Andreea Ogăraru: România este pentru noi povestea unei iubiri totale, teribile, neîmplinite

de

Andreea și George Ogăraru locuiesc acum în Olanda și sunt orice altceva, dar nu un cuplu tipic în care el e fotbalist și ea e frumoasă, deși, culmea, el chiar e fotbalist și ea e nespus de frumoasă. Andreea și George sunt, însă, înainte de toate, doi soți care se adoră unul pe celălalt, părinții tineri a cinci copii făcuți din iubire, născuți natural și crescuți cu grijă, cu tandrețe, cu credință, cu înțelepciune. Deși au trăit mai mult în afara țării, copiii Ogăraru vorbesc engleză, franceză, olandeză, germană, dar mai ales o română frumoasă, iar părinții lor visează să se întoarcă acasă și să aducă aici binele pe care l-au aflat în Occident. Iar Andreea învață și acum, fiind masterandă în marketing sportiv la Institutul Johan Cruyff.

Fotografii din arhiva personală

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Locuiți în străinătate, de mulți ani, totuși, păreți extrem de români, extrem de legați de țară…

Andreea Ogăraru: Am plecat din România în 2006. Prima ţară în care am locuit a fost Olanda. O diferenţă enormă de mentalitate, cultură, viziune şi valori faţă de ceea ce ştiam noi de „acasă”… Olanda nu este doar ceea ce se vede prin ochii unui turist fascinat de Red Light ori de coffee shop. Noi veneam dintr-o ţară zbuciumată, obişnuiţi să funcţionăm după regulile sociale adânc înrădăcinate în noi. Bucureştiul nostru şi al părinţilor noştri ne învăţase într-un spirit de agitaţie care lupta puternic cu cealaltă latură moştenită de la bunicii noştri dragi, icoana echilibrului, calmului şi perfecţiunii, a idealului nostru de mai târziu.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aveați deja copiii?

ANDREEA OGĂRARU: Când am plecat îl aveam deja pe Eric, avea aproape trei ani la vremea aceea, şi eram însărcinată cu Natalia, pe care am născut-o cu medicul ce se ocupa de toate soţiile celor din clubul Ajax, minunata Sylvia Dermout care aducea pe lume toţi copiii marilor campioni ai fotbalului olandez. Experienţa naşterii în Olanda a fost ceva extraordinar, mult diferit faţă de ceea ce trăisem acasă. În sala de naşteri am fost doar eu, George şi Sylvia. Natalia s-a născut cu cordonul ombilical legat în jurul gâtului, vânătă şi tăcută. Însă Sylvia a intervenit imediat şi i-a adus glasul, apoi am avut-o pentru puţin timp în incubator, lângă mine. După naştere m-au trimis la duş pe picioarele mele, lucru ce mi s-a părut atunci lipsit de sensibilitate şi imposibil. Doar mi s-a părut… În realitate, a decurs simplu şi bine. Natalia nu a plecat nicio clipă de lângă mine, iar cel mai mult m-a surprins faptul că după câteva ore mi-au propus să plec acasă. M-am speriat foarte tare şi am refuzat, căci nu încăpea în mintea mea această posibilitate de a prelua imediat şi total orice răspundere şi acţiune cu privire la copilul meu. Părea o altă medicină decât ştiam eu de acasă, fapt ce s-a confirmat şi încă se confirmă în viaţă noastră de familie de 14 ani. Am cerut și să îi facă vaccinurile înainte să plecăm din spital, însă mi s-a explicat că este mult prea devreme şi că toate procedurile medicale legate de nou-născuţii din Olanda urmau să îmi fie explicate. Aşadar a trebuit să plec acasă, la mai puţin de 24 de ore de la naştere, deja stătusem prea mult!, asta fără a mai lua în calcul faptul că eram singura femeie care născuse la spital în după-amiaza aceea. Apoi, nu voi uita niciodată medicul de familie, Piet Bon, care mi-a spus să îl las răcit pe Eric pur şi simplu până îi trece… În ţară mergeam cu el permanent la doctor, continuu lua tratament, făcea aerosoli… Cu ceva teamă şi dubii, plânsete după România şi furii la adresa „barbarilor” olandezi, până la urmă l-am lăsat bolnav, cu secreţii de culoarea broaştelor râioase atât în nas, cât şi în gât, timp de trei săptămâni. După aceea s-a vindecat. Şi nu a mai răcit ani de zile, mai exact șapte. La grădiniţă se jucau afară în ploaie şi vânt, scurgeam apa din cizmele lui de cauciuc ca dintr-o vază.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Complet diferit față de cum ne creștem copiii în România!

ANDREEA OGĂRARU: Da, primul an în Olanda a fost foarte greu, mi se părea că sunt de pe altă lume şi că totul e aiurea. A urmat o respingere şi o negare a culturii lor. În următorii ani am avut o continuă lupta internă cu privire la a stabili totul în termenii bine-rău cu care eram obişnuită. Am trecut de la elogierea României cu tot ce înseamnă ea şi blamarea Olandei, fix la raportul invers de câteva ori până să pot vedea şi accepta faptul că există bun şi rău, dar şi un milion de alte nuanţe între ele, în ambele ţări. În seara în care Natalia de 9 luni a făcut febră 39, am crezut că leşin de frică. Am chemat doctorul acasă, a consultat-o cu atenţie şi ne-a dat ca tratament… un supozitor, dar nici pe acela nu îl considera foarte necesar. A fost prima dată în viaţă când am auzit că febra este rezistenţa organismului la boală şi că dacă starea generală a copilului este bună, atunci nu sunt motive de îngrijorare…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Multe lecții valoroase…

ANDREEA OGĂRARU: Da, iar de-a lungul timpului, acolo, am descoperit și ce însemna de fapt România pentru mine, pentru noi. Occidentul a fost lucrarea mea de licenţă, şi mai apoi de master, subiectul fiind ţara mea. Sper să îmi iau şi doctoratul, cu brio! Asta ar însemna să revenim acasă şi să implementăm tot ceea ce am învăţat în cei 11 ani de occident, în domeniile: sport, management, marketing, sponsorship, comunicare, relaţii publice, CSR, coaching, psihologie, analiză, dezbatere, strategie şi altele… Căci România este pentru noi povestea unei iubiri totale, teribile, dar neîmplinite. Este iubirea aceea în care ai dat totul, bun şi rău, care nu îţi aparţine, dar care nu se uită niciodată. Este ca fiinţa ce te cunoaşte cel mai bine şi pe care o cunoşti la fel de bine. Cea faţă de care nu te poţi ascunde nici cu machiaj, cu haine frumoase, cu zâmbet forţat căci te citeşte dincolo de orice artificii.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când a trebuit să plecați în străinătate, când a început aventura?

ANDREEA OGĂRARU: Am plecat în Olanda la nici 24 de ani, alături de George, soţul meu, care avea 26 de ani atunci. Semnase un contract pe patru ani cu unul dintre cele mai iubite, dar mai ales organizate cluburi de fotbal din lume. Ni se părea că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Şi, din multe puncte de vedere aşa a şi fost, însă, din cu totul alte motive decât ne-am fi aşteptat. Olanda a fost pentru noi o lecţie puternică şi un examen de maturitate. La vremea aceea România nu era încă în Uniunea Europeană, iar românii din Olanda fugeau unii de alţii la propriu, şi chiar mai mult decât atât. Am gustat din plin din răceala olandezului de modă veche de care ne loveam fie la piscina unde Eric făcea lecţii de înot, fie la supermarket sau în alte locuri din sătucul nostru ori alte comunităţi mici, închise faţă de străini. Oamenii refuzau să vorbească engleză, spuneau că nu ştiu. Copiii nu vorbeau engleză nici ei, căci încep studiul acestei limbi abia pe la 11-12 ani. Lumea noastră era la stadion, acolo unde existau departamente care se ocupau de integrarea tuturor străinilor în cel mai mic amănunt. Există o cafenea ultramodernă destinată familiilor precum şi baby-sitting organizat de club la fiecare meci, acasă. De asemenea, se punea mare accent pe confortul psihic al jucătorului, iar echipa de medici-psihologi avea grijă ca acesta să se şi realizeze. La o vizită acasă, psihologul echipei ne-a pus tot felul de întrebări legate de rădăcinile noastre, de educaţie, nivel academic, anumite boli etc. Ne-a explicat atunci exact ceea ce am găsit ulterior scris într-o carte a unui sfânt părinte, dar şi în articole medicale, iar mai recent apreciez că se vorbeşte mult despre asta chiar şi în presa curentă, nu doar în cea de specialitate: că pentru un copil contează enorm starea mamei din timpul sarcinii, nivelul de pregătire și instruire al părinţilor, genetica bunicilor cu tot ceea ce poate să însemne ea, de la boli şi până la vicii… Poate vă întrebaţi de ce aveam nevoie de atâtea detalii cu privire la aspecte medicale și psihologice?! Pentru că vorbim despre doi tineri din România, care s-au trezit într-o ţară ultra-dezvoltată şi avansată, alături de elite nu doar din mediul fotbalistic, dar mai ales din alte domenii deosebit de importante într-o societate (managementul de vârf al marilor companii şi instituţii ce sponsorizează sau susţin sub diferite forme acest club, Ajax, parteneri, medici, membri)… Sportul este un puternic pilon al societăţii şi de aceea adună în jurul lui atâţia oameni de valoare. Şi de ce să nu spunem şi asta, doi tineri care s-au trezit la o vârstă atât de fragedă cu mijloace financiare ce necesitau o bună gestionare, cu doi copii mici, români, pentru care trebuia să decidem în ce fel îi creştem.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci stilul de viață s-a schimbat complet…

ANDREEA OGĂRARU: Am plecat de la două vizite la coafor pe săptămână, de la un cartier cu beauty salon pe fiecare stradă, într-un loc pe cât de dezvoltat, pe atât de tradiţional în esenţa lui. După câteva încercări, m-am lăsat şi de coafor şi de unghii, dar am descoperit multe alte lucruri. De aceea la fiecare vizită în România am grijă ca mai întâi să trec pe la salon şi abia apoi să mă fac văzută. De ce? Pentru că România vede diferit, are alte aşteptări, iar eu nu vreau să o dezamăgesc… Pentru că mama mea este o cochetă şi nu i-ar plăcea să mă vadă nepregătită pentru inspecţia de acasă. Pentru că „acasă” e plin de frumuseţe şi feminitate, faţă de Olanda unde este plin de o frumuseţe atletică.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai amintit de mama, din ce familie te tragi? Unde a început drumul tău în viață?

ANDREEA OGĂRARU: Sunt continuarea în eternitate a bunicilor şi părinţilor mei. M-am născut la Bacău în anul 1982. Tatăl şi mama mea veneau din Buhuşi, un oraş frumos şi cochet unde Mihail Kogălniceanu înfiinţase o fabrică extraordinară, ce a lucrat până acum câţiva ani produse pentru mari branduri internaţionale. Îmi amintesc cu mare drag de bunicii mei, toţi patru oameni culţi, extraordinari, întruchiparea perfecţiunii. Bunica din partea mamei, fiică de oameni bogaţi, cu servitori şi trăsurică, educată, vorbitoare de limba franceză şi deosebit de iscusită cu acul în mână. Bunicul din partea mamei, înalt şi frumos, suplu, foarte harnic, fost luptător în teribila bătălie de la Cotul Donului, veteran de război, moştenitor al unui han frumos. Odată cu venirea ruşilor au pierdut totul. Străbunicul a paralizat de supărare când soldaţii ruşi i-au împuns cu baionete butoaiele de 1000 de litri pline cu vin. Străbunicul avea restaurant cu cramă chiar vizavi de fabrică. Fiica lui, bunica mea, a trebuit să se mărite foarte tânără pentru a nu fi unica proprietară a moştenirii rămase. Căsătoria a fost cu noroc, veselie şi respect. Patru copii educaţi, creativi, vacanţe cu o gaşcă de prieteni pe motociclete cu ataş… Bunica lucra de mână împreună cu fetele ei, mama şi cele două surori, câte un trusou întreg când cununa, boteza, sau pregăteau cadouri pentru cei din familie. Mama cânta la vioară în orchestra oraşului. Altfel de viaţă… Tatăl meu a fost ofiţer, este colonel în rezervă în prezent. Părinţii lui şi casa lor, făcută de bunicul, sunt pentru mine loc de evadare şi vindecare sufletească chiar şi numai în gând, căci nu reuşesc să ajung des acolo. Bunicul lucra numai îmbrăcat la cămaşă, cu pălărie, indiferent dacă săpa în grădina minunată, perfect organizată, sau făcea injecţii mămăițelor de la sat venite la el pentru tratament. A fost un fel de doctor în toate. Nu cred că era ceva despre care să nu ştie. Mă punea să aduc manualele de istorie în fiecare vacanţă ca să vadă dacă la şcoală ne spuneau tot ceea ce ar fi trebuit să ne spună. Casa bunicii mele cu păr alb ca neaua mirosea mereu a curat şi a vanilie. Locul meu preferat era terasa pe care alergam seara în cămaşa de noapte vaporoasă, imaginându-mi că sunt, pe rând, toate eroinele din cărţile mele preferate. Bunica îmi pregătea la croitoreasa ei câte un rând de haine pentru fiecare vacanţă de vara. Numai rochiţe şi fustiţe, cu buline, flori şi fluturi. Şorţuleţele erau nelipsite, căci o ajutam mult pe bunica la treburi. Mătuşa mea, sora mamei, îmi lucra alt tip de rochiţe, numai după reviste. Era o nebunie frumoasă de materiale şi culori la ea acasă, o veselie care îi arăta exact starea de spirit. Mama a fost mai serioasă, mai pretenţioasă. Ca mare admiratoare a familiilor regale europene, a ridicat ştacheta sus, puţin prea sus pentru ceea ce a însemnat viaţa noastră în Bucureşti după această perioadă de miere trăită în apropierea bunicilor.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când ați ajuns, deci, în București?

ANDREEA OGĂRARU: Părinţii mei s-au mutat la Bucureşti când eu aveam un an, iar fratele meu, şase. După liceu am dat la Geografie-Engleză şi am intrat a zecea pe listă. Erau 20 de locuri la buget şi vreo 600 de candidaţi. Când am dat de geologie, însă, mi s-a luat de acea facultate, așa că în anul următor am dat la ştiinţe politice în limba engleză. Mi-a plăcut foarte mult, însă a coincis cu perioada în care l-am cunoscut pe George aşa că am început să mai şi lipsesc. După doi ani, am renunţat de tot, cu tristeţe, însă eram deja căsătorită şi cu Eric bebeluş, iar facultatea avea clemenţă zero pentru tinerele mămici. Iar în 2006 am plecat în Olanda. Mama şi tata erau foarte supăraţi pe mine din pricină că renunţasem deja la două facultăţi, deşi intrasem la ambele printre primii. Am făcut repede un an la psihologie, dar m-am lăsat din nou. La vremea aceea psihologia la noi era foarte la început şi nu semăna deloc cu ceea ce vedeam și auzeam în Olanda unde, de asemenea, am participat la câteva cursuri de specialitate. Îmi reproşez că nu am tras tare să intru la facultate în Olanda, însă pe atunci era un pic mai complicat. Apoi s-a întâmplat ceva extraordinar. Am intrat mai adânc în activitatea derulată de Ajax. Mi-am băgat nasul în bucătăria lor internă şi am văzut la ce mod fac relaţii publice, comunicare, cum lucrează fundaţia, care sunt programele, cum fac strategia, cum atrag sponsorii… Şi m-am înscris la „comunicare şi relaţii publice”, la Litere, secţie înfiinţată de Cezar Tabarcea şi continuată de Adela Rogojinaru, ambii profesori iluştri, trecuţi în nefiinţă… O facultate despre care toată lumea mă avertiza că este foarte grea. Am făcut naveta Amsterdam-Bucureşti şi mai apoi Geneva-Bucureşti, în anii următori. Am terminat facultatea cu un rezultat foarte bun, am luat 10 la susţinerea orală a examenului de Licenţă, deşi eram însărcinată şi cu copilaşi mici acasă. Mi-a plăcut foarte mult această facultate, profesorii pe care i-am avut, i-am adorat pe toţi, dar mai ales pe Ana Maria Teodorescu şi pe Mihai Dinu. După alte câteva cursuri de tot felul, am început Masterul la Institutul Johan Cruyff, Master în sports, marketing and sponsorship, cu accent puternic pe managementul facilităţilor, managementul evenimentelor, managementul organizaţiilor sportive de orice tip şi, desigur, tot ce poate exista în materie de misiune, viziune, valori, strategii şi activare de marketing şi sponsorship, dar şi din zona media de profil. Este un master 2 în 1, complex şi foarte solicitant, pe care îl fac efectiv cu cel mic la sân pentru a putea lucra câteva ore zilnic. Odată cu acest master mi s-a confirmat calitatea profesorilor pe care i-am avut în facultate, în România. Unul dintre planurile mele de viitor apropiat este să ofer înapoi acestei facultăţi ceva palpabil, ceva care să contribuie concret la continuarea activităţii academice în condiţii optime. Să nu râdeti, dar mă gândesc în primul rând la toalete, apoi la un spaţiu frumos, decent, dedicat profesorilor… Mă doare sufletul să văd cum arată facultatea în care aceşti oameni îşi petrec atâta timp din viaţă. Dar, revenind, în urma tuturor cuvintelor mele, vă rog doar să reţineţi un lucru: cercetaţi cine a fost şi ce a putut face acest Johan Cruyff pentru oameni, dincolo de terenul de fotbal!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu mi-ai povestit cum l-ai cunoscut pe George… Cum ți-ai dat seama că el este alesul tău pe viață?

Pagini:  1 2 3

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Imi iau ingaduinta sa adaug ceva la cele marturisite atat de frumoas de Andreea Ogararu: de ani buni sunt atasati amandoi de Biserica noastra, Sf Ilie-Gorgani, il au duhovnic pe colegul nostru, parintele Emanoil Babus, se spovedesc in fiecare post si se impartasesc, odata cu toti copiii lor. Ultima oara, in postul Adormirii Maicii Domnului, cand s-a potrivit sa-i impartasesc chiar eu din Potir. Sunt convins ca acest crestinism practicat le intareste casnicia si-i ajuta substantial la educarea morala a copiilor. Mi-am ingaduit acest comentariu gandindu-ma ca pot fi luati ca un bun exemplu de familie crestin-ortodoxa, acum, cand multi tineri sunt in cautare de modele. In acelasi timp, si ca raspuns pentru acei rautaciosi si grabiti care afirma ca Biserica e doar pentru… prosti, ratati etc.

    Parintele Vasile august 27, 2017 7:19 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *