu. Dar de o mare iubire are nevoie. Este importanta in viata ta, in cariera ta? Poti sa traiesti fara sa iubesti?
VENERA ARAPU: Da, cred ca poti sa traiesti fara sa iubesti. Nici eu, nici tu, nu cred ca iubim in permanenta. Ne dorim poate, pentru ca e placut, e o perioada speciala, dar cred ca pe parcursul unei vieti sunt perioade in care ti-e dat sa iubesti si perioade in care relatiile se transforma.
Se stie ca ai o relatie, cu Mihai Vasilescu. Cat de insemnat este pentru tine ca esti cu cineva?
VENERA ARAPU: Nu e un subiect pe care imi doresc sa il dezvolt. Cred ca in momentul in care am dorinta sa vorbesc despre asta, o s-o fac. Adica eu sunt un om mai discret cu viata personala si, daca simt nevoia sa fac ceva sau sa spun ceva, o fac. Putem sa dezbatem subiectul in general – da, e important sa iubesti, ai o stare mult mai buna, apropo de procesul creativ, si e favorabila procesului de creatie, dar eu nu sunt intr-o cautare obsesiva a dragostei, adica atunci cand apare te bucuri de ea, si cred ca trebuie sa fii constient ca azi ai ceva, iar maine se poate transforma in altceva.
Dar este adevarat ca ai o relatie oficiala cu Mihai Vasilescu?
VENERA ARAPU: Este un bun prieten.
S-a pierdut foarte mult din feminitate
Spune-mi mai departe, cum vezi evolutia ta aici, in Romania? Vrei sa iti deschizi un magazin?
VENERA ARAPU: Da, chiar aici, unde avem acest atelier. Sus se va deschide magazinul Vitrina, se numeste Asociatia pentru Creatie Vitrina si avem si un spatiu de expunere.
Ai mai avut magazine?
VENERA ARAPU: In general, eu am avut marfa data spre vanzare in alte puncte in Bucuresti, de-a lungul anilor. Cand locuiam in Franta, nu am avut magazine proprii deschise. La un moment dat, am avut un magazin pe Strada Campineanu si am avut asa o experienta proasta: am dorit sa ne mutam din acea zona si am inchiriat spatiul fostei cafenele Pascucci, dar, cum se intampla in Romania, contractul de inchiriere cu acel spatiu nu era tocmai in regula si n-am fost bine sfatuita de avocatul meu de atunci si, desi am facut o investitie mare, am amenajat spatiul, dar nu am putut sa deschid punctul de lucru, ca sa dau drumul activitatii.
Numele pentru proiectul tau, Vitrina, tu l-ai gasit?
VENERA ARAPU: Tot ce tine de partea de creatie imi apartine. Da, ideea mi-a apartinut si se numeste Asociatia pentru Creatia Romaneasca Vitrina, tocmai pentru ca dorim sa fie o expunere, ca o vitrina de creatie, si domeniul este mai larg, vrem sa mergem un timp si in zona designului interior, cu diverse obiecte.
Cum iti alegi tie hainele? Intr-o vreme, erai foarte extravaganta.
VENERA ARAPU: Da, ma reprezinta acest stil. Pentru mine, altfel este un cuvant definitoriu. In general, sunt in cautarea noului pentru mine. Ca este considerat extravagant, asta mai putin ma intereseaza.
De unde iti iei hainele? Ti le creezi tu?
VENERA ARAPU: Da, in general. Ar fi stupid sa cumpar haine. Cizmarul, daca isi cumpara pantofi, inseamna ca ai lui nu sunt buni. Dar imi construiesc tinutele in ideea de a fi altfel – o piesa eleganta o combin cu una diametral opusa, o bluza cu paiete combinata cu o pereche de pantaloni de trening; iubesc palariile, toate accesoriile, manusi, bijuterii, iubesc un pic femeia de altadata. Cu parere de rau spun ca s-a pierdut foarte mult din feminitate; cu toate miscarile astea feministe, femeia s-a trezit cu niste probleme pe care nu le-a anticipat, a vrut egalitate si independenta, dar in acelasi timp cred ca si-a asumat si foarte mult si a inteles ca, sa fii atragatoare pentru partenerul tau sau pentru barbati in general, trebuie sa ai timp si sa fii odihnita si daca ti-ai asumat atatea responsabilitati pe plan profesional pe undeva si pierzi, pentru ca esti foarte ocupata pentru a mai fi eleganta, atragatoare.
Nu e si cazul tau, tu pari mereu odihnita, eleganta, aranjata. Cum ai rezolvat problema asta?
VENERA ARAPU: Cred ca poate asa se vede, dar de multe ori sunt foarte obosita si de multe ori ma duc la evenimente doar pentru ca trebuie.
Cum iti pastrezi silueta?
VENERA ARAPU: Aici nu am niciun merit, e o mostenire genetica excelenta. Nu fac sport si mananc mult. Provin dintr-o familie de oameni slabi. Mi-am propus sa fac sport, pentru ca la un moment dat, cand urci doua etaje si vezi ca iti dai sufletul, te gandesti ca e bine sa incepi sa faci sport. Dar nu am timp. Cred ca oamenii care traiesc foarte bine sunt cei care reusesc sa-si organizeze timpul foarte bine si sa-si prioritizeze corect activitatile, deci in momentul in care te lasi pe tine si te neglijezi, ajungi sa te simti nemultumita de tine, de reactiile celor din jur, pentru ca primul contact cu oamenii conteaza foarte mult, nu neaparat cum te imbraci, poti sa fii neingrijita la par, sa ai unghiile nefacute.
Chiar conteaza toate astea?
VENERA ARAPU: Da, conteaza, si nu numai in lumea asta, ci in general, pentru ca esti tratat asa cum te prezinti. Exista persoane care se plang ca sunt persecutate la serviciu. De ce? Pentru ca permit, lasa sa se intample aceste lucruri. Altii nu sunt tratati asa, pentru ca prima impresie, care, da, poate fi falsa de multe ori, conteaza, dar e ca la o prima intalnire de afaceri – daca te-ai dus in taior si cu pantofi cu toc, reusesti sa obtii altceva decat daca te-ai fi dus in blugi.
Dar ti se pare corect?
VENERA ARAPU: Nu, nu e corect, dar ar insemna sa umblam la mentalul oamenilor. Ok, timpul, dupa aceea, asaza lucrurile, pentru ca apoi esti respectat pentru ceea ce esti, pentru ceea ce faci, dar asta necesita timp, oamenii trebuie sa aiba rabdare cu tine, sa te descopere, si nu prea au. Totul se intampla foarte repede.
Tu porti numele tatalui tau. Copiii ce nume poarta?
VENERA ARAPU: Da, eu port numele meu, nu l-am luat niciodata pe cel al sotului, iar copiii poarta numele tatalui lor, Cismarescu.
De ce nu ti-ai schimbat numele?
VENERA ARAPU: Am inceput sa fac haine inainte sa ma marit si le semnam cu numele meu si am zis ca ramane asa. Plus ca eu am un prenume destul de dificil de combinat cu un nume de familie, asa cum se potriveste cu numele meu de familie.
Deci nu ai de gand sa ti-l mai schimbi vreodata.
VENERA ARAPU: Nu.
Interviu publicat in revista Tango / iulie 2011
