Viorica Viscopoleanu: Nu cred ca cineva poate sa simta emotiile prin care treci atunci cand esti pe prima treapta a podiumului si ti se canta imnul

de

Povestea vietii sale e teribila! Singura amintire cu mama este de la 5 ani, cand bunica o tinea in brate, sa nu vada cosciugul care parasea casa. Tatal era plecat in razboi. Ramase orfane, Viorica Viscopoleanu si sora ei au fost… impartite de bunici. Asa se face ca ea a ajuns la Bucuresti, unde atlestismul i-a salvat viata. Intre timp, tatal sau s-a intors de pe front, dar ea nu avea sa-l mai vada vreodata, pana la sfarsitul zilelor lui. Nu stie bine unde-i sunt ingropati parintii si, timp de 60 de ani nu si-a mai vazut sora. Viata i-a dat ocazia sa se revada, iar noua, romanilor, sansa sa ne mandrim ca Viorica Viscopoleanu, la vremea sa, a adus Romaniei un record mondial. Acum, la 73 de ani, Viorica Viscopoleanu rememoraza trecutul, intr-o emotionanta aducere-aminte…

E.P.: Povestea vietii dvs e tare grea… Ati avut un destin greu incercat! V-ati nascut pe 8 august 1939, in localitatea Banila, pe Siret. In ctiva ani, familia a hotarat sa plecati de acolo si sa va mutati in Bucuresti…
V.V.:
Era in timpul Razboiului. In Bucuresti erau matusa si unchiul meu. Mama a decedat inainte de a pleca, tata a fost luat pe front, iar bunicii au hotarat sa merg cu ei la Bucuresti.
E.P.: Cati ani aveati cand ati pierdut-o pe mama?
V.V.:
Cinci ani.
E.P.: Ce va amintiti despre mama?
V.V.:
Sunt amintiri care nu vor disparea niciodata. Tin minte ca eram in bratele bunicii si mama era in cosciug. Vad si acum cum o scoteau din casa…  Lucrurile acestea nu le poti uita niciodata.
E.P.: Cand bunicii au hoatrat sa veniti in Bucuresti, la unchiul si matusa dvs, tata ce a spus?
V.V.:
Tata era deja pe front, am plecat cu bunicii din partea mamei. Mai aveam o sora, care a ramas cu bunicii paterni si care este si acum acolo, in Storojnet, in Ucraina.
E.P.: Practic, tata nu a putut sa spun daca sa ramneti acolo sau sa veniti la Bucuresti…
V.V.:  Nu, nu a putut. S-a intors de pe front, dar nu ne-am mai vazut niciodata. Pe atunci trebuia aprobare de la Ceausescu, nu stiam unii de altii… pe unde suntem. Prin Crucea Rosie, unchiul meu a dat de sora mea si de tatal meu. Asa am inceput sa corespondam. De multe ori nici nu primeam scrisorile de la ei, nici ei de la noi si, cand am primit instiintarea ca tata a decedat, am primit-o dupa doua sptamani de la deces. Deci, nu ne-am mai vazut deloc, niciodata!
E.P.: Cu alte cuvinte, tata s-a intors de pe front dar, pana la sfarsitul zilelor sale, nu l-ati revazut?!
V.V.:
Nu, nu. In schimb, dupa 30 de ani, am reusit sa ajung acolo, cu unchiul meu si s-o vad pe sora mea, sa vad nepotii…
E.P.: Cum a fost momentul acela al reintalnirii?
V.V.:
Va inchipuiti ca si pentru ea, si pentru mine, a fost foarte dureros. Nu ne vazusem timp de 60 de ani!
E.P.: Apoi ati pstrat legtura? Ati avut o relatie firasca?
V.V.:
Da. Este o poveste dureroasa, o istorie… Razboiul a despartit multe familii.
E.P.: Ati fost suparata pe destin? V-a revoltat faptul ca familia dvs a fost atat de greu incercata?
V.V.:
Nu. Nu am fost suparata. Bunicii mei au fost ca si parinti pentru mine!
E.P.: Peste timp, ati putut sa revedeti locurile in care au fost ingropati printii dvs? Stiti unde este mama? Stiti unde este tata?
V.V.:
Rzboiul a trecut peste tot si nu a mai stiut nimeni unde este mama, cimitirul a fost distrus. Pe tata l-am regsit. Dar eu, mai mult am amintirea mamei decat pe cea a tatalui…
E.P.: Povestea dvs este incredibila. Poate asa se explica de ce Dumnezeu a vrut sa faceti atat de multe in planul profesional si sa daruiti atat de mult romanilor. Ati inceput sa faceti sport cu un concurs de cros, la care v-ati inscris, iar antrenorul de la vremea aceea v-a spus „Esti prea slabuta, fetito, te ia vantul! Nici nu poti participa”. Cu toate acestea, ati castigat acel concurs.
V.V.:
Da.
E.P.: Cti ani aveati?
V.V.:
15 ani. Eram eleva si profesoara de educatie fizica a venit in clasa si ne-a intrebat daca vrea cineva sa paricipe la Crosul „Sa intampinam 1 Mai”. Nimeni nu se inscria si atunci eu, cu o fire mai ambitioasa… ca de aceea am practicat sportul in continuare, m-am oferit sa ma inscriu. Profesoara mi-a zis „cum sa concurezi tu, ca te bate vantul”. Am replicat „si daca castig?!”. Intr-adevar am castigat respectivul cros si asa am inceput atletismul pentru ca a venit un antrenor, primul meu antrenor, Vintila Ion si m-a intrebat daca vreau sa fac atletism. Am acceptat cu conditia sa ma lase sa mai fac volei si gimnastica, pentru ca le practicam la scoala.
E.P.: Pan la urma… a trebuit sa alegeti.
V.V.:
Da, am ramas cu atletismul, sportul meu drag. Am vrut sa fac si balet. Am facut un an. La balet mi-au cerut pantofi speciali de balet, costum si bunica nu avea de unde sa-mi dea ceea ce aveam nevoie. Si la atletism, foarte greu mi-a dat voie bunica, dar s-a bucurat, cand a vazut ca incep si rezultatele bune.
E.P.: Dar de ce ati avut aceasta dragoste pentru sport? De ce nu v-a placut, sa spunem, muzica, sau pictura? Cand ati hotarat ca va place sportul?
V.V.:
De mica, eram in primele clase elementare. Cand a fost marele viscol din 1954 si oamenii se deplasau cu schiurile, am vrut sa merg si eu prin zapada, desi nu aveam schiuri, pentru ca eram prea mica. Asa a inceput dragostea pentru sport. Nu-mi plcea sa stau in casa, imi placea in aer liber.
E.P.: Cand ati castigat prima competitie importanta? Cnd ati vzut, de fapt, ce inseamna sa ai gustul victoriei pe cea mai inalta treapta a podiumului si nu ma refer la competitiile de mai trziu, ci la cele din copilarie.
V.V.:
 Eram junioara si eram pe stadion la antrenament, ma pregteam pentru cros si le-am vzut pe saritoarele in lungime cum sar la groapa. Antrenorul nu se uita si eu am vrut sa vad cum este sa sari in lungime. Exact cand am zburat spre groapa, antrenorul m-a vazut si mi-a spus ca ma inscrie la aceasta proba, in prima sambat care urma. La primul meu concurs ca junioara am sarit 4,92 metri, tin minte perfect. Si asa m-am dedicat acestei probe din atletism.
E.P.: Prima mare dezamagire a fost cea de la Olimpiada de la Tokio, in 1964. Atunci cand, spuneti dvs, arbitrii ar fi facut o nedreptate si ati pierdut podiumul.
V.V.:
Aveti dreptate. In 1964 nu era inca pista sintetica de atletism, era zgura si am plecat pe elan, am batut pe prag si, in acel moment, a cazut zgura pe plastilina pragului si arbitrii au dat saritura depsita. A venit si arbitrul international si nu a putut face nimic si asa am ramas numai cu locul cinci, nu am fost pe podium. Pentru mine a fost, totusi, o performanta, era locul cinci la o Olimpiada.
E.P.: Daca nu erati romnca, credeti ca arbitrii ar fi judecat altfel?
V.V.:
Nu, nu cred.
E.P.: Atunci Romnia nu era inca stigmatizata in sport, nu?
V.V.:
Nu. Aveam rezultate extraordinare.
E.P.: Arbitrii se purtau corect si cu tara noastra…
V.V.:
Da. In atletism, nu am vazut sa faca diferenta intre Anglia, Rusia… si Romnia.
E.P.: Atunci ati vrut sa renuntati la cariera sportiva. De ce?
V.V.:
Pentru ca ma gndeam ca am pierdut o medalie fara sa fiu vinovata. Dar, sotul, antrenorul meu de la Steaua, Ioan Soter, sotul Iolandei Balas, m-au convins sa mai continui inca patru ani.
E.P.: Asa se face ca, la 29 de ani, anul dvs. de maxima forma in sport, in 1968, se scria la ziar „dupa zeci de titluri si recorduri nationale, Viorica Viscopoleanu cucereste titlul olimpic la Jocurile Olimpice din Mexic, stabilind un nou record mondial, olimpic, european si balcanic”. Antrenorului nu i s-a dat voie sa vina cu dvs, pasaportul l-a primit cu o seara inainte sa plecati, dvs. aveati probleme la genunchi… cum se face ca planetele s-au aliniat astfel inct sa ajungeti la aceasta performanta? O performanta pe care, cumva, o ghiceati, o intuiati pentru ca, atunci cand ati ajuns in Mexic, va uitati la toate plcutele de inmatriculare ale masinilor si incercati sa ghiciti cat o sa sariti in competitie. Si chiar s-a potrivit.
V.V.:
Da, aveti dreptate. M-am accidentat exact cu o saptamana inainte de proba de calificri. Ma gandeam ca nu o sa pot sa concurez. Am muncit patru ani, mi-am sacrificat familia ca sa ajung la Olimpiada. Inainte de calificari mergeam la un cabinet medical, in satul olimpic, impreuna cu Mihaela Penes pentru tratament. In fata cabinetului medical am vazut o masina cu numrul 647. M-am gandit ca atat voi sari eu la calificari, 6,47 metri. Si atat am sarit. Pentru finala, am mers spre stadion, discutand cu antrenorul Soter, care mi-a spus sa fac o singura saritura foarte buna dintre cele trei sarituri, ca sa protejez apoi genunchiul si ca sa ma calific. Sarisera, inaintea mea, nemtoaica Haide  Rosenthal, englezoaica, rusoaica si am urmat eu. M-am concentrat foarte mult, am plecat pe elan, am batut pe prag, am sarit, s-a masurat, au venit arbitrii internationali si a aparut pe tabela 6,81m, record mondial. Nu-mi venea sa cred, pana la ultima saritura nici nu m-am bucurat, pentru ca din cele 5 sarituri pe care le mai avea fiecare concurenta, putea oricare dintre adversare sa ma intreaca. La a doua sritura, la fel, m-am concentrat dar, pe elan, au inceput tribunele sa ovationeze, sa-mi faca galerie si eu m-am impiedicat si mi-am schimbat piciorul de bataie, am depasit… poate era mai buna saritura, poate nu. N-am sa stiu niciodata. Apoi m-au felicitat toate adversarele, am fost fericita.
E.P.: Fericita ca ati adus medalii atat de pretioase pentru Romnia…
V.V.:
Asa este. Au urmat inca doua sportive valoroase, Lia Manoliu si Mihaela Penes, bune prietene cu mine. Nu cred ca cineva poate sa simta emotiile prin care treci atunci cand esti pe prima treapta a podiumului si ti se canta imnul tarii. Este ceva deosebit. Am plecat spre satul olimpic, unde ne asteptau celelalte delegatii. Au urmat Lia Manoliu si Mihaela Penes, care au castigat si ele cate o medalie si am scris pe usa camerei unde stateam toate trei „camera medaliatelor”.
E.P.: Acest episod v-a facut sa fiti in istoria sportului romnesc si mondial. In 1976 ati mers la Federatia de Atletism, chiar inainte de Olimpiada de la Montreal. Cei de acolo au fost refractari dorintei dvs de a continua sportul. V-au spus „de ce sa continui, pentru ca, si asa, cu 6,70 cat poti tu sa sari, nu vei urca pe podium”. Asa este?
V.V.:
Asa a fost.
E.P.: Este un mod ciudat de a incuraja un sportiv…
V.V.:
Da. Eu doream sa particip si la Olimpiada din 1976, ma antrenam cu sotul meu, saream bine la antrenamente si, cand s-a format lotul, eu nu eram inscrisa. Mi s-a spus exact ceea ce ati spus dvs, ca nu urc pe podium cu o saritura de 6,70 m. A doua zi m-am dus la Federatie si am spus ca nu mai fac sport. Si nu am mai facut.
E.P.: Dar de ce v-au spus acest lucru? De ce nu ati fost lasata sa mergeti?
V.V.:
Pentru ca, probabil, erau alte saritoare pentru care antrenorii federali se gandeau ca sunt mai bune si ca eu am o varsta… Culmea a fost ca, cu 6,70 metri, s-a urcat pe podium.
E.P.: Ati fost nedreptatita…
V.V.:
Un pic, dar nu-mi pare rau, pentru ca, tot in 1976, dupa ce m-am lasat de sport, a aprut primul copil si, deci, a fost tot o medalie.
E.P.: Atunci cand v-ati hotarat ca nu veti mai face sport, au fost lacrimi?
V.V.:
Putine. Am avut o alta satisfactie, pe 10 august s-a nascut biatul meu.
E.P.: Cand l-ati cunoscut pe sotul dvs, pe cel caruia ii purtati numele atat de frumos? Inainte va chema Viorica Belmega.
V.V.:
Ne-am cunoscut in 1961. El a decedat acum doi ani. Octavian Viscopoleanu a fost tot atlet, saritor de triplusalt. Asa ne-am cunoscut, prin sport.
E.P.: Va amintiti cand l-ati vazut prima data?
V.V.:
La un antrenament, pe stadion. Noi nu aveam atunci pantofi de sport de firma, ca acum, aveam pantofi romnesti, facuti la Reghin. Ai mei mi se rupsesera si eram alarmata ca se intamplase tocmai in preajma unui concurs. El, care era in aceeasi grup cu mine, s-a oferit sa-i repare. Asa ne-am imprietenit si am ramas impreuna.
E.P.: Cand ati stiut ca este jumatatea dvs? Cand ati fost sigura de acest sentiment?
V.V.:
Fiind dragoste la prima vedere, au urmat apoi multe deplasari, la concursuri, impreuna… Trebuia sa mergem in Grecia, la o Balcaniada si pentru ca el era cu un nume grecesc nu i-a dat voie, iar mie nu mi-a dat voie pentru ca eram singura. Asa ca nu am plecat nici unul, nici celalalt.
E.P.: Nunta cum a fost?
V.V.:
Nunta am facut-o la Cluj, unde era sotul meu student, la Politehnica. Apoi am venit in Bucuresti, la Clubul Rapid, unde am stat un an. Ne-am mutat la Clubul Steaua, unde am rmas multi ani, pana am terminat si cu perioada de antrenorat. Dup ce nu am mai fcut sport, nu am vrut sa stau in birou, ci tot in aer liber, asa ca mi-am format o grupa de elevi de la scoala la care am invatat si eu si i-am antrenat.
E.P.: Este mai greu sa fii antrenor decat sportiv?
V.V.:
Da, parca suferi mai mult ca antrenor decat atunci cand esti sportiv.
E.P.: Primul dvs copil s-a nascut in 1976. Cati copii aveti?
V.V.:
 Doi copii, un baiat si o fata, iar eu locuiesc impreuna cu fiica mea aici, la Corbeanca. Biatul a ramas in Bucuresti.
E.P.: Aveti si nepoti?
V.V.:
  Da, trei, doi de la fata si un nepot de la baiat.
E.P.: Vor face sport?
V.V.:
Cred ca da si, daca sunt sntoasa, o sa le indrum si lor pasii catre sport.
E.P.: Cum vedeti sportul, in Romnia anului 2013? Multi spun c nu mai e ce era odinioara, ca nu mai avem certitudinea medaliilor atunci cand mergem la competitii… e mai greu, e mai usor, e mai frumos?
V.V.:
Nu cred ca e mai greu, sunt conditii mult mai bune pentru a face sport. Avem stadioane, avem sali de sport, avem bazine, se construiesc in continuare… nu mai sunt copiii care vor sa faca sport. De ce?! Pentru ca nu se mai face sport in scoala. Noi, la vremea noastra, am inceput sa facem sport in scoala, toate ramurile, volei, handbal, atletism… acum nu se mai face nimic. Este foarte usor sa-i dai unui elev o minge si sa se joace el, ce vrea, cum vrea. Trebuie sa faca sport programat si indrumat, ca sa se dezvolte, sa fie santosi… dar e foarte greu.
E.P.: Sportul v-a adus bani?
V.V.:
Noua, nu. Dar acum, se poate spune asta. Noua ne-a promis Nicolae Ceausescu ca, daca venim cu medalie de la Olimpiada, ne da 20 de mii de dolari. Mie, pentru ca am facut record mondial, mi-au spus ca-mi dau si o masina, un Fiat. Chiar si pe scara avionului, la intoarcere, tot asa ni s-a spus, ma intrebau daca stiu sa sofez. Pana la urma, nu am primit nimic, nici mcar o roata de la masina.
E.P.: Au fost multe dezamagiri in viata dvs!
V.V.:
Noi nu ne-am suparat, chiar daca ne-a durut. Ne uitam la televizor si vedeam ce au primit ceilalti sportivi, in tarile lor, rusii, americanii, chiar si cei din tarile din jurul nostru. Am trecut peste supararile respective si am continuat sa ducem sportul pe treptele podiumului.
E.P.: Daca ati fi facut sport astazi, cand exist pista sintetica de atletism, credeti ca ati fi reusit o performanta si mai impresionanta?
V.V.:
S-ar fi putut, asa cum ne spunea regretatul antrenor, Ioan Soter, mie si Iolandei Balas: „De ce nu v-ati nascut si voi mai tarziu!?” Aceasta pista, intr-adevar, ajuta foarte mult si a ajutat la rezultatele la care s-a ajuns, sarituri de 7,40 metri la proba de lungime.
E.P.:Va doriti un stadion care sa va poarte numele? Aveti orgolii de acest fel?
V.V.:
Nu, nu.
E.P.: Ce va doriti de aici inainte? Ce visati pentru copiii dvs, pentru nepotii dvs, pentru Romania, in care traim?
V.V.:
Doresc ani mai buni, liniste pentru toata lumea, iar pentru mine santate. Pentru copii si nepoti imi doresc sa aiba o viata mai buna.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *