În timp ce plantele-și dezmorțesc pe sub pământ rădăcinile chircite de atâta iarnă, agățându-se mai bine, iremediabil, de locul înfloririi, mie-mi vine să mă smulg de tot și să fug până la capătul lumii. Să-mi adun copiii și doar două, trei, hai, zece cărți fără de care nu pot trăi, și să plecăm departe de școli și de teme, de slujbe și de obligații înfipte cu bolduri în calendare și cu pumnale în inimi. Dureros, ascuțit, ispita evadării se reactivează în mine în fiecare primăvară.
Dar dragostea înseamnă să prinzi rădăcini. Ca balaurii din povești, care nu voiau să se lase alintați pentru că știau că, dacă vor adormi cu capul în poala fetei cu cozi aurii și glas foșnitor, vor fi condamnați la împietrire, tot așa și oamenii, îndrăgostindu-se, acceptă să rămână pe loc. În aceeași iubire și în aceeași casă. Într-o viață cu reguli care se repetă de la o zi la alta, rostogolind mai departe miracole și obligații, într-un talmeș-balmeș care poate fi când odihnitor, când plictisitor, când înnebunitor. Într-o înrădăcinare ciudată în care li se pare că nu se mai schimbă și nu mai cresc, doar anotimpurile și copiii se schimbă și cresc lângă ei.
Mă minunez mereu de primăverile splendide, dar le rog să treacă mai curând, mai departe, spre veri care știu mai bine jocul rânduit de-a vacanța, de-a plecarea și de-a revenirea, spre toamne în care întoarcerea acasă e firească și rodnică. Dar apoi mi se face iarăși dor de flori albe pe ramura de la fereastră și implor primăverile să vină din nou, cu dorul lor de libertate cu tot și cu speranța absurdă – sau doar curajoasă – că într-o zi voi putea să mă rup de tot și de toate; să-mi adun copiii și doar două, trei, hai, zece cărți, și să evadez, liberă și fericită, pe drumuri care duc, deopotrivă, la fata care am fost cândva, la femeia care voi fi…
