La 40 de ani, arată ca o adolescentă – de Dani Dumitrescu

de

Nu ştiu cum se face, dar, în ultimul timp, observ din ce în ce mai mulţi oameni nemulţumiţi de propria viaţă. Pesimişti, prinşi în capcana rutinei, se îndreaptă spre serviciu ca şi cum s-ar duce către ghilotină. Aceiaşi oameni, după ce se termină programul de lucru, se întreptă spre… – nu, nu spre parc, nu spre casă, nu spre un loc de joacă, împreună cu propriii copii – … supermarketuri, unde îndeasă alimente în coşul de cumpărături, ca şi cum ar veni sfârșitul lumii.

Am trecut și eu prin etapa aceasta, așa că știu cum e. La serviciu, în pauze, în loc să vorbesc despre modă sau despre relaţii, despre mondenităţi, să zicem – așa cum ar fi făcut orice femeie normală la cap – ajunsesem să vorbesc despre mezeluri pentru micul dejun și despre „dincolo era mai ieftin”. Bineînţeles că figiderul meu era doldora întotdeauna şi bineînţeles că aruncam la gunoi mai mult de jumătate din alimentele respective, pentru că nu aveam cum să consum atât de multe.

Acum, încerc să mănânc sănătos. Mănânc ca să trăiesc, nu trăiesc ca să mănânc. Nu este o fiţă, ci este o alegere care mi-a schimbat viaţa. Aşa am timp şi, mai ales, energie să fac tot ceea ce îmi doresc.

De la ea am învăţat cum să mă bucur de viaţă.

Are 40 de ani. E prietena mea și o admir. Nu se plânge, ci vede mai degrabă partea plină a paharului. Este plină de viață, mereu cu zâmbetul pe buze, este așa cum ar trebui să fie orice femeie la 40 de ani, adică încrezătoare, optimistă, tânără la trup și la spirit. Pare că a găsit elixirul tinereţii veşnice. Dar nu a fost întotdeauna așa…

A avut și momente când a fost grasă și tristă (cei din jur îi spuneau că e “grăsuță”, dar ea a recunoscut că nu era acesta termenul adecvat pentru a defini starea ei de atunci, ba chiar ar fi trebuit să înlocuiască diminutivul cu un augmentativ). La un moment dat, probabil în urma unei dezamăgiri sau a unui articol citit într-o revistă glossy – nici nu mai contează care a fost motivul – s-a produs declicul. Busc, s-a hotărât să pună capăt stilului de viață haotic și să fie mai atentă la ce pune în farfurie. Mai ales că farfuriile erau din ce în ce mai mari și mai pline.

Pe când era dolofană, oamenii treceau indiferenți pe lângă ea, o ignorau sau, în cel mai bun caz, îi spuneau, cu bunăvoinţă amestecată cu milă: “ce mai faci?” sau „eşti neschimbată”. Nu înseamnă că erau interesaţi de răspunsul de la întrebare sau că, pe de altă parte, chipul ei deborda de tinerețe.

De cele mai multe ori, după serviciu, se cuibărea într-un fotoliu, cu ceva de ronțăit alături, și viziona filme. De acțiune, de dragoste, polițiste, orice gen, nu mai conta, important era să uite de viața ei anostă. Nu răspundea la telefoane decât rareori, nu interacționa cu nimeni, nu avea un cerc de prieteni.

Nu am cunoscut-o „înainte de”, aşa că nu am cum să aprob sau să dezaprob ceea ce am aflat. Totuși, mărturisirile ei aproape că mă șochează.

“La 40 de ani, arăți ca o adolescentă”. Acum, aude aproape zilnic aceste cuvinte. Zâmbește celei care tocmai i-a spus aceste cuvinte, iar mie îmi face cu ochiul. Nu, nu este o laudă, o apreciere, aşa cum m-aş aștepta, ci este o critică izvorâtă din invidie. Totuși, nu este invidia aceea provocată de răutate, ci acea invidie a omului care nu și-a terminat fraza “la patruzeci de ani, arăţi ca o adolescentă… aş vrea şi eu să fiu ca tine, dar nu ştiu cum”.

La un moment dat, mă întreba cineva în ce măsură depinde de noi să ne schimbăm viaţa. În anumite aspecte, în mare măsură. Poate că nu este cel mai bun exemplu, dar este cel care mi-a venit în minte. Ştiu însă, cu certitudine, că, în viaţă, culegi ceea ce semeni.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *