Rolul lui Ciprian Porumbescu i-a marcat cariera, propulsându-l într-o celebritate pe care a păstrat-o apoi întreaga viață, prin noblețe, talent, profesionalism, lumină… Actorul Vlad Rădescu este unul dintre cei mai iubiți artiști români, iar întâlnirile cu el sunt, de fiecare dată, așezate sub semnul autenticității absolute.
Interviu de Alice Năstase Buciuta
Fotografie de Iulian Anghel
Alice Năstase Buciuta: Vlad, provii dintr-o familie cu rezonanță istorică, ești nepotul generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al unui guvern liber înainte de instaurarea regimului comunist în România. Ţi-a influenţat viaţa faptul că ești nepotul generalului Rădescu? Stătea pe strada Clopotarii Vechi, așa cum ai mai povestit…
Vlad Rădescu: Din păcate eu nu l-am cunoscut, iar casa în care el stătea atunci, la sora lui, nu a rămas în familie, eu nu am intrat niciodată în casa aceea. Şi nu știu dacă mi-a influențat viața. Parcă abia în ultima vreme am început să mă raportez tot mai mult la bunicul meu. Îl apăr înăuntrul meu pentru mizeriile vieţii pe care a trebuit să le îndure. Deși a fost un uriaş patriot, a fost forţat să moară în exil. S-a opus nemţilor în timp ce ei erau aici, apoi chiar şi ruşilor, cei care l-au izgonit deşi era chiar prim-ministrul acelor vremuri. Este o poveste mai degrabă tristă, pentru că el nu s-a înţeles cu tata, care era un comunist utopic. A fost, de fapt, o dramă de familie. Bunica mea se despărţise de general, iar tata a fost crescut doar de ea, dar ştiu că bunicul îi vizita cu regularitate, se impunea în educaţia lui, poate într-un regim mai strict, mai cazon. Era un militar de carieră, care a luptat pe front în primul război mondial, a fost decorat de Regele Ferdinand… Iar în contextul celuilalt mare război a încercat să ţină piept şi ciumei naziste, ca şi celei roşii. Iar pe fondul acestei conjuncturi, tatăl meu a simpatizat cu stânga, poate şi dintr-un spirit de frondă. Bunicul a fugit din România întâi în Cipru, apoi în Anglia şi, în cele din urmă, în State, unde a și rămas până la moartea lui, în 1953. Trăia când eu m-am născut și pot doar să sper că a ştiut de existenţa mea, dar nu pot să fiu sigur. Însă n-am să uit niciodată când, în şcoală fiind, am văzut în manualul de istorie o poză cu generalul şi un titlu: „Rădescu – criminal de război”. Atunci tata mi-a spus că lucrurile nu stau chiar aşa, deşi mai devreme, atunci, imediat după război, se declarase public împotriva lui. A muşcat momeala acelei manipulări în masă. Cu toate că eu cred că asta l-a şi salvat pe tata, până la urmă. A rămas membru de partid toată viaţa şi fidel ideologiei de snga, a partidului, iar eu nu l-am putut convinge sub nicio formă să se răzgândească. Am mai avut un unchi, verişor cu tata, doctorul Şerbănescu, neurologul care a condus clinica de la Colentina. El s-a ocupat mult de memoria generalului Rădescu, dar aş vrea să facem mai mult, căci nu e normal să nu existe o stradă cu numele lui, un bust, o placă comemorativă… Poate ar trebui eu să fac mai multe, dar probabil că multă vreme am ezitat și din cauza faptului că el şi tata au avut acele divergenţe.
Părinții cu ce se ocupau?
V.R.: Părinţii mei au fost nişte oameni extrem de cinstiţi, iar când m-am născut eu, tata era dulgher pe un şantier, apoi a tot avut slujbe așa, pe linie moartă, a fost bibliotecar pe la o cooperativă, nu a profitat deloc de sistem sau de rădăcinile lui. Mama a terminat Academia de Ştiinţe Economice, pe vremea când existau foarte puţine studente, și ştiu că era foarte mândră de asta. Ea a fost şef economist la maternitatea Giuleşti câţiva ani, dar toată copilăria mea nu am văzut în casa noastră o sticlă de lapte sau orice altceva luat de acolo. Ba chiar a plecat în momentul în care a descoperit că bucătăresele furau din mâncarea bolnavilor, a avut divergenţe cu cadrele medicale pe tema asta şi a trebuit să plece. În orice caz, ne-au crescut cu multă cinste şi onestitate.
Ce școli ai făcut înainte de facultatea de actorie?
V.R.: Am început liceul la Cantemir şi l-am terminat la Caragiale. Iar la Cantemir am sărbătorit de curând 150 de ani de la înfiinţarea liceului și acolo, ce coincidenţă!, Radu Boroianu, regizor și mare om de cultură, și el animator și antreprenor cultural cu vechi state de serviciu, le-a amintit actualelor profesoare și directoare că la aniversarea centenarului liceului, în 1968, eu am fost unul dintre, hai să zicem, solişti. Şi acum am ajuns să regizez Gala aniversară „Cantemir 150” la Teatrul Naţional. A fost, pur şi simplu, o întâmplare care s-a preschimbat într-o experienţă foarte frumoasă, și într-o întâlnire în care am vorbit mult despre trecut și asta mi-a făcut mare plăcere, chiar dacă eu sunt o fire optimistă și orientată spre viitor. M-am reîntâlnit cu colegi cu care jucam baschet în curtea liceului sau fotbal pe bulevardul Dacia, atât de puţine maşini circulau pe vremea aceea!
Știu că, în afară că ești un mare iubitor de muzică, ai luat și tu lecţii de pian și de vioară...
V.R.: Da, da, am luat lecţii pentru film atunci, la 19 ani, dar nu am studiat decât câteva luni, cu nişte studenţi. Apoi am mai luat lecții şi când am făcut filmul „Pe aici nu se trece”, pentru că în filmul acela cântam la orgă.
Ai avut noroc să faci asemenea filme?
V.R.: Am avut stea, nu mă îndoiesc de asta nicio clipă… Eu cred în noroc, cred în șansă, iar în cazul meu este chiar un fapt dovedit, căci scenariul filmului Ciprian Porumbescu, a fost scris cu cel puţin zece ani înainte şi a fost scris cu dedicaţie, rolul trebuia să-l facă Florin Piersic! Dar au întârziat cu intrarea în producţie, din nu ştiu ce raţiuni. Să nu uităm că, în aceeaşi perioadă, în care s-a lansat filmul, s-a schimbat imnul şi a fost ales ca imn naţional, „Tricolorul” lui Porumbescu. Probabil şi acesta a fost un motiv pentru care s-a lansat filmul, care avea, aşa, o uşoară tuşă antisovietică, s-a pomenit de Cernăuţi într-o vreme în care noi nici nu ştiam că a aparţinut României. Dar faptul că eu am luat rolul a fost chiar un noroc chior! (râde) Dacă se făcea cu un an înainte, nu cred că m-ar fi ales pe mine, căci cu un an înainte eram doar un elev de liceu, tuns scurt… Însă un an mai târziu, fiind student, aveam deja părul mai lung şi aduceam cu Ciprian Porumbescu, aveam acea mină romantică în care se încadrează filmul. Dar, când eşti tânăr şi ţi se întâmplă lucruri bune, ţi se pare cumva normal şi firesc.
Te-a ajutat în viaţă faptul că ai fost și că ești un bărbat frumos?
V.R.: Probabil că da, dar atunci nu realizasem asta…
Nu erau toate fetele îndrăgostite de tine?
V.R.: Nu, nu! Eu am fost un copil foarte cuminte şi la locul lui, chiar timid. Am făcut un liceu de băieţi, iar întâlnirile cu fetele de vârsta mea se întâmplau într-un cadru mai mult profesional, ca să zic aşa. Făceam, de exemplu, teatru cu fetele de la liceul Zoia Kosmodemianskaia şi eram îndrăgostit de o fată de la Liceul Spiru Haret. Făceam sport, teatru, aveam multe activităţi extraşcolare, nu pot să spun că eram foarte preocupat de partea amoroasă în liceu, deşi am avut mici legături. Eram foarte serios înăuntrul meu. Iar după ce s-a lansat filmul au apărut şi admiratoarele, nu pot să neg…
Cât de grele au fost probele pentru film?
V.R.: Am rămas înainte de proba finală doar eu și Florin Piersic. Doar noi doi mai eram. Eu am dat proba cu Tamara Creţulescu. El cred că a avut altă parteneră și cred că a venit doar la proba aceea finală. Adică, la început, eu am trecut prin multe etape, am concurat cu toţi băieţii mai arătoşi, cu părul lung, mai înalţi, eram mulţi, adunaţi din toate liceele şi facultăţile. Abia după aceste probe multe, s-a făcut un short list, cum se zice acum, pe care mă aflam şi eu. Dar nu ştiam şi nici nu înţelesesem că era o concurenţă atât de aprigă. Luam lucrurile în serios, dar fără îndârjire. Şi, după ce am fost ales, ne-au chemat, pe mine şi pe Tamara, la Casa Scânteii, la etajul opt, în nişte săliţe în care comisiile ideologice ale vremii urmăreau filmele. Şi ne-am dus acolo împreună cu regizorul, Gheorghe Vitanidis. Era un om deosebit de bun și de cald, care s-a stins prea devreme… Şi acolo m-am văzut pe un ecran imens, full color, şi mi-am văzut numai şi numai defecte. De oricare fel, şi fizice, şi de joc, şi de toate felurile. Abia la un an şi jumătate după aceea, când am văzut filmul întreg, am început să mă văd și eu ca pe un tânăr arătos, dar care, să știi, în viaţa personală a întâlnit şi multe refuzuri. Nu mi-a mers mereu grozav.
Ai avut o ascensiune rapidă, ai devenit brusc foarte celebru.
V.R.: Da, așa a fost. Țin minte că s-a făcut atunci un top al celor mai celebri actori români şi am ieşit pe locul trei. Dar am considerat că este doar o etapă, eu aveam treabă de făcut, și voiam să fac teatru.
Iar în cinematografie, ai jucat cu precădere în filme eroice, probabil şi datorită alurii tale?…
V.R.: Când eram eu în liceu, moda era ca actorii să fie înalţi şi arătoşi. După anii 60, s-au mai schimbat standardele şi au început să fie acceptaţi şi actori foarte talentaţi, chiar dacă nu erau înalţi. În ceea ce mă priveşte, am revăzut de curând „Pe aici nu se trece”, care e un film făcut foarte „à l’américaine” şi mi-am dat seama cât de greu este să faci un astfel de film. Mi-am amintit cât de mult munceam, mai ales verile, asta apropo de fetele de care mă întrebai, nici nu aveam când să mă văd cu ele! (râde) Eu am făcut două astfel de filme până să termin facultatea şi nici măcar nu mi-am dat seama de reuşita asta, de cât de puţină lume are șansa de a face filme grele, cu multe zile de filmare în aer liber mai ales, filme istorice. I-am mai atins cu aripa talentului meu (râde) – bine, în producţii străine -, pe Otto von Bismarck şi pe Carol cel Mare, eroi majori ai Germaniei şi Franţei, aşa că sunt confirmat „istoriceşte” şi în Europa.
Iar după facultate?
V.R.: După facultatea cu filmele ei, am fost repartizat la Târgu Mureş. De fapt, am avut de ales între Bacău și Târgu Mureş, dar am ales Mureşul pentru că avusesem acolo o premieră şi mi-a plăcut mult clădirea teatrului, nouă la vremea aceea, şi atmosfera, şi pentru că acolo erau şi nişte colegi mai mari, Dan Micu, regizorul, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag și alții, foarte buni… Tocmai ce lucrase şi domnul Ciulei. Era provocator, cum se zice azi.
Cum ai îmbinat viaţa personală cu munca?
V.R.: La fel cum face fiecare… Am cunoscut-o pe Mihaela la Târgu Mureş, era studentă. Nu este unguroaică, dar am cunoscut altele, înaintea ei (râde). Au fost nişte ani foarte frumoşi, oraşul era spectaculos, a rămas ca o scamă pe sufletul meu amintirea acelor ani. Am cunoscut-o pe Mihaela, Mihaela Murgu o chema, în cadrul unei piese în care am jucat împreună, eu eram un tânăr locotenet de poliție, iar ea era fata unor infractori, în comedia Milionarul sărac. Și am anchetat-o, în piesă, cu mare interes, până când am devenit chiar prieteni. După un sezon ne-am căsătorit, apoi repede a apărut copilul, la Târgu Mureș s-a născut. Eu, din Bucureşti, aveam 34 de ani, ea, din Braşov, 24.
Cum o cheamă pe fiica voastră?
V.R.: Tot Mihaela. Nici nu m-am sfătuit cu soţia, atunci când s-a născut fetița. Am coborât la ghişeul unde se declarau copiii şi i-am pus numele Mihaela. Când l-am sunat pe tata să-i spun că avem o fetiță și că o cheamă tot Mihaela, mi-a zis că sunt lipsit de imaginaţie (râde). Dar eu eram de părere că dacă numele de familie este de la mine, prenumele ar trebui să fie de la Miha.
Cum aţi făcut să reziste căsnicia atâţia ani?
V.R.: Devenisem un fel de monogam convins cu câţiva ani înainte de căsătorie. Deși, după toată tinereţile năstrușnice petrecute printre tinere unguroaice, recunosc că niciodată nu mi-am închipuit că mă voi căsători cu o actriţă româncă. Nu mi-aș fi imaginat, după atâţia ani de aventuri și iubiri majoritar minoritare (râde).
Ați făcut nuntă?
V.R.: Am făcut un fel de nuntă după starea civilă, la Braşov, de unde este Mihaela. După cununia din 10 mai 1986, am făcut o masă în familie acolo, la „Aro” şi apoi am fugit la spectacol, Eram în turneu! Iar ulterior, la Târgu Mureș, în iunie, am făcut o masă mare, la care i-am invitat pe toţi oamenii care se purtaseră frumos cu mine, deşi nici nu îi ştiam prea bine. Am invitat de la mecanicul auto, până la angajatul de la Peco sau de la doctor, până la prietenii care ne ajutau cu aprovizionarea că earu vremuri dificile… S-a adunat foarte multă lume. Din fericire nu eram prea strâmtorat financiar la vremea aceea și am făcut o masă fără dar, deşi s-a lăsat până la urmă şi cu cadouri… Am fost înainte la Miliție şi i-am rugat să mă lase să continuăm petrecerea și după ora 10 noaptea, pentru că pe atunci era interzis, localurile se închideau la 10. Și ne-au dat voie să stăm până la miezul nopții, iar noi am stat până la 4. Oraşul mi s-a pus, încă o dată, la picioare. Iar la masa aceea de căsătorie, noi doi ne-am așezat pe colț. Fiindcă se spune că dacă te așezi pe colț, nu te mai căsătorești încă o dată.
Și așa a fost!
V.R.: Așa a fost. Iar cununia religioasă am făcut-o abia după Revoluţie, la Bucureşti, la Schitul Darvari.
De când ați revenit de la Târgu Mureș la București?
V.R.: Din 1995. După 1989 eu devenisem director adjunct al Teatrului din Târgu Mureş şi reuşisem cumva să-l scot cumva din semianonimatului pe care l-a trăit în ultimii ani sub Ceauşescu. Îi adusesem acolo pe Victor Frunză şi pe soţia lui, Adriana Grand, şi a fost meritul lor în primul rând, dar, când în urma unei numiri politice de la minister contractele lor nu au fost prelungite de noul director general, eu și Mihaela am hotărât, brusc, ca un protest, să plecăm. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că voi pleca din oraşul acela. Stăteam la 30 metri de scenă, atât de aproape era blocul nostru, cine venea la teatru venea şi la noi acasă, eram simbiotic legat de teatru. Dar aşa am hotărât… Am venit în Bucureşti şi ne-am angajat la Teatrul Mic, condus de Dan Micu (cel pe care-l căutasem cu 20 de ani înainte la Mureş…), apoi am mai lucrat şi pe la facultate, angajat de Gelu Colceag (şi el trecut pe la Naţionalul din Târg…) am devenit şi consultantul artistic al lui Victor Rebenciuc, am făcut două festivaluri ale Facultăţii de Teatru, alte patru ale Facultăţii de Film. Dintre acestea „CineMAiubit” este, într-un fel, copilul meu care încă supravieţuieşte…
Ce nume bun!
V.R.: Într-adevăr… Cred că întodeauna am practicat un management creativ fără să-mi dau seama, probabil apropiat felului meu de a fi, iscoditor. Am făcut multe, Am făcut publicitate, radio, am revenit în urmă cu zece ani la Naţionalul din Târgu Mureş. M-au chemat o parte din foştii colegi. Am ajuns și să conduc un site vreme de opt ani – Port.ro. Nu mai este acum. Era un site care structura programelor tuturor teatrelor, cinematografelor samd după un model care funcţiona în Ungaria, Croaţia, Cehia, Slovacia, Serbia. Acum site-ul nu mai există. Firma livrează EPG pentru furnizorii de programe tv. Electronic Programe Guide. Eu reuşisem atunci să fac contracte cu toate televiziunile, era ceva foarte complex…
Ce sferă largă de activitate ai! Și cât de bine te-ai adaptat la toate schimbările!
V.R.: Şi aici am avut șansă, așa cum spuneam și mai înainte, că în toate e nevoie de noroc. L-am cunoscut întâmplător pe băiatul care care se ocupa de site-ul din Ungaria, iar el, când a ajuns într-o criză, s-a gândit la mine şi m-a rugat să-l ajut şase luni. Eu tocmai terminasem o telenovelă şi am zis: Hai! Dar doar șase luni. Însă am stat opt ani şi am făcut un proiect de care nu mi-e ruşine. Cum nu îmi este ruşine nici că am jucat în telenovele. La început toată lumea a fost intrigată, apoi, când s-a văzut că se câştigă bani şi notorietate cât nu se pot câştiga cu zece filme, s-a mai pierdut din avântul criticii. Iar acum nu mai judecă lumea, la început se întâmpla asta. Și cu reclamele era la fel, la început te judecau dacă apăreai în reclame. Dar dacă pot să-mi fac treaba bine, de ce să-mi fie ruşine cu ceea ce fac?! Este meseria mea, şi existenţa mea până la urmă…
În prezent cu ce te ocupi?
V.R.: Sunt tânăr pensionar, dar am și un curs de Actorie de Film la Facultatea de Arte din Târgu Mureş. Și am multe alte proiecte… De exemplu, am făcut anul trecut o piesă – „De-a Baba Oarba”, cu nişte elevi din Fălticeni, de la liceul pe care l-a absolvit Nicolae Labiş. A ieşit un spectacol bun, mai mult decât onorabil! E o poveste crudă, despre o fată care, din dorinţa de a fi acceptată de o gaşcă de băieţi, ajunge să fie violată de ei. De grupa aceasta de teatru se ocupă părintele Mihăilă, un personaj foarte interesant şi am fost plăcut surprins că a acceptat piesa cu acest mesaj. Eu, şi în acest fel, m-am legat din nou de Bucovina, mai ales că sunt şi cetăţean de onoare la Stupca. Și, în rest, mai filmez din când în când, joc acum rolul patriarhului Miron Cristea, de asta am şi barba mai lungă. Am mai mers prin ţară, în spectacole de evocare istorică, am fost Alexandru Ioan Cuza, am fost și Regele Ferdinand sau generalul Eremia Grigorescu.
Tot roluri istorice…
V.R.: Până la urmă, da. Şi de ce nu? Iar Mihaela a interpretat-o pe Regina Maria. Participăm la Centenarul Unirii în zona noastră de maximă competenţă, actoria. Dacă toţi ar face ce ştiu mai bine, cum ar arăta România?…
Fiica voastră vă urmează în carieră?
V.R.: Nu. Ea face un lucru la care ţine foarte mult, a terminat Arhitectura în străinătate și nu şi-a manifestat niciodată dorinţa de a juca teatru. Acum este la Rotterdam, lucrează ca arhitectă free lancer. A participat la o licitaţie de proiecte la Riga. Suntem foarte mândri de ea. Fără nicio pilă – aviz amatorilor!- a câştigat acea licitaţie. Pleacă şi la Havana pentru un proiect similar. Nu câştigă extraordinar, dar este pe picioarele ei, nu ne cere bani, doar din când în când îi trimit în loc de cadou, cum am făcut și azi, pentru că a fost ziua ei onomastică…
Îi întreb mereu şi pe mame şi pe taţi, ce i-au învăţat pe copiii lor în speranţa că vor avea o viaţă fericită…
V.R.: Nu ştiu dacă am învăţat-o neapărat despre fericire, dar mereu i-am spus că trebuie să muncească, să tragă de ea mereu ca să fie pe podium. I-am spus să fie punctuală şi responsabilă. Noi am fost preocupaţi de educaţia ei, dar nu ştiu şi cât de bine ne-a ieşit. Pe vremea copilăriei ei nu erau cursuri de parenting. Am fi dorit să facă şcoala Waldorf, dar cam totul era la început şi nu am avut încredere în sistem. Am dat-o la o grădiniţă germană, dar când, în 89, i-au pus pe scăunele să se uite la Congres, am retras-o, a doua zi. Am fost terifiat. Apoi, la Şcoala Sportivă, nu pot să zic că avea mari înclinaţii, dar îmi amintesc că a participat la un cros, destul de greu, pe nişte dealuri prin Târgu Mureş. Avea până în cinci ani, iar eu mergeam cu maşina pe traseul paralel ca s-o urmăresc şi am văzut că nu s-a lăsat până nu a terminat cursa. De fapt asta a fost important şi ne-am mândrit cu ea şi am lăudat-o. A fost mereu o fată ambiţioasă; mama ei este aşa și poate că şi eu sunt. După ce am ajuns în Bucureşti, am dat-o şi la balet, şi la tenis, i-am luat şi orgă. Ei i-a plăcut să schieze. Mergea în fiecare an în tabere de sky, era foarte frumos, dar, cu dus-întors… Ne-am dat seama că din cauza asta nu am căpătat exerciţiul de a face sărbătorile de iarnă împreună, căci ea cobora de pe pârtie şi rămânea la bunici, la Braşov. I-a plăcut de mică să picteze şi să facă Lego, și poate că așa a început, a dezvoltat acest apetit pentru arhitectură sau poate că așa a fost destinul ei.
Așa cum poate a fost destinul tău să primești rolul lui Ciprian Porumbescu fără de care viaţa ta ar fi fost cu totul alta… Nu-i așa?
V.R.: Da… Dacă nu făceam rolul lui Ciprian Porumbescu, probabil că azi aș fi vândut cartofi, pe undeva. (râde) Aşa mi-a zis şi tata, poţi să dai unde vrei la facultate, dar dacă nu intri, o să ajungi pieţar. Ce nu ştiam eu era că, la vremea aceea, pieţarii erau oameni foarte bogaţi, dar cred că nici tata nu ştia, el era un visător de felul lui.
Nu te-ai gândit niciodată să pleci din țară?
V.R.: Părinții mei m-au crescut într-un fel foarte patriotic, cu multă iubire față de țara asta. Pe timpul comuniștilor aveam voie să ies o dată la doi ani din țară, și cred că și asta m-a ajutat în toate proiectele mele de mai târziu, căci am văzut cum se lucrează acolo, am văzut tot felul de proceduri. Când mergeam la Viena, unde mama avea nişte rude care deţineau marea fabrică de cafea Alvorada (pare extraordinar, dar să știi că nu ne-au ajutat chiar aşa de mult…), eu stăteam ore întregi pe zi în biroul unchiului meu și observam cum lucrează, ce face el, ce face secretara, ceilalţi… De acolo mi-am luat reperele. Da, în perioada în care pe la noi începuseră lipsurile, mai ales după 1984, m-a bătut gândul să fac facultatea de regie la Viena, nu știam germana bine, dar puteam învăța, căci aveam doar 32 de ani. Dar ai mei erau amândoi bolnavi și nu am vrut să plec de lângă ei. Plecarea mea din țară a rămas doar o intenție, pentru totdeauna. Și probabil că așa trebuia să fie…
